Transnistria și anul geopolitic 2012

 

 

 

Anul acesta, 2012,  considerat de unii un an apocaliptic, a început tragic, în forţă, mai ales pentru noi, românii, prin asasinarea unui tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la trecerea peste Nistru de la Vadul lui Vodă. Dar anul a început tensionat nu numai pe linia Nistrului, ci chiar pe întreg mapamondul, dându-le apă la moară celor care prevestesc apocalipsa.

Este important, cred eu, să aruncăm o privire asupra punctelor fierbinţi de pe glob, acolo unde este concentrată atenţia mondială, înainte de a ne apleca asupra regiunii care ne doare pe noi cel mai tare.

Început tensionat de an pe planetă

Cauzele punctelor fierbinţi de pe planetă pot fi profunde sau mai recente, dar după cum am văzut de multe ori, pot fi şi întâmplătoare. De exemplu, escaladarea tensiunii în peninsula coreană, o zonă cu potenţial mare de conflict, a fost de data asta întâmplătoare, respectiv moartea în decembrie anul trecut a conducătorului absolut, Kim Jong-Il. Aşa cum se întâmplă într-o astfel de dictatură, succesiunea a revenit unuia dintre fii săi, dar tensiunile au apărut din cauza faptului că o astfel de dictatură anacronică, în momentele de schimbare, este pur şi simplu imprevizibilă, mai ales că nimeni nu ştie ce se petrece în spatele impenetrabilelor ziduri ale Pyongyangului. În astfel de cazuri, pentru a se asigura de liniştea pe plan intern necesară transferului de putere, liderii nordcoreeni nu ar ezita să crească tensiunea în regiune pentru a mobiliza sau înspăimânta populaţia pe durata acestui transfer. De aceea toţi vecinii Coreei de Nord au intrat în alertă maximă, şi vor rămâne în alertă deoarece noul lider, Kim Jong-Sun, la cei 31 de ani ai săi, se poate dovedi mult mai imprevizibil decât tatăl său ori bunicul său, fondatorul dinastiei comuniste coreene, Kim Ir-Sen, “pretinul” de suflet al lui Nicolae Ceauşescu.

Şi situaţia din Extremul Orient nu se rezumă numai la Coreea de Nord şi potenţialul ei destabilizator care afectează direct Coreea de Sud şi Japonia, ci şi la zona mai extinsă, în care unul din rolurile centrale îi revine Mării Chinei de Sud. Cu mari rezerve potenţiale de hidrocarburi necesare economiilor emergente avide de combustibil, această mare este disputată de toate statele riverane, fiecare insulă sau grup de insule fiind revendicate de două sau mai multe state, în primul rând pentru poziţie strategică, dar şi pentru ape teritoriale şi zona continentală limitrofă ce ar putea fi exploatată. Aceste insule sunt disputate de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Japonia, în topul disputelor fiind insulele Spratley şi Paracels.  

Oricum atenţia Pentagonului se va muta spre Asia - Pacific, din moment ce Europa este deja mult mai liniştită faţă de perioada Războiului Rece. Această schimbare de atitudine a fost anunţată încă din 2000, dar 11 septembrie 2001 a dat oarecum peste cap planurile americane.

Ascensiunea Chinei la rangul de putere economică de prim rang este urmată îndeaproape de revendicarea unei poziţii politice şi militare pe măsură, fapt care îngrijorează vecinii ce se pregătesc să simtă mai puternic presiunile unei astfel de creşteri de statut. Ceea ce scapă multor analişti este faptul că în următoarele decenii China nu poate aspira decât la statutul de putere regională nicidecum mondială. Iar de aici până la a contesta supremaţia mondială a SUA mai este cale lungă.

Ca şi argumente pot fi aduse următoarele: pentru a fi o putere globală, ai nevoie de o hegemonie pe multiple domenii, care includ puterea economică, militară, tehnologică, ştiinţifică şi culturală. În toate domeniile menţionate, SUA sunt mult înaintea Chinei şi nu sunt şanse, cel puţin în acest secol, să fie ajunse. Ca exemplu, cultura americană, aşa cum este ea, criticată şi contestată, tot este cea mai consumată pe glob. Hollywoodul cu filmele sale, McDonalds-ul, muzica şi blugii nu pot fi înlocuiţi peste noapte de produse ale culturii chinezeşti. La fel, SUA sunt în fruntea cercetării ştiinţifice şi aplicaţiilor tehnologice, pe când China deocamdată copiază cu succes modelele occidentale pe care le produce în serie. Una este să fii un manufacturier şi alta este să fii un cercetător al tehnologiilor inovatoare, iar aceasta nu se va putea schimba peste noapte. La dimensiunea economică, toată lumea compară PIB-ul, respectiv produsul intern brut. Câţi compară PIB-ul pe locuitor? PIB-ul pe locuitor în China este mai mic decât cel din Serbia, la nivelul de 8394 USD pe locuitor, care nu o califică nici între primele o sută de ţări. Spre comparaţie, România are un PIB pe locuitor de 12357 USD. Mergând mai departe, toată lumea se referă la rezervele valutare ale Chinei, dar din nou, comparativ cu numărul de locuitori, ele sunt inferioare celor ale României. Poate unii vor considera deplasate comparaţiile, dar acestea sunt cred că suficient de relevante asupra disparităţilor de dezvoltare între regiunile chineze şi între modul în care cetăţenii beneficiază de noua creştere economică a Chinei. Iar nicăieri nu scrie că această creştere va dura la infinit, aşa cum prognozează cei care au calculat deja anul în care China va depăşi SUA economic. La fel s-a spus şi despre economia Japoniei în anii 80, dar ulterior aceasta a intrat în declin. Chiar în prezent, economia chineză dă semne de încetinire a creşterii, chiar dacă oficialităţile ascund datele reale. Tot ele refuză să lase liber yuanul să fluctueze după cursul pieţei, la fel ca orice valută internaţională. În schimb, China menţine cursul fix de teama unei devalorizări care ar arăta slăbiciunile economiei.

Adevărul este că majoritatea populaţiei chineze este nemulţumită şi singura şansă a partidului comunist de a se menţine la putere este să asigure o creştere economică constantă în aşa fel încât să nu dea motive suplimentare pentru contestarea monopolului puterii. O astfel de contestare, adăugată celor naţionaliste cum ar fi cele din Tibet, cum am văzut în 2008, ar putea fi fatale regimului comunist şi ar putea duce inclusiv la dezmembrarea Chinei. Nu mă refer aici numai la Tibet, ci şi la Xingyang, majoritar musulmană care s-ar orienta spre vecinele sale central asiatice. Până una-alta, China are şi ea destule probleme, cărora noua conducere de la Beijing va trebui să le facă faţă, mai ales că 2012 ar putea fi şi anul schimbării gărzii la Beijing.

Am lăsat mai la urmă componenta militară. Pentru a fi o putere militară globală, nu este suficientă componenta terestră, ci este esenţială componenta strategică, maritimă, spaţială. La nivel spaţial, China este abia la început, capabilităţile sale sunt inferioare Marii Britanii sau Franţei. Strategic, armamentul său nuclear şi vectorii de deplasare nu suportă comparaţie: o sută de ogive chinezeşti contra două mii cinci sute americane sau două mii ruseşti. Nu mai vorbim de submarine nucleare purtătoare de rachete, cu rol esenţial în descurajare şi în caz de răboi nuclear (vezi Rusia și apărarea imperiului), unde China nu are încă niciunul. Proiectarea puterii pe mare a trecut de epoca cuirasatelor o dată cu al doilea război mondial, când am intrat în epoca portavioanelor. Aici, SUA sunt imbatabile, având disponibile opt grupuri de portavioane moderne mari, faţă de unul chinez, mediu, abia lansat la apă. Spre comparaţie, flota militară americană este mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare următoare în clasament luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. Numai în domeniul portavioanelor, SUA are mai multe decât toate celelalte ţări luate la un loc. Deci, cedarea hegemoniei către China mai are de aşteptat.

Chiar dacă cele două state ar intra în conflict militar, va fi vorba de un conflict în mare măsură naval, de-a lungul costelor chinezeşti, unde americanii nu ar avea niciun interes să debarce trupe, cu atât mai puţin ar fi posibil pentru forţele terestre chineze să atace teritoriul american, asta pentru a-şi putea pune în valoare superioritatea numerică în acest domeniu. În cazul unui conflict terestru, de exemplu în peninsula coreeană, evoluţia conflictului ar fi influenţată în mod decisiv de componenta navală şi aeriană, unde americanii sunt net superiori.

În concluzie, eu aş fi mult mai rezervat în privinţa hegemoniei chineze care se ridică la orizont.  

Orientul Mijlociu, factor suplimentar de tensiune în 2012

Acum, capul de afiş îl deţine Orientul Mijlociu, şi nu este prima dată când se întâmplă asta. Dar astăzi atenţia pare justificată de mai mulţi factori care se coroborează împreună. Orientul Mijlociu se redesenează, aici se produc profunde mutaţii geopolitice care ar putea amorsa conflicte cu potenţial spre degenerare. Este vorba de un cutremur geopolitic regional, după cum descriam fenomenul în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Ar putea fi vorba de un cutremur geopolitic care se va stinge de la sine, dar lăsând în urmă un Orient Mijlociu profund schimbat, sau ar fi un factor declanşator al unui cutremur geoplitic major, cu rezultatul modificării profunde a hărţii mondiale, inclusiv în plan geopolitic.

Mă bazez pe faptul că de câţiva ani Orientul Mijlociu este scena unor transformări profunde, după zeci de ani de stagnare sub dictaturi, populaţia se mişcă, iar acesta este un rezultat direct al dezvoltării modalităţilor de comunicare care reuşesc să informeze evitând cenzura. Am scris câteva articole asupra acestui subiect, pentru cei interesaţi, Revoltele arabe, proteste și război civil, Libia, dilema occidentului și oportunitățile Rusiei și Robert Gates, Libia și NATO,. Cert este că în urma revoltelor arabe situaţia geostrategică în Africa de Nord şi prin influenţă în Orientul Mijlociu este în schimbare. Mă refer aici şi la revoltele care au avut loc în Yemen sau Bahrein, dar în primul rând la cele din Siria. Poate toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak în urma invaziei americane din 2003. În ciuda insurgenţei şi obstacolelor, irakienii au putut avea parte de mai multe runde de alegeri libere, un exemplu care s-a dovedit contagios în regiune şi care a culminat cu răsturnarea regimurilor din Africa de Nord, cel din Libia cu ajutorul NATO. Încă  nu ştim spre ce se vor îndrepta aceste ţări în urma primăverii arabe, dar cert este faptul că geopolitica regiunii este în schimbare, iar efectul de domino ar putea continua, aşa cum vedem în cazul Siriei, unde represiunea soldată cu peste 5000 de morţi încă nu a înăbuşit revolta contra lui Bashar al Asad. Prezenţa observatorilor Ligii Arabe s-a dovedit fără rezultat, represiunea continuă.

Nuca cea mai tare rămâne Iranul, o dictatură teocratică islamistă pe care revoltele din 2009 nu a putut-o înlătura, fiind înăbuşită, la fel ca şi revolta portocalie din Uzbekistan, încheiată cu baia de sânge de la Andijan, în 2005. Programul nuclear iranian este de notorietate, nu mai trebuie nimeni să demonstreze că el există. Chiar raportul AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) din noiembrie anul trecut este concludent în această privinţă. Mă refer aici la programul nuclear militar. Ceea ce este îngrijorător este faptul că regimul lui Mahmoud Ahmadinejad nici nu-şi mai ascunde intenţiile. La fel ca şi Hitler, care şi le-a publicat în Mein Kampf, sau ale lui Lenin sau Stalin, care au făcut publice intenţiile lor privitoare la soarta lumii de fiecare dată, dar restul lumii nu i-a băgat în seamă decât atuncim când a fost prea târziu.

Ce spun liderii iranieni? Că vor şterge de pe hartă Israelul. Cum? Simplu, cu bombe nucleare. Ciudată este însă atitudinea palestinienilor care par să fie de acord cu asta. Palestinienii vor pământul ocupat de israelieni, dar dacă israelienii vor fi şterşi de pe faţa pământului cu bombele nucleare iraniene, ce se va întâmpla cu pământul Israelului? Va fi un deşert radioactiv nu pentru zeci de ani, ci pentru sute de ani. Cine îl va putea ocupa atunci? Nimeni. Este la fel ca în cazul Cernobâlului, zona limitrofă fiind părăsită şi înalt radioactivă chiar şi acum, după 25 de ani. Închipuiţi-vă un Cernobâl multiplicat de o sută de ori, sau de o mie de ori! Va putea trăi cineva acolo? Dar cu taberele palestiniene, cu zonele cedate palestinienilor, mă refer aici la Gaza şi Cisiordania, prima fieful Hamasului şi a doua al Autorităţii Naţionale Palestiniene, cine crede că valul radioactiv nu va trece şi peste ele, ucigând zeci de mii de palestinieni? O atitudine sinucigaşă ce denotă o lipsă totală de raţionament, orice logică fiind umbrită de ură.

Cert este, până la urmă, că majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că Iranul ar putea fabrica prima sa bombă atomică în decursul acestui an. SUA şi Occidentul insistă pentru sancţiuni contra Iranului, iar acesta ameninţă cu blocarea strâmtorii Ormuz, pe unde trec cam 70% din transporturile de petrol necesare zilnic pe plan mondial. Pe lângă aceste ameninţări, Iranul iniţiază şi exerciţii militare navale în zonă, iar SUA reacţionează trimiţând grupările de portavioane şi mai aproape. Întreaga lume stă cu sufletul la gură aşteptând o ciocnire navală sau declanşarea unei lovituri aeriene preemtive contra facilităţilor nucleare ale Iranului, la fel cum au făcut israelienii contra reactorului nuclear irakian de la Osirak construit de francezi în 1981, când au distrus programul nuclear irakian.

Nu încape îndoială că marina iraniană nu se poate măsura nici pe departe cu cea americană, la fel nici aviaţia. Aşa că blocarea strâmtorii Ormuz, chiar dacă ar fi reuşită, ar putea fi doar de scurtă durată, realizată prin minarea rutelor petrolierelor ce intră şi ies din Golful Persic. O angajare directă a flotei americane ar fi o atitudine sinucigaşă, care ar avea ca rezultat imediat distrugerea capabilităţilor maritime şi aeriene ale Iranului, precum şi bateriile de artilerie şi rachete de pe litoral. Nu mai trebuie adăugat că SUA vor profita de situaţie şi vor ataca siteurile nucleare iraniene şi nu se vor opri până nu le vor distruge, urmărind probabil şi o schimbare de regim foarte probabil să se producă în condiţiile date. De aceea din partea Iranului nu ar putea fi vorba decât de forme de război asimetric, cum ar fi cea menţionată mai sus, prin minarea rutelor. Liderii militari iranieni şi-au exprimat convingerea că vor putea repeta blocarea strâmtorii ca şi în anii 80, în timpul războiului cu Irakul, dar lucrurile s-au schimbat. La ora actuală Iranul este cu spatele la zid în urma sancţiunilor internaţionale, chiar au blocat SMS-urile şi internetul la mesajele care conţin anumiţi termeni financiari de teama panicii în rândul populaţiei, care ar putea degenera în revolte după scenariul din ţările vecine.

În Iran vor urma alegeri în martie, în SUA în noiembrie. Ţinând cont că reformele pe plan intern propuse de preşedintele Obama au nevoie de câţiva ani ca să-şi facă simţite efectele, mai ales în contextul crizei care bântuie şi această ţară, eset probabil ca Obama să caute un succes pe plan extern, singura posibilitate ca să vină cu ceva concret pe ultimul moment. Retragerea definitivată la sfârşitul lui 2011 a trupelor americane din Irak, în contextul unui conflict probabil cu Iranul, nu este un handicap, ci dimpotrivă. Oricum, nu cred că SUA ar fi riscat un conflict terestru cu Iranul, cum vedeau unii o posibilitate de a invada această ţară din Irak. Conflictul dintre Iran şi Irak din anii ’80, care a durat opt ani şi a lăsat peste un milion de victime, este proaspăt în memoria tuturor. Un viitor conflict cu Iranul va implica doar forţele navale şi aeriene americane, şi se va limita la lovituri asupra navelor militare iraniene, asupra bazelor şi instalaţiilor nucleare. Ori, retragerea americană din Irak îi lasă pe iranieni fără câteva ţinte pentru rachetele lor sol-sol de tip Scud, care fără îndoială le-ar fi folosit în acest caz ca şi Saddam Hussein în 1991, sau ar fi expus trupele din Irak atacurilor grupărilor proiraniene cum ar fi miliţiile clericului şiit Moqtada al-Sadr. Paradoxal, retragerea din Irak le dezleagă mâinile americanilor în privinţa Iranului.

Mai mult, această retragere şi cea plănuită din Afghanistan va duce la eliberarea americanilor şi concentrarea lor spre alte obiective strategice globale, pe care ultimul deceniu de angajamente terestre le-au lăsat pe planul doi. 

Orientul Mijlociu trebuie privit oarecum regional, şi asta include şi restul ţărilor arabe, dar şi Israelul. Egiptul este prea prins cu digerarea revoluţiei, la fel ca şi celelalte state nordafricane şi la ora actuală nu contează prea mult în regiune tocmai din acest motiv. Iar Israelul deocamdată aşteaptă. Singurul aliat al Iranului este Siria, care se confruntă deja cu ceea ce se poate numi un război civil. Hezbollahul, aflat în Liban, cu care Israelul a dus deja câteva războaie, are doar doi aliaţi, Siria şi Iranul, sponsorii săi. În cazul în care Siria şi Iranul se prăbuşesc, Hezbollahul are mari şanse să împărtăşească aceeaşi soartă, şi de aici vom avea premizele unei schimbări radicale a Orientului Mijlociu. Unde va duce această schimbare şi cum va arăta el în câţiva ani, este imposibil de spus sigur. Din experienţa istoriei putem spune că foarte rar cei ce încep o revoluţie o şi termină. Aşa a fost şi în Rusia în 1917, şi în Franţa în 1789.

Desigur că există forţe care se opun unor noi modificări de regim în regiune, cum ar fi Rusia. În cazul schimbării de putere la Damasc, Rusia îşi pierde singura bază din Marea Mediterană, portul Sirian Tartous. Tocmai pentru a evita o implicare a NATO după scenariul libian, Rusia şi-a trimis o escadră navală pe coastele siriene, care cuprinde portavionul Amiral Kuzneţov (de fapt singurul) şi escadra sa de distrugătoare, incluzând aici şi nava antisubmarin Amiral Chabanenko. Dar de aici decurg o serie de complicaţii pe care nimeni nu le poate previziona.

În primul rând este în ceaţă poziţia Turciei, un actor regional major. Turcia a parcurs un drum sinuos în ultimii ani, de la aliat de bază în NATO şi aliat important al Israelului la o putere regională al cărui curs viitor devine tot mai greu de previzionat. De la refuzul de a-şi susţine aliatul american în 2003 la invazia din Irak şi tensiunile intervenite în relaţia până atunci specială cu Israelul, după episodul cu escadra pentru Gaza, temerile analiştilor asupra unui alt curs al politicii turceşti încep să prindă contur. Era oarecum de aşteptat, Turcia în cea mai mare parte a istoriei sale a fost un imperiu, iar de când ascensiunea islamică pune o tot mai mare presiune, se pare că lucrurile vor lua curând o altă turnură. Dezamăgită de amânările repetate ale UE către ţelul de a adera, ţara alunecă încet spre o altă cale, islamiştii începând să câştige teren. Prin constituţia lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, armata este garantul laicităţii statului, trebuind să intervină de fiecare dată când aceasta este ameninţată. Dar asistăm la o slăbire din ce în ce mai mare a armatei, a vârfurilor ei, de curând chiar un fost şef de stat major a fost arestat şi pus sub acuzare. Poate fi începutul unei noi politici externe a Turciei? Posibil. Mai adăugăm că flota rusă va trece şi pe lângă Cipru, mărul discordiei dintre Grecia şi Turcia, care a dus chiar la un conflict dechis în 1974 şi la divizarea acestei insule.

Oricum, ne aşteaptă zile interesante în Mediternana şi Orientul Mijlociu, dar după cum spunea un vechi proverb chinezesc, “să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante!”

Europa în corzi

Încă de la începutul anului, am fost avertizaţi de Nicolas Szarkozi şi Angela Merkel că ne aşteaptă vremuri grele. Era normal, toţi cei cu scaun la cap erau convinşi de asta. Criza din zona euro nu are cum să se rezolve peste noapte, mai ales fără măsuri dure de tăiere a cheltuielilor bugetare în statele UE, mai ales la acelea care se simt cu falimentul deasupra capului. Grecia nu prea dă semne că ar agrea politici de austeritate, grecii se aşteaptă ca să fie sponsorizaţi în continuare de UE, în primul rând de Germania, principala forţă economică a Europei. În anticamera ţărilor cu probleme din zona euro stau Irlanda, Portugalia, Spania, dar şi Italia, a cărei economie dacă intră în colaps pur şi simplu nu poate fi salvată. Grecia are datorii de 160% din PIB, dar PIB-ul ei este mic, şi tot nu este dornică să strângă cureaua. Aşteaptă acum o pomană de 116 miliarde de euro. Dar datoria Italiei este de 120% din PIB, dar la PIB-ul Italiei reprezintă 1900 de miliarde de euro, o sumă enormă. O provocare extremă pentru liderii europeni.

Mulţi se întreabă de ce nu ies grecii din zona euro, aşa cum au ameninţat de curând? În primul rând, ar fi cea mai mare prostie pentru ei, iar ameninţările lor sunt mai mult de faţadă, pentru a obţine banii necesari supravieţuirii sau, în caz contrar, denotă cea mai mare prostie. Dacă mâine grecii renunţă la euro şi revin la drahmă, drahma se va devaloriza rapid, vorbim aici de o inflaţie de ordinul sutelor sau miilor, deoarece nimeni nu va avea încredere să plaseze bani în drahme, nici măcar grecii. Drahma va ajunge ca o monedă africană în câteva luni, iar Grecia va intra inevitabil în faliment, revenirea amânându-se cu zeci de ani. Argentina a început să-şi revină în zece ani, dar Grecia nu are resursele Argentinei.

A doua întrebare, de ce Germania nu expulzează pur şi simplu Grecia din zona euro? În primul rând, deoarece ar crea un precedent, urmat poate şi de alte ţări când va veni nota de plată. Iar expulzarea Greciei va avea efecte devastatoare şi asupra monedei euro, scăzând încrederea şi ducând la o devalorizare accentuată a acesteia. Şi după ce alte ţări vor fi tratate ca şi Grecia, moneda euro va fi sortită dispariţiei.

A treia şi ultima întrebare, nu i-ar conveni mai mult Germaniei să revină la marcă? Pe termen foarte scurt, poate. Dar să nu uităm că economia Germaniei, cea mai puternică din UE, se bazează în cea mai mare parte pe exporturi, dar nu orice fel de exporturi, ci exporturi de produse finite de înaltă tehnologie. Iar în cazul revenirii la marcă pe termen scurt marca va fi o monedă atât de puternică faţă de monedele naţionale care se vor devaloriza puternic, încât germanii nu vor mai avea cui să-şi exporte produsele, deoarece nimeni nu şi le va mai putea permite. Ar urma falimente în serie, de la Mercedes la BMW, în urma îngustării pieţei şi căderii cererii, iar economia Germaniei ar intra într-o recesiune accentuată, de unde nu se ştie când îşi va reveni. Până la urmă, o situaţie extrem de complicată.

Nouriel Roubini, profetul crizei americane, spunea că în 2012, în urma crizei americane, a celei din zona euro şi a încetinirii creşterii economice a Chinei, sunt create condiţiile pentru o furtună financiară perfectă (perfect storm), în care sunt îndeplinite cele mai rele posibilităţi cu putinţă.

Mai aproape de noi, tot în UE, dar în afara zonei euro, Ungaria păşeşte şi ea pe panta colapsului. Problema este că Ungaria, ca şi noi, nu este în zona euro, deci UE şi principalele ţări europene nu se vor grăbi să-i sară în ajutor ca şi în cazul Greciei de până acum, deoarece stabilitatea monedei unice nu este ameninţată decât indirect. Ungaria va trebui să se salveze în primul rând singură, dar trebuie să aibă capacitatea şi voinţa de a o face.

România are o situaţie ceva mai bună, poate dintre puţinele cazuri în istoria noastră. Nu stăm atât de prost, dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectaţi. România a început să taie cheltuielile ceva mai devreme decât alţii, deci are ceva spaţiu de manevră. Dar să nu uităm că este an electoral şi acest lucru se poate schimba oricând. Oricât ar fi de dureros, austeriatea trebuie să continue, reducerea deficitului şi chiar anularea lui ar trebui să fie politica de bază a oricărui guvern. Cu atâtea ţări în pragul colapsului, bani pentru împrumuturi nu prea se găsesc, şi dacă se găsesc vor fi la dobânzi împovărătoare. În Ungaria, Victor Orban a alungat FMI-ul pentru a nu fi nevoit să accepte condiţii dure (lipsa pomenilor electorale în perspectiva alegerilor viitoare) în schimbul banilor la dobânzi reduse, dar după ce a încercat împrumuturi pe piaţa liberă, unde dobânzile au devenit enorme, a trebuit să revină la ideea unui acord cu FMI. Referitor la dobânzi, trebuie amintit că Italia nu a reuşit la sfârşitul anului să atragă bani prin obligaţiuni emise, dobânzile depăşind opt la sută. La o sută de miliarde împrumutate, ar trebui să dea înapoi în plus opt miliarde, o sumă împovărătoare pentru oricine.

Realitatea este că această criză a desfiinţat multe teorii economice. Economia nu este o ştiinţă exactă, nu se bazează ca şi matematica sau ingineria pe nişte axiome pe care dacă le aplici eşti sigur de rezultat. Economia este o ştiinţă care evoluează empiric, şi regulile se schimbă din mers, o reţetă dovedită bună într-un anumit moment se poate dovedi catastrofală în altul. Teoriile sunt create doar pentru a fi infirmate mai târziu, în funcţie de evoluţia societăţii umane. Toate teoriile economice şi-au dovedit în timp limitele. Există o vorbă: “economist este acel care va şti mâine de ce ceea ce a prevăzut ieri nu s-a îndeplinit astăzi”.

Rusia şi Ucraina

Ne apropiem de zona care ne doare, respectiv Rusia şi Ucraina. Situaţia Ucrainei este critică din punct de vedere economic, şi această ţară fiind deja în pragul colapsului. Dar în privinţa acestei ţări situaţia este mai complicată, conducerea lui Ianukovici reuşind performanţa de a anula orice perspectivă de ajutor UE sau FMI. Derapajele autoritare, persecutarea opoziţiei şi a presei, cel mai cunoscut aspect fiind condamnarea Iuliei Timoşenko la 7 ani de închisoare pentru a o putea scoate din cursa electorală, au anulat orice posibilitate de apropiere de uniunea europeană, pentru care un sistem democratic funcţional sunt o premisă obligatorie pentru începerea oricăror discuţii. Paranoia lui Ianukovici a devenit paroxistică, în cea mai pură reţetă stalinistă, regimul văzând în orice manifestare doar mâna agenţilor occidentali care subminează Ucraina, în spatele oricărei cereri pentru democraţie se ascund revoluţii portocalii sponsorizate de SUA.

Ceea ce nu înţelege Ianukovici şi ai săi este faptul că a reuşit o performanţă care s-a dovedit imposibilă pentru oricare lider al opoziţiei: să-i unească, în sensul că actuala politică şi conducere a de la Kiev i-a nemulţimit profund pe toţi, fie naţionalişti, fie proeuropeni, şi chiar pe cei din regiunea Donetsk, populată masiv cu etnici ruşi şi rusofoni. Această regiune nu a dat dizidenţi în timpurile sovietice, a fost împotriva protestelor contra fostului preşedinte Leonid Kucima şi împotriva revoluţiei portocalii din 2004. Totuşi, chiar şi în această regiune, popularitatea lui Ianukovici a scăzut şi scade în continuare.

Scăderea dramatică a calităţii vieţii şi corupţia în creştere, dublate cu  măsurile poliţieneşti de represiune, contribuie din plin la asta. Se adaugă anularea Zilei Libertăţii, zi liberă instaurată în urma victoriei revoluţiei portocalii din 2004, închirierea bazei navale de la Sevastopol până în 2042, intenţia de a face din limba rusă a doua limbă de stat, intenţia Rusiei de preluare a reţelei de conducte ucrainene, frustrarea faţă de preţul gazelor, în ciuda acordului din 2010 în urma prelungirii închirierii Sevastopolului. Am expus aceste aspecte acum mai bine de un an şi jumătate în articolul Români și disoluția Ucrainei, provocări, perspective și amenințări, şi întradevăr, Ucraina se află şi mai aproape de disoluţie, odată cu falimentul devenit aproape inevitabil. Un fost oficial important ucrainean, Stepan Havrish, spunea că Ucraina stă între predarea a ce a mai rămas din activele strategice ale ţării şi faliment. Spre UE şi FMI Ucraina nu se mai poate adresa, mai rămâne Rusia care, ştiindu-i pe ucraineni cu spatele la zid, va pune presiune şi va obţine maximul de foloase în schimbul banilor necesari funcţionării statului ucrainean, chiar şi intrarea în noua uniune atât de dragă lui Vladimir Putin.

Până la urmă, după cum se poartă acum negocierile, Ucraina va transfera ce mai are de transferat către Gazprom, respectiv controlul asupra infrastructurii de transport gaze, ultimul factor de negociere al Ucrainei cu Rusia. Ianukovici a reuşit performanţa ca în câţiva ani să dea Rusiei tot ce îşi dorea aceasta în Ucraina, fără să obţină ceva în schimb. De exemplu, în schimbul închirierii pe mai departe a bazei de la Sevastopol, în 2010, Ucrainei i se promitea o reducere de 30% la preţul gazelor, dar astăzi Ucraina a a juns să plătească 416 dolari pe mia de metri cubi. Poate că acest aşteptat transfer către Gazprom va fi picătura care va umple paharul opozanţilor, fiind de aşteptat noi mişcări de stradă, încă un pas spre disoluţia statului ucrainean. În perspectiva viitoarelor alegeri, în mod sigur falsificate după aceeaşi reţetă ca în 2004 sau ca şi în Rusia anul trecut, urmate probabil de violenţe, a falimentului care poate fi doar amânat, această disoluţie este din ce în ce mai aproape, făcându-i pe mulţi să vorbească deschis de separarea statului.

Ziarul „Times” spunea că 2012 va fi anul revoltelor slave, din Rusia, Belarus şi Ucraina, după cum anul 2011 a fost anul revoltelor arabe. Se prea poate să aibă dreptate, după cum s-a terminat anul precedent, cu puternice proteste ale opozanţilor lui Vladimir Putin în Rusia. Falsificarea alegerilor a fost recunoscută indirect chiar de premierul Putin, atunci când le-a promis ruşilor alegeri libere şi corecte în 2012, atunci când va candida la preşedinţie. Spunând că următoarele alegeri vor fi corecte, recunoşti indirect că precedentele au fost incorecte, guvernul condus de Vladimir Putin având responsabilitatea organizării acestora. Protestele ruseşti, amploarea lor, a arătat o altă faţă a Rusiei şi i-a slăbit vizibil poziţia lui Vladimir Putin pe plan intern şi extern, până acum văzut ca şi liderul unei Rusii Unite, ca şi numele partidului său, dar din ce în ce mai contestat şi nevoit să recurgă la fraudă pentru a-şi menţine o majoritate parlamentară confortabilă atât pentru el, cât şi pentru siloviki. (Putin și revitalizarea imperiului) De o astfel de situaţie, mai ales după ce secretarul de stat american Hillary Clinton a declarat că alegerile din Rusia nu au fost nici libere, nici corecte, vor încerca să profite americanii în cursul viitoarelor negocieri pe multiple planuri.

Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.

Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.

Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.

Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.

Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus. 

Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.

Transnistria

Şi în Transnistria au avut aşa-zise alegeri. Epoca comunistului cleptoman proprietar al „Sheriff”, deci cel mai mare capitalist comunist transnistrean, Igor Smirnov, s-a încheiat, acesta lăsând locul lui Evgheni Şevciuk, un tip mult mai inteligent, şi prin asta mult mai periculos pentru viitorul Moldovei. De parcă pentru a marca schimbarea de gardă de la Tiraspol şi a ne transmite un avertisment este ucis tânărul de 18 ani Vadim Pisari.

Am făcut această trecere în revistă a evenimentelor mondiale pentru a marca ideea că atenţia lumii întregi este împărţită în multe părţi, iar evenimentul de la Nistru nu poate reţine atenţia prea multă vreme. Ar fi o oportunitate majoră pentru conducerea de la  Chişinău, după cum spunea analistul Dan Dungaciu, să obţină retragerea forţelor de menţinere a păcii ruseşti şi înlocuirea lor cu o forţă de poliţie europeană sau trupe sub mandat OSCE. Oricum, am asistat până acum la premieră, menţinerea păcii este asigurată de una dintre părţile în conflict, respectiv armata rusă. Ca să reuşească, conducerea de la Chişinău ar fi trebuit să folosească din plin acest eveniment regretabil şi să pună presiune la toate cancelariile occidentale, să provoace reacţii, discuţii, mese rotunde, incidentul să fie capul de afiş al ştirilor din toată lumea măcar câteva zile.

Ori, pentru asta, republica Moldova ar fi trebuit să aibă o conducere pe măsura mizei, nu una care este incapabilă de mai bine de doi ani să pună în scaun un preşedinte. Din păcate, AIE s-a dovedit incapabilă să treacă peste interesele şi orgoliile de moment, nu a avut până acum o reacţie coordonată, ci mai degrabă dezordonată. Este suficient să ne uităm la coaliţia la putere şi să facem o comparaţie între politicienii de la stânga şi dreapta Prutului, ca să aducem dovada zdrobitoare că şi moldovenii sunt români: politicienii sunt la fel.

Stai şi te întrebi atunci, prin ce miracol Dumnezeu ne-a dat asemenea bărbaţi în 1918, care au reuşit cu ţara la pământ, înconjuraţi de duşmani din toate părţile, în vremuri de epidemii, de război şi foamete, ceea ce noi nu suntem în stare să bâjbâim nici în timp de pace şi linişte!

O singură speranţă vine din altă parte, de la popor, termen atât de invocat de politicieni mai ales astăzi, când cuvintele cele mai folosite de ei sunt alegeri şi selectarea candidaţilor, despre rezultat, respectiv împărţirea ciolanului vorbindu-se mai în şoaptă. Această speranţă se manifestă sub forma tinerilor care protestează pe ambele părţi ale Prutului împotriva agresiunii ruseşti sub care geme Basarabia de două sute de ani. Această agresiune a mai făcut o victimă la Nistru, o nouă viaţă de tânăr român a fost sacrificată de gloanţele agresorilor. Iar tinerii noştri protestează cerându-le ruşilor să plece. Ca să fie auziţi, ar trebui să fie sprijiniţi de conducerea de la Chişinău şi de la Bucureşti, care ar trebui să le transmită mesajul şi la factorii de decizie occidentali care să pună presiune pe Rusia, mai ales că acum se află temporar în regres. Acum ar fi momentul să se obţină ceva şi pentru noi în urma regresului pe plan diplomatic al Rusiei, dacă am şti să punem puţină presiune şi să ne mişcăm cât de cât diplomaţia.

Dar pe tinerii din stradă, care cer plecarea rușilor, îi aude cineva?