Ion Conea şi Transilvania

Nostalgia unora şi realitatea

Majoritatea dintre noi sunt de acord că astăzi România este lipsită de repere morale, iar mass-media este printre principalii vinovaţi de asta, dar nu numai ea, suntem şi noi cei vinovaţi, fiindcă girăm prin interesul nostru emisiunile şi apariţiile de această natură. De aceea avem clasa politică pe care o merităm, de aceea trăim aşa cum trăim, fiindcă în loc să muncim şi să ne facem treaba, fiecare în treaba lui şi pentru bunăstarea lui, căscăm gura şi stăm ca la meci în faţa dezbaterilor sterile din politica internă, în timp ce plan extern se petrec mari mutaţii şi evenimente care ne vor afecta direct, fără milă, iar noi habar nu avem de ele. Şi nimeni nu ne atenţionează.

Nici nu ar avea cine, politicienii noştri sunt cei pe care îi promovăm, cei care i-am votat şi care stau pe banii noştri făcând cu totul altceva decât ceea ce ar trebui să facă. Şi sunt şi ei de înţeles, nici ei nu ştiu ce să facă. Degeaba câţiva analişti pe partea externă se străduiesc să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume, nu au succes, nu sunt populari şi nu fac rating. Mai bine un manelist.

De aceea, ar trebui să ne căutăm modelele în trecut, chiar dacă nici istoria nu ne-o cunoaştem prea bine. Dar mai uşor ne găsim modelele printre personajele de atunci decât printre cele din ziua de azi. Da, în trecut am avut şi personaje bune, şi rele, dar cele bune au fost chiar deosebite. Nu mă refer neapărat la politicieni, ci la cărturari, iar astăzi, printre intelectualii prezentului, este greu să găseşti o figură comparabilă. Poate de aceea intelectualitatea prezentului nu prea încearcă să aducă în faţă multe din personalităţile trecutului rămase încă necunoscute publicului larg. 

În toate domeniile, am avut personalităţi de excepţie, chiar şi în ştiinţa mai nouă numită geopolitică, ştiinţă cu al cărei studiu ar trebui să se ocupe orice politician ajuns în funcţii de responsabilitate, cel puţin în alte ţări aşa se întâmplă. Chiar dacă nu au fost numiţi ca atare, marii noştri cărturari au fost şi geopoliticieni, era necesar pentru a înţelege mersul lumii. Aşa au fost Iorga, Eminescu, chiar şi marele geograf Simion Mehedinţi, şi mulţi alţii. Dar astăzi am să-l aduc în discuţie poate pe cel mai mare geopolitician român, mă refer la Ion Conea. Şi nu oricum, ci publicând un material al său din 1941, intitulat Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, pentru a vedea ce înseamna un studiu geopolitic atunci. Astăzi, nu mulţi reuşesc să mai scrie aşa. Ţinând cont şi de contextul în care a fost scris, la un an după ecdarea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ion Conea vine cu un răspuns pe măsură, cu argumente geopolitice, propagandei deşănţate "ştiinţifice" a ungurilor pentru refacerea Ungariei Mari. Unele dintre aceste argumente ale propagandei maghiare le mai găsim şi astăzi pe multe siteuri şi forumuri, precum şi printre afirmaţii ale unor organizaţii şi curente maghiare. Iată articolul.

Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc    

”Orice Stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o regiune geografică organică în întregimea ei”. Basinul Dunării de mijloc, este o astfel de regiune, dar vecinii noştri Unguri nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru un Stat Unguresc ei sunt doar o modestă mică insulă etnică, ce se pierde în cadrul acestui mult prea larg pentru ei basin. - Şi n-ai dreptul să pretinzi pentru tine o regiune geografică organică întreagă decât atunci când neamul tău o umple în întregime. Altfel, trebuie să te mulţumeşti cu cât, din ea, ocupă masa neamului tău. – Iar Transilvania (o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică, care-ţi va cădea sub priviri), e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e în România Mare – şi nu piesă de margine, secundară, cum a fost – şi ar fi! – într-o Ungarie Mare.    

Principala formă de manifestare a Statului, glăsuieşte catehismul geopolitic, este lupta lui pentru spaţiu, faimosul ”Kampf um den Raum” al lui Ratzel. Spaţiul, spune acesta, este condiţia de grandoare a Statelor. Ca o buruiană rea, am zice, aşa caută Statul a se întinde, pe cât mai multă suprafaţă. Dar ceea ce e şi mai interesant în această fixare şi lăţire teritorială a unui Stat, este faptul că el caută a se prinde de ceea ce se cheamă un ţinut organic. Orice Stat, spune Kjellen, are această tendinţă: să devină ţinut organic. Iată cuvintele lui: ”Ceea  ce observăm aici este, în fond, nimic altceva decât tendinţa pe care o au Statele de a deveni ţinuturi organice. Ele umblă după un ţinut organic, cu care vor să se cunune, pentru că, după aceea, prin această căsătorie, ţinuturile lor să devină tot mai mult organice.”

Dar ce este acel ţinut sau aceea regiune geografică naturală, organică, după care Statul umblă să o găsească, să se fixeze pe ea, şi să o acopere toată, ca mânat de o forţă nevăzută? Tot Kjellen: ”Observaţia tot mai aprofundată în această direcţie, a arătat că acest concept de ţinut natural organic constă din două elemente: în afară, ţinutul să aibă hotare naturale, înăuntru – să aibă o articulaţie organică. În ambele aceste direcţii, legea aceasta a individualizării geografice a Statelor s-a dovedit a fi tot mai puternic activă” (în decursul vremii).

Iar ceea ce dă conţinut conceptului de ”ţinut natural organic” nu este uniformul, ci armonicul sau cu alte cuvinte, conţinutul regiunii naturale cu care Statul se va ”cununa”, nu va fi unul pe care să îl caracterizeze uniformitatea , ci atât în ceea ce priveşte relieful, cât şi produsele lui de sol şi subsol, unul cât mai variat cu putinţă. Totul, însă, să se închege, printr-o corelaţie strânsă, într-un întreg cât mai unitar şi, am zice, cât mai organic. Regiunea aceasta naturală să fie, adică, alcătuită dintr-o sumă de unităţi geografice naturale mai mici care, ca relief, să se îmbine într-un chip cât mai armonic şi mai strategic cu putinţă, iar sub aspectul economic să realizeze autarchia…

Să privim teritoriul Statului românesc din punct de vedere al structurii şi al articulaţiei lui lăuntrice, să considerăm cu alte cuvinte, conţinutul conturului, adică ceea ce Kjellen numeşte das Reichsgebiet. Şi să facem aceasta, spre a înţelege şi mai bine construcţia geografică a  acestui pământ, s-o facem comparând România mare de azi cu Ungaria mare de ieri. 

Într-un recent studiu apărut la Budapesta şi intitulat „Biograpgie des frontieres politiques du Centre-Est europeen”, d. Andre Ronai de la Universitatea din Budapesta, prezintă în acest chip pământul Ungariei Mari, adică al Ungariei de dinainte de Trianon: „C’est ...le territoire d’Eta le plus parfait, le plus uni et le plus harmonieux de toute la region quo nous examinons et peut–etre meme du monde entier”. O fi! Dar – şi vom vedea mai jos îndreptăţirea noastră de a ne pune o astfel de întrebare – ce le poate ţine aceasta de cald Ungurilor? Vrem şi spunem: Ce le pasă Ungurilor de aceasta, odată ce teritoriul de care-i vorba nu-i al lor sau, mai exact, nu-i numai al lor?

Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:

„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.” Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.

 

            În adevăr, poate că fiecare Stat, dac-ar privi peste hotarele lui, ar descoperi teritorii limitrofe care s-ar articula şi mai organic în cadrul lui dacât în al Statului vecin respectiv. Urmează de aici, numaidecât că vecinul acesta trebuie invitat să... evacueze,  spre a ţi-l lăsa ţie, teritoriul acela, pe simplul motiv că acestui teritoriu i-ar sta mai bine, cartografic, în cadrul Statului tău? Da, şi aceasta, însă într-un singur caz: când acel teritoriu, deşi stăpânit de altul, este populat cu oameni de ai tăi! Dar... acesta să fie cazul Ungurilor, atunci când ei îşi aruncă ochii şi pretenţiile... dincolo de Munţii Apuseni? Adevărat este că acea regiune naturală pe care o concepe şi o vrea (mai ales!) geopolitica drept temelie geografică pentru o alcătuire de Stat – este totdeauna  (sau... ar fi mai bine să fie!) alcătuită dintr-o sumă de alte regiuni naturale mai mici  (după cum la rându-i, chiar acea regiune naturală, s-ar putea integra într-o alta şi mai întinsă, în aşa fel încât unitatea geografică de un ordin şi mai superior, rezultată din această integrare, să fie şi mai armonică pentru ochi, şi mai completă ca organism economic, şi mai redutabil din punct de vedere strategic.) Dar... ce are a face una cu alta? Pretenţiile acestea într-un singur caz... merg: când le susţine etnicul. Pentru că, dacă e numaidecât necesar, cum spuneţi, ca Statele să acopere, ca arie geografică, fiecare câte o regiune naturală, atunci socoteala e simplă: Fiecare Stat va acoperi regiunea (sau complexul de regiuni naturale) pe care le acoperă (dacă le acoperă!) poporul a cărui expresie politică el este. Aceasta, însă, încă odată, dacă pretenţia geografică e susţinută, pe dedesubt, de suportul masei etnice.

Dar când dintr-un complex armonic de regiuni naturale tu ocupi ( cum prin excelenţă, ca să zicem aşa, era cazul Ungurilor în cadrul Statului ungar de până la Trianon) cînd ocupi un singur mădular al lui, în virtutea cărui principiu de etică şi, dacă vreţi, estetică geopolitică, pretinzi autoritatea ta de Stat întinsă şi peste celelalte mădulare, pe care alte neamurile ocupă şi locuiesc?    

            Nu uniformul ci armonicul – am văzut ce spunea Kjellen – trebuie să caracterizeze regiunea organică, acel Naturgebiet (de fapt termenul cel mai potrivit şi care ar traduce cel mai bine gândul lui Kjellen ar fi aici acela de organisches Gebiet) cu care tinde să se „cunune”, cartografic, organismul unui Stat. Conţinutul lui geografic şi economic trebuie să fie cât mai variat, şi dacă se poate, într-o repartiţie spaţială cât mai simetrică şi cât mai strategică. Aceasta este, însă, încă odată, idealul.

Hartă din lucrarea citată în text a d-lui A. Ronai: Carpaţii româneşti ai Munteniei şi Moldovei ies în evidenţă cu un alt lanţ Himalaia , pe câtă vreme Apusenii mai că nu există. primii trebuie să fie „hotar” – ceilalţi, dacă s-ar putea, să dispară cu desăvârşire. În plus, această hartă ar avea să spună că fizionomia şi litologia podişului Transilvaniei sunt identice (!?) cu ale pustei ungureşti!

            O examinare a hărţii pământului românesc, nu poate însă, să nu impună oricui, de la prima vedere, că el se încheagă într-un tot de o armonie aproape unică, pe cât de variat în structura lui de amănunt, pe atât de unitar prin chipul quasi-organic în care mădularele lui se încheagă între ele: Un mare podiş în mijloc, închis într-o centură de munţi cari cad spre exterior în trepte concentrice din ce în ce mai joase până în şesurile şi luncile din margini, pentru ca totul să sfârşească în rotunda îmbrăţişare a celor trei ape din margini. O hartă geologică a acestui teritoriu, hartă în care diversitatea rocelor este exprimată prin coloraţiuni diferite, ne arată aceeaşi simetrie inelară, aceeaşi dispoziţie în amfiteatru concentric a formaţiilor litologice care se succed spre exterior cu regularitatea cu care s-au succedat una pe alta şi în vreme , în epocile de formaţie şi depunere geologică. Atât harta fizică, cât şi cea litologică a pământului românesc am putea spune că se prezintă ca o continuă îmbrăţişare concentrică. „Dacă n-aş fi francez – a spus cândva un om de ştiinţă, prieten al ţării noastre după ce o străbătuse de la un capăt la altul, aş face mărturisirea că România Mare este ţara cea mai frumoasă şi mai simetric construită.” Şi era acela om de ştiinţă ce venea din ţara despre care acum două mii de ani scria Strabo că este „un organism compus ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente.”

            Şi dacă e vorba de cetăţi geo-istorice predestinate (cum proclamă ungurii că era Ungaria de ieri: câmpii la mijloc, munţi pe margini!) atunci să ne dea voie vecinii noştri să constatăm că greu se mai poate închipui o cetate ca a pământului românesc, în totalitatea lui. Astfel considerându-l observăm că inima îi este ca un fel de înălţime izolată, din acelea pe care le căutau cu predilecţie aşezările româneşti în vremurile vechi. Este ca un uriaş dunnum, ca să amintim şi de acest faimos apelativ celtic, care designa piscurile pe care popoarele vechi îşi construiau cetăţile şi-şi cuibăreau centrii vitali de rezistenţă în faţa inamicului... După cum, dacă vreţi, la fel putem spune că pământul românesc este ca un castel medieval, înconjurat cu şanţ de ape şi cu citadela donjonului în inimă, adică drept în centrul corpului de construcţie. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât acest caracter de cetate a trecut cu succes un mare examen istoric: şi-a dovedit, adică, eficacitatea şi destinul ca atare. Şi, citadelă centrală a pământului nostru, mai ales Transilvania este aceea care a conservat neamul românesc, în tot lungul evului mediu, în vremea când năvălirile se succedau fără întrerupere.

            Strămoşii primi ai Românilor, se ştie, au fost mai ales acei oameni de munte, despre care istoricul roman Florus nota cu mirare că trăiesc lipiţi de Carpaţi: „Daci montibus inhaerent” (trăiau, mai ale, în cetatea de munţi despre care , tocmai în vremea când năvălirile barbare erau în toi şi când Daco-Romanii plămădeau în Transilvania şi sub straşinile exterioare ale Carpaţilor fiinţa unui neam noi, Jordanes, istoricul got ce se născuse şi trăia în apropiere de Carpaţi, observa că este „o patrie care se încinge cu o cunună de munţi”: „Quae patria trans Danubium sita, corona montium cingitur, duos tantum habens acccessus: unum per Boutas, alterum per Tapas”.) Istoricii şi filologii români n-au întârziat cu dovedirea acestei funcţiuni de cetate etnică pe care au îndeplinit-o Carpaţii (adică centura de munţi şi cu podişul din mijloc) în tot decursul evului mediu (pe câtă vreme ... care este funcţiunea de cetate etnică pe care centura de munţi vechei Ungarii sau Austro Ungarii au îndeplinit-o?)

            Dar mai spun Ungurii că vechea Ungarie era un ideal şi o unitate economică (ei îşi aduc aminte de ce spunea Kjellen: Pentru un Stat, un ideal mai este şi acela ca el să-şi ajungă sie-şi şi din punct de vedere economic, să producă între hotare tot ceea ce îi trebue, nu numai în timp de pace, ci şi pentru timp de război). Observăm mai întâiu că pământul a fost aşa fel construit şi aşa fel a fost realizată distribuţia neamurilor şi naţiunilor ei , încât idealul economic enunţat de Kjellen n-a putut şi nu va putea fi atins decât de un anumit număr de State. Şi după cum nu stă scris nicăieri că o naţiune – recte, un Stat – trebue să acopere neapărat cadrul unei regiuni naturale în totalitatea lui  (unele acoperă doar o fracţiune de cadru , altele nu numai că îl umplu în întregime, dar îl şi depăşesc), tot aşa nu stă scris nicăeri că toate naţiunile  (recte, Statele) pământului trebuie să-şi realizeze idealul autarhic în cadrul propriilor hotare. Idealul, şi într-un caz şi într-altul, n-a fost rezervat decât unora dintre naţiuni.

            Admitem, totuşi, că vechea Ungarie (vechea ! – vezi Jordanes, „De origine actibusque Gaetarum, în „Monumenta Germaniae historica”, tom V 1882, p. 83) era o astfel de unitate, dar să ne uităm şi la România Mare şi ...vom vedea! Vom vedea, anume, că peste unitatea şi armonia de forme geografice şi peste unitatea etnică a Statului românesc, se suprapune şi o unitate economică la fel.

Iată, în adevăr, mai întâi inelul munţilor -  ca o insulă de mărgean din cele cu interiorul cufundat sub apă şi cu baza rotundă a cupei ruptă din loc în loc – iată acest inel cu bogatele lui zăcăminte de minereuri, cu roci din cele folositoare omului şi cu păduri întinse parcă aşteptând să fie exploatate şi industrializate prin energia latentă a cărbunilor, a petrolului şi a gazului natural, energii care svâcnesc în inima colinelor Transilvaniei, Banatului, ca şi în basinele Carpatice...; iată apoi colinele însorite, cu pometurile şi podgoria lor; iată câmpiile dinspre margini, grânare bogate ce asigură o hrană îmbelşugată nu numai pentru populaţia lor proprie, ci şi pentru cea dinspre coline şi munţi; în sfârşit iată acea mulţime de râuri care se desfac din centru spre toate punctele cardinale, ca un evantai în cerc, legând munte, deal şi şes laolaltă şi aşteptând vremea în care, canalizate şi însoţite pe malurile şi văile lor de atâtea drumuri de negoţ, şosele şi căi ferate, vor lega în unitate viaţa economică a celui mai unitar dintre pământuri şi-i vor alerga prin trup ca un sânge dinspre inimă spre periferie şi înapoi! Va reveni în curând vremea, în adevăr, când apele Oltului, ale Jiului, Argeşului, Dâmboviţei, Mureşului, Siretului, Prutului etc., vor fi toate navigabile şi când produsele dinspre margini vor călători pe aceste artere spre inima geografică a Statului, pentru ca produsele dinspre inimă să se împrăştie, la rîndu-le pe acele-şi căi de apă, spre marginile care au de ele nevoie, totul ca un sânge într-un organism ce n-are nimic a cere din afară, dar având a da din belşug din ale sale. Unitate economică Ungaria Mare?  Dar şi România Mare, vedem, este una cel puţin la fel. Dar Ungaria Mare, pentru a realiza această unitate, presupune înglobarea în ea, neapărat, a Transilvaniei, România Mare, însă realizează o perfectă unitate economică fără a fi nevoie să ceară nici un metru pătrat de pământ străin. După aceea: Ungurii pretind că orientarea economică firească a Transilvaniei este... spre Ungaria. Noi, însă, vedem că această orientare a fost întotdeauna încotro este şi azi: spre Sud-Est, spre gurile Dunării şi Marea Neagră. Să ne oprim puţin asupra acestei orientări.

            E cam mult de când, vorbind despre întinderea regatului lui Decebal (care, în treacăt fie spus, era aproape exact aceiaşi cu a regatului actual al României), Julius Jung a observat, între altele: „Această întindere a stăpânirii dace  (din munţi asupra câmpiilor înconjurătoare şi, spre sud-est, până la malul Mării Negre, - n.n.) , care s-a îndeplinit cu mult înainte de epoca romană, a fost determinată de motive economice: muntele şi şesul au şi au avut întotdeauna nevoie unul de altul. Pe de altă parte, continuă istoricul german, legătura cu mare prezenta şi ea importanţă. După Dio Cassius, împăcarea dintre Decebal şi Traian a fost împiedicată, printre altele, şi de împrejurarea că cel din urmă nu voia să lase Dacilor libera comunicare cu Marea Neagră ”. Două concluzii sunt de tras din cele observate de Julius Jung: că, mai întâi, pământul Daciei alcătuieşte de la sine un întreg economic şi, după aceea, că orientarea economică a podişului Transilvaniei era şi atunci, aşa cum a fost totdeauna de atunci încoace: spre Dunărea de jos şi Marea Neagră. Ba chiar şi unitatea etnografică a neamului românesc, despre care un geograf sas trăitor azi în Transilvania (D. Heinrich Wachner, în „Hanbuch der geographischen Wissenchaft”, Lieferung 31, Heft 2, p.44) – deci, cunoscător al ei din văzute şi din trăite – se exprimă astfel: „Cu toată separarea milenară, poporul român este, prin limbă cultură şi fel de viaţă, perfect unitar şi este însufleţit de un puternic simţământ naţional, deopotrivă de viu peste tot”, chiar şi această unitate etnică, rar întâlnită, a Românilor, se datoreşte în parte, şi ea, tot acestei solidarităţi economice dintre mădularele geografice ale pământului românesc. În adevăr, arhitectura acestui pământ – şi, din  ea, mai ales alăturarea concentrică a muntelui cu şesul -  a făcut ca pământul dacic să fie şi una din vetrele cele mai vechi ale fenomenului antropogeografic (social şi economic deopotrivă), pe care îl numim transhumanţă. Transhumanţa aceasta, dictată de configuraţia simetrică a pământului, de produsele lui diverse şi de alternanţa climatică între muntele şi şesul cu largile lunci din margini, a realizat – ea, în mare parte – şi a ţinut totdeauna trează unitatea poporului care-şi avea patria permanentă în Carpaţi şi se risipea mereu spre poale oridecâteori împrejurările istorice i-o permiteau. Jacques Ancel a putut construi o hartă în care drumurile de transhumanţă româneşti ( e plină România de aceste „drumuri ale oilor” ! ) se risipesc la fel ca şi apele româneşti : ca nişte raze plecând din centru în toate direcţiile  (cele mai multe şi mai însemnate, însă spre Dunăre şi malul Mării) umplând aproape tot ovalul ţării, până în margini. Între „patria de vară”, care e muntele, şi „patria de iarnă”, a şesurilor şi luncilor periferice (lunca şi balta Dunării, în primul rând), transhumanţa carpatică, în secularul ei du-te vino de la una la alta, a ţesut, an după an şi veac după veac, una din cele mai unitare pânze etnice ale Europei. Sub harta acestor drumuri de transhumanţă. Jacques Ancel a putut scrie cu drept cuvânt: L’unite roumaine: fait de geigraphie humaine” – unitatea românească: fapt de geografie umană. În plus, produsele economice ala pământului variind după mădularele geografice componente, totdeauna a fost între acestea ca o osmoză economică, un schimb continuu de produse, care şi el a ajutat şi a păstrat unificarea şi unitatea (varietatea de produse economice impune relaţii între locuitorii mădularelor geografice componente, ba chiar deplasări periodice de populaţii între aceste mădulare – în trecut, dar şi azi, încă! – iar aceasta ce altceva aduce, ce altceva înseamnă, decât: unificare şi unitate ?)

            Ca orice organism, aşa şi Statul lui Ratzel şi al lui Kjellen : pe lângă trup – adică „bucata sa de pământ”, el mai are şi un suflet: „bucata sa de umanitate”, adică  „substanţa sa umană” poporul sau naţiunea respectivă. Ba încă, substanţa cea umană e mai importantă, ca element constitutiv al Statului, decât trupul geografic: „Ohne Volk Konnen wir uns also den Staat noch weniger denken als ohne Land” – fără popor, Un Stat e şi mai greu de conceput decât fără pământ, spune Kjellen. Încă odată, deci: Statul nu este numai substanţa telurică şi geografică, ci el este şi substanţă etnică. Ce frumos exprimă Kjellen fuziunea în unitate a acestor două elemente: „Un stat este proprietar de pământ, dar el este deopotrivă şi cap de familie: el îşi poate socoti averea, ca nobilii ruşi odinioară, în suflete”.

            Ca şi capitolul de geopolitică propriu zisă (intitulat: Der Staat also Reich), ce interesant este şi acela, din cartea lui Kjellen, din care extragem toate acestea, despre popor – Der Staat als Volk! - : „Poporul unui Stat este asemenea unei formaţiuni vegetale, este un produs al naturii. El curge prin vreme asemenea unui fluviu, care mereu rămâne acelaşi, chiar dacă undele sau picăturile din apa lui se schimbă. Cu cât un popor se prinde mai intim de un anume pământ, cu cât mai multe sunt generaţiile înaintaşe care l-au îngroşat cu sângele şi osemintele lor, cu atât solidaritatea cu acel pământ e mai puternică, cu atât pământul şi poporul exprimă mai mult o singură realitate. Cu fiecare generaţie care după munca efectuată pe glia strămoşească dispare şi este îngropată în aceasta, sentimentul de solidaritate al poporului cu pământul creşte. Acest pământ este în acelaşi timp arena sa de jocuri, câmpul său de muncă şi cimitirul său, precum ogorul său aducător de hrană, ca şi locul său de casă asigurat.” Iar simbioza aceasta pământ-popor, cu cât e mai intim şi mai strâns realizată, cu atât fiinţa Statului respectiv câştigă solidaritate, iar forţa lui se face mai preţuită şi mai respectată în familia totală a Statelor. Şi cu cât un popor e mai vechi pe pământul lui, cu cât e mai numeros, cu cât ocupă mai în exclusivitate aria lui geografică şi cu cât apare el mai adaptat la condiţiile de viaţă pe care mediul său fizic i le oferă, cu cât cu alte cuvinte, apare el mai mult ca un produs firesc al acestui mediu, cu atât e mai mare îndreptăţirea lui de a fi şi de a rămâne stăpânul în exclusivitate al acestui pământ; cu atât, ăn sfârşit, este el mai îndreptăţit să întemeezeşi să păstreze un Stat propriu pe toată întinderea acestui pământ.

            În lumina acestor principii, să continuăm paralela între Ungaria de ieri şi România de azi.

            Aici este de răspuns mai întâi la întrebarea: cât este de drept să se întindă un Stat în spaţiu, ce suprafaţă de pământ e drept să acopere el? Credem că răspunsul acesta nu comportă în el nicio dificultate, pentru nimeni: Un Stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde neamul sau poporul a cărui expresie politică el este.

            Să reţinem şi să subliniem acest adevăr, asupra căruia nu poate plana nicio controversă: Suprafaţa, ca şi forma sau conturul unui Stat, trebuie să le dicteze nu suprafeţele şi formele diverselor regiuni naturale, câte apar şi unde apar acestea pe suprafaţa pământului, ci trebuie să le decidă, în primul rând, aria şi forma de expansiune în spaţiu a neamului sau a naţiunii respective. Vor, Ungurii, hotare naturale? Dar mai naturale hotare decât cele etnice, care altele pot fi? N-au Ungurii, care citesc geopolitică, n-au decât să deschidă orice tratat de geopolitică vor – şi vor afla, de acolo, că hotarele etnice sunt cel puţin tot atâta de „naturale” cât şi Alpii sau Himalaia,( şi mai ales, cât... Carpaţii. Oare într-un recent vestit arbitraj, n-au cazut chiar munţii în faţa criteriului etnic?

            Autorii Unguri repetă mereu argumentul cu unitatea geografică a basinului panonic cu cingătorile lui concentrice, de munţi. Şi spun: prea e unitar acest pământ: daţi-ni-l. Bine, dar unitate naturală e şi Europa toată, luată în ansamblu: atunci să ceară (că tot atâta de motivată le-ar fi pretenţia!) să ceară întreg continentul pentru ei. Ba, chiar, unitate geografică naturală e şi Africa şi este, la urma urmei, întreg pământul unit de naturală. Că aşa e cu aceste unităţi geografice. încep de la aceea minusculă, a unui mic basin intramuntos şi se înşirue, mereu mai mari, şi îmbucându-se mereu cele mai mici în cele mai mari imediat următoare, până ce termină cu pământul întreg. Concluzia: trebuie să te mulţumeşti, pe plan geopolitic, cu cât şi cu ce a cuprins din pământ dinamismul demografic nesiluit al neamului tău, fiindcă altfel - rişti să ajungi a pretinde chiar pământul ântreg pentru tine, uitând că, afară de neamul tău, mai sunt şi câteva altele pe lume.

            În cazul Statului românesc, însă, al României Mari, hotarul politic nu face altceva decât să acopere aria etnică a poporului românesc.

            Şi mai tranşant va fi, decât cele de până acum, contrastul care rezulta din comparaţiile geo-etnice între România Mare de azi şi Ungaria Mare de ieri. Am reprodus, în acest scop, imaginea cartografică a celei din urmă, odată goală de conţinutul ei etnic şi a doua oară plină de acesta; şi am reprodus şi imaginea cartografică a Statului românesc o singură dată (fiindcă nu e nevoie ca în cazul Ungariei, de două ori): umplută aproape în întregime de masa aceluiaşi popor. Şi ce găsim dacă ne permitem să umblăm prin teritoriul vechiului Stat unguresc? Vrem să spunem: ce găsim ca element uman? Găsim aşa cum harta ne arată, că din circa 300000 km² câţi avea el, masa etică ungurească umplea o arie care abia depăşea o treime: în jurul unui biet sâmbure unguresc gravitau naţiunile slave, pe o suprafaţă de cel puţin 200000 km². Pe câtă vreme, în cazul Românilor, nu e greu de observat că masa lor se sprijină pe Nistru, pe Dunăre, şi aproape că se reazemă de Tisa. Cazul românesc este, aşadar, unul din acelea în care se constată că o naţiune a ajuns să umple aproape exact o regiune naturală, care regiune, astfel, se va trăda ca o haină firească pe măsura ei (la urma urmei şi Ungurii umplu o astfel de regiune: pusta, aleasă chiar de ei, atunci când au poposit în ea venind din altă pustă, numai că vecinii noştri nu vor să se declare mulţumiţi numai de ea !). Şi este, potrivirea sau corespondenţa aceasta geo-etnică realizată în cadrul României Mari, este cu adevărat extraordinară; şi extraordinară nu numai în realitatea şi înfăţişarea ei actuală, sub ochii noştri, ci mai ales în ceea ce priveşte perpetuitatea ei în timp: în antichitate, în evul mediu, astăzi, totdeauna. Iar rolul principal, geo-etnic şi geo-politic, l-a avut Transilvania.

            Şi care este, în cadrul Statului românesc de astăzi, funcţionarea geopolitică a Transilvaniei (fiindcă aceasta este... esenţa problemei!)?

În lucrarea „Geopolitik” a lui Richard Henning, alăturată schiţă cartografică vrea să spună că Transilvania este, prin excelenţă, una din acele piese geografice a căror menire e să fie şi să rămână totdeauna „inimi de ţară” (piesă centrală vitală, aşa cum ne apare în funcţia ei în cadrul României Mari, nu piesă secundară de margine, cum era în Ungaria)

            În Ungaria de ieri ea juca rolul unei piese geo-economice şi geo-politice periferice, pe când în România de azi Transilvania a revenit la ceea ce trebuie să numim destinul ei uman de totdeauna: de a fi piesă de centru, vitală, aşa cum  fost pentru Dacia lui Decebal şi cum a fost şi pentru Dacia felix romană. Autorii geopolitici unguri nu pot concepe Transilvania decât în cadrul unui Stat cu inima la Budapesta. Noi, la fel cu toţi slujitorii din lume ai Geopoliticei, n-o putem vedea şi înţelege decât ca un Horststaat (Henning, în geopolitica sa, o dă ca exemplu de atare), deci ca un punct de plecare, ca un sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de Stat, firească şi viabilă.  Eroarea de perspectivă geopolitică ungurească vine din aceea că ei, Ungurii, văd în Carpaţi un hotar natural predestinat (între noi şi ai!) în vreme ce noi vedem în Carpaţi ceea ce vedea geograful H. Grothe încă din 1906: o coloană vertebrală a pământului şi poporului  - şi, deci, şi a Statului românesc ( e vorba bineînţeles numai de Carpaţii răsăriteni şi de cei meridionali, nu şi de cei Apuseni, de existenţa cărora geografii unguri cam uită, când pun şi discută problema unui hotar natural între ei şi noi.) Mutându-se hotarul de pe Carpaţi, spun Ungurii, s-a săvârşit o crimă geopolitică; s-a dărâmat, astfel, o capodoperă geopolitică (Ungaria de ieri) spre a se clădi în loc, în marginea ei de răsărit, o construcţie şubredă, inorganică şi... inestetică, şi, deci fără nicio perspectivă de viabilitate. Iată, ar spune Homer, până unde poate duce orbirea pe om! Boală grea, pentru că nu există orb mai mare decât acela care nu vrea să vadă; decât acela, în speţă, căruia nu-i poţi scoate din cap că Budapesta e umbilicul pământului şi că harta lumii nu mai în funcţie de privirile şi de interesele celor de acolo trebuie concepută şi gândită. Se întâmplă, însă, şi lucrul acesta se ştie încă din vremea lui Aristoteles, că... pământul este rotund şi că, aşa fiind, începe... de nicăieri, dar şi de oriunde, deopotrivă. Cu alte cuvinte, se întâmplă că faţa planetei  care ne poartă şi ne rabdă pe toţi deopotrivă, poate fi privită şi gândită şi de la Blaj, să zicem – din inima podişului Transilvaniei. Iată-i, deci, pe Români privind lumea din inima unui podiş, aşa cum Ungurii o privesc din inima unei câmpii. Ungurii, cu alte cuvinte, sunt în dreptul lor să conceapă pământul ca o scafă – la fel cu vechii Egipteni, care şi ei zăceau tot într-o vale, - dară şi Românii sunt la fel în dreptul lor, când concep pământul altfel: în forma unei cetăţi medievale, cu un donjon înalt şi puternic drept în mijloc, înconjurat cu clădiri din ce în ce mai joase spre periferie şi cu un şanţ umplut cu apă la margini şi care cuprinde ca o cingătoare întreg trupul cetăţii. Şi, după aceea : Una din marile virtuţi geo-strategice ale vechiului Stat maghiar – spun autorii unguri – era rotuzimea lui, deci scurtimea hotarelor. Dar nu e greu  să observăm că Statul României Mari e şi mai rotund decât acela al vechei Ungarii. E, însă, ce-i drept, şi o deosebire; în timp ce Statul românesc actual are periferia joasă şi teritoriul central înalt, Ungaria de ieri avea mijlocul jos şi marginile înalte; însuşi Dumnezeu, spun Ungurii, o închisese în zid rotund de munţi. Nu credem, mai întâi, că o închisese Dumnezeu – şi aceasta, din două motive: unul e acela că Dumnezeu n-a făcut popoarele ca să se închidă fiecare în ziduri până la cer, ci le-a făcut spre a colabora şi a se cunoaşte şi iubi între ele – iar al doilea motiv e acela că un zid făcut de Dumnezeu  (să zicem) nu putea fi dărâmat aşa de uşor de oameni, la Trianon, cum se dărâmară zidurile Ierichonului la sunetul de trâmbiţă. Este, această concepţie a Statului care se vrea închis în ziduri, o concepţie de Stat din timpurile primitive ale umanităţii. Ci Statul român actual, dimpotrivă: prin alcătuirea exact contrarie a pământului său, el oferă o formă pacifică, prezentând vecinilor nu ziduri de munţi, ci curţile câmpiilor sale ocolite de drumuri deschise pentru toată lumea. Numai inima îi este ca o citadelă: pentru ca, atunci când alţii se vor năpusti asupră-i, puterile Statului şi neamului să se poată strânge şi încorda la maximum în ea, pentru rezistenţă. Transilvania, departe de a fi o piesă geografică şi geopolitică de periferie – şi, deci, de importanţă secundară – este, cum spuneam, ceea ce tratatele de geopolitică numesc un Kernland prin excelenţă. Un Landkern din acestea prin excelenţă este şi podişul nostru al Transilvaniei. Cine are răbdare să caute vetrele sau focarele geopolitice pe harta Europei, aceluia nu-i va fi greu să-l descopere printre cele dintâi. Natura l-a modelat şi l-a situat (în raport cu vorland-urile sale concentrice) nu spre a sta în margine ci spre a figura şi „juca” în centru şi ca centru de ţară. El, cu alte cuvinte, este din acele piese telurice din care un Stat începe şi nu din acelea în care un Stat se sfârşeşte. Nu e de mirare, deci, că tratatele de geopolitică îl dau ca exemplu de astfel de piesă geopolitică. Şi mai este ceva: Ştim cu toţii că marea fortăreaţă centrală a munţilor este zidită din cele mai vechi roce, iar inelele concentrice următoare ale reliefului sunt zidite din roce cu atât mai tinere, cu cât inelul este mai exterior. Avem, deci, dinspre centru spre margini, o succesiune de la mai vechi spre mai nou, de la mai înalt spre scund, de la mai dur şi mai consistent spre mai puţin dur şi mai puţin închegat. Iar succesiunea aceasta nu este numai una formală, o simplă dispoziţie simetrică geografică, ci este un caz de adevărată filiaţie geologică, cum rare ori o hartă fizică ne-ar mai putea arăta. În adevăr, inelele geologice exterioare ale pământului sunt clădite, în mare parte, din materialul detritic de râuri din Carpaţi şi dus spre periferia cea rotundă. Şi mai priviţi odată harta reţelei hidrografice româneşti: tot atâtea căi naturale, menite să pulseze sângele economiei româneşti până la mădularele cele mai periferice ale pământului pe care-împart în tot atâtea sectoare de evantai circular – şi concluzia se va formula singură. Natura însăşi a clădit pământul românesc unitar sub toate aspectele, cu o dispoziţie şi o relaţie spaţială ai zice organică între piesele concentrice componente, cu rolul de piesă vitală conferit podişului din mijloc. Care Podiş Central, aşa dară, nu este numai creatorul... geologic al periferiei (cum am văzut) şi nici numai distribuitorul energiei economice pentru vorland-urile concentrice care-i dau roată, ci el a fost înălţat de Mater Gea şi cu un alt scop: să fie Landkern geopolitic. În adevăr, organismul pe care acest podiş îl alcătuieşte împreună cu mădularele geografice adjacente, ne oferă unul din acele rare şi fericite cazuri în care, cum spunea Vidal de la Blache, geografia pune cadre la dispoziţia istoriei  - adică un fel de domicilii umane.

            Cu un sol din cele mai fertile şi cu subsolul cel mai bogat din Europa, Ardealul a fost vatră umană intens locuită, relativ, încă din paleolitic. În neolitic, aurul din Munţii Apuseni călătoreşte pe căi de negoţ până în Egipt. Iar prima civilizaţie metalică, a bronzului apare, în această parte a Europei, cu centrul geografic în el.  După aceea, podişul Transilvaniei a fost centrul geografic de plecare şi de expansiune în jur a Geţilor  - au dovedit aceasta, cu prisosinţă, cercetările lui Vasile Pârvan şi, aşa cum a pornit şi a crescut neamul (considerat ca formaţiune biogeografică naturală, ca produs firesc al pământului), aşa era firesc să pornească şi să crească, ulterior, şi formaţia de Stat a lor.

            Şi în adevăr, primele State care apar pe pământul românesc – al lui Burebista şi Decebal – îşi au inima geografică şi postul de comandă tot în el.  Capitalele celor doi mari regi daci erau în munţii lui: inima Statului era în donjonul central. Iar Dacia Romană la fel: îşi avea postul de comandă în acelaşi podiş. Traian, care zideşte Daciei capitală nouă o zideşte lângă vestita Poartă-de-Fier transilvană, în interiorul podişului...

            Totdeauna, cu alte cuvinte, a fost aşa: centrul vital geopolitic a fost determinat de centrul vital etnografic, iar acesta, la rându-i, de centrul vital geofizic al pământului dacic.

            Când au venit Ungurii, unitatea de Stat daco-romană nu mai exista demult. Existau numai acele mici „Românii” locale, organizaţii politice în formă populară, adăpostit în depresiunile carpatice. Iar populaţia autohtonă cea mai multă, cea mai multă şi mai densă, tot acolo era: în aceleaşi depresiuni  ale Carpaţilor răsăriteni, meridionali şi apuseni deopotrivă, fugind de periferia expusă năvălirilor  şi trăgându-se la adăpost sub straşina Carpaţilor, aşa cum observase şi spusese, pentru vremuri mai vechi, pentru populaţia aceluiaşi pământ, istoricul Annaeus Florus. Iar când, de sub ceaţa evului mediu, încep a apărea formaţiile de Stat româneşti, ele tot dinspre cetatea carpatică apar, spre a se revărsa de acolo, spre câmpiile cele din margini. Vatra Principatului Moldovei – punct geografic de plecare -  a fost în Maramureş; iar dincoace, în sud şi sud-vest, primul voevodat românesc – al lui Litovoi – apare întinzându-se pe ambele versante, ale Carpaţilor Jiului, în câte o depresiune sub fiecare din acestea – pentru că, la est de Olt, Muntenia să ne arate prin chiar numele-i, că era şi ea o formaţie politică ce încolţise tot sub straşina carpatică.

            Iar, când târziu, încoa, în seoclul XIX, se uniră Principatele Munteniei şi Moldovei într-o singură ţară, această singură ţară apăru pe hartă -  ca dintr-o tainică poruncă a destinului  şi a pământului – în forma... unui cleşte (cum spune, despre România noastră Mică de dinainte de Unirea cea Mare, însuşi  Kjellen), un cleşte ce căuta să se închidă pe trupul stăpânit de străini a Transilvaniei (iată cuvintele în speţă ale întemeietorului geopoliticei: „Rumaniens Trachten nach Siebenburgen zeigh sich is seiner Gestalt als Kneifzange, die sich um dieses Land legt). Pentru ca, atunci când cleştele avea să se închidă, d. Emm. de Martonne să observe: „En s’asseyant sur les deux versants de l’arc carpathique, la Roumanie revient a ses destinees naturelles: c’est comme Etats carpathique qu’etaient nees les Principautes;... les premiers souverains de Valachie avaient des domaines dans le sud de la Transylvanie et le Banat, ceux de Moldavie dans la Transylvanie orientale et le Maramureş”, după ce, cu câteva rânduri mai sus, spunea: „J’ai ete toujours d’avis que l’ancienne Roumanie elle-meme (România Mică, de dinainte de 1918) etait un Etat carpathique, que c’etait du cote de leurs montagnes que les roumains devaient surtout regarder”.

            Şi dacă Statul românesc s-a întins în 1918 până la Tisa, aceasta – pentru că până acolo se întindea neamul românesc.  Oricât de armonioasă şi de unitară ar fi fost alcătuirea pământului dintre Nistru, tisa şi Dunăre, Statul Românesc – totuşi -  n-ar fi pretins întreagă această suprafaţă dacă peste ea nu s-ar fi întins o una şi aceeaşi pânză etnică. Acesta este argumentul şi acesta este temeiul prim al Statului românesc între hotarele lui actuale: un neam unitar pe toată suprafaţa lui. Iar dacă suveranitatea politică românească nu s-a întins totdeauna până la şesul Tisei, vina o portă istoria, care – de altfel – nu numai în cazul acesta al nostru s-a dovedit zeiţă legată la ochi. A venit scadenţa de la trianon: şi geografia, care nu lucrează niciodată legată la ochi, ci expune doar realităţi permanent şi pentru oricine valabile, n-a făcut altceva decât că a dat la o parte injuria istorică: La revanche de la geographie contre l’histoire, a spus – simplu şi frumos – Jacques Ancel. Deschidă, autorii unguri, orice tratat german de geopolitică vor, pe alese : putea-vor ceti pe dearândul că – o fi el muntele, sau fluviul, sau ţărmul mării, sau pustiul, or fi ele, toate acestea, hotare naturale, dar mai natural hotar decât graniţa aceasta etnică este una de felul celei româneşti de sub straşina de vest a Apusenilor: păzind imediat în spatele-i un bloc masiv românesc cu inima – fletum, amici, teneatis! – tocmai în aceşti munţi Apuseni, pe cari cercetările d-lui Gamillscheg ni i-au dovedit drept cea mai sigură vatră de continuitate daco-romană la nordul Dunării.

            Fireşte, faţada vestică a blocului românesc închide în ea şi elemente etnice alogene, ca orice naţiune de pe glob la periferia ei. Elementul românesc, însă, deţine peste tot, la această margină vestică (judeţele: Arad, Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, considerate la un loc) majoritatea absolută 61% din totalul populaţiei şi 68% din cifra populaţiei rurale: ceea ce înseamnă mai mult chiar decât în Transilvania propriuzisă, unde Românii numără 58% din totalul populaţiei şi 62% din populaţia rurală).

            Dar vecinii noştri mai vin cu o argumentare: Oraşele din vestul României, spun ei,  - Satul Mare, Careii Mari, Oradea, Salonta, Aradul, Timişoara, sunt oraşe ungureşti şi, deci, frontiera trebuie să treacă cel puţin prin spatele acestei salbe de oraşe, lăsând salba Ungariei. Şi aici, vecinii noştri se mai fac odată a nu pricepe.

            Iată, în adevăr, după chiar datele ungureşti: în 1739 lista cetăţenilor contribuabili ai oraşului Timişoara cuprinde trei nume de familii ungureşti, mari şi late – iar în 1851 acelaşi oraş numără 9000 de locuitori germani, aproape 4000 de Români, şi abia 2000 de Unguri. Aradul la fel, în 1743 număra 107 contribuabili germani, 58 contribuabili români, şi abia 35 contribuabili unguri. În 1770, o altă statistică a contribuabililor din acelaşi oraş cuprinde alăturea de 303 nume româneşti, abia 100 de nume ungureşti. Şi aşa-i şi cu celelalte oraşe amintite: caracterul lor maghiar de azi, cât mai e, e unul recent de tot. De dată de tot recentă, el este operă de Stat, nu firească ( pentru că ... nu numai că aşa se scrie, dar, după cum vede, aşa se şi face, uneori, istoria).

            Dar, mai întâi, nu oraşele trebuie să decidă cărui Stat să aparţină cutare teritoriu; ci decide hinterlandul de sate ţara rurală din jur – care ea, de când e lumea şi de când apar pe lume oraşe, le naşte pe acestea (când, bineînţeles, acestea sunt o expresie nesilită, naturală a locului) – iar hinterlandul oraşelor din apusul României este un hinterland românesc. Populaţia oraşelor se primeşte la fiecare a treia generaţie de oameni – şi se primeneşte cu populaţie venită din satele hinterlandului. Iar satele apusului românesc se vor învrednci, ele, să facă, cu prisosinţă acest lucru. Aceasta e sigur – n-aibă nicio grijă, în această privinţă, vecinii noştri de peste Tisa.

            În 1934, unul din cei mai de seamă antropologi ai Europei de astăzi, Victor Lebzelter de la Viena, a întreprins un studiu antropologic asupra Românilor. Una din concluzii sună aşa: „În Munţii Apuseni avem tipul aşa numit al Moţilor (eu i-aş spune mai degrabă tipul dacic); nicăiri în România, după părerea mea, nu persistă aşa de fidel tipul antropologic, al populaţiei băştinaşe, din a cărei contopire cu coloniştii romani s-au născut Românii, nicăiri ca aici în Munţii Apuseni. Aşadar, după antropologul german, o vatră de orgoliu românesc ( pentru că o vatră de origine şi continuitate etnică naţională prin excelenţă), aceşti Munţi Apuseni. Iar în 1940, un alt cercetător de autoritate – pornit tot din Viena, dar poposit în culmea carierei sale ştiinţifice la universitatea din Berlin – d-l Gamillscheg, ajunge şi dânsul la concluzia că Munţii Apuseni sunt cel mai sigur şi mai viu nucleu geografic de continuitate daco-romană şi românească, din antichitate până azi. Şi tot astfel, în sfârşit, sună – şi încă cum, zău! – şi concluziile Atlasului Limbii Române. După cum la fel sună – ba ce frumos! şi cu ce argumente noi! – şi concluziile unui studiu, fruct al unor cercetări de peste 20 de ani, pe care d-l Giuglea de la universitatea din Cluj îl va pune în curând sub tipar.

Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală)

            ... Undeva, în această revistă chiar, d. A. Golopenţia reproduce câteva impresionante rânduri scrise acum 70 de ani de un membru al Academiei maghiare, în legătura cu revoluţia lui Horia: ”Există, scria Fr. Szilaghi, o fatalitate, o dreptate pedepsitoare în viaţa inşilor, a neamurilor şi a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic şi răzbunător pedepseşte păcatele părinţilor la fii, până în nepoţi şi strănepoţi (II Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viaţa Transilvaniei răscoala lui Horia. Ţinerea veacuri de-a rândul a poporului vlah în afara legilor şi în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creştină, această Nemesis înseamnă: „Dumnezeu este prezent în istorie”.

            Dumnezeu este prezent în istorie!

Ion Conea

Noul cutremur geopolitic

Într-un articol precedent, pe lângă importanţa luptelor pentru conştiinţa oamenilor şi neutrilor ca şi pregătire psihologică pentru un posibil viitor conflict, pe lângă importanţa internetului ca şi câmp de bătălie în acest scop şi contribuţia esenţială a acelor luptători anonimi care apără onoarea şi istoria României în mediul virtual (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului), am vorbit şi despre cutremurele geopolitice în contextul acestor bătălii ale internetului, mare parte destinate să urnească din loc în conştiinţa masei consumatorilor de informaţie percepţia asupra dreptului istoric pentru a schimba cu prima ocazie starea de fapt. Cel mai propice moment pentru a transforma o situaţie de fapt, de multe ori în ciuda dreptului istoric este cel cauzat de evenimente numite cutremure geopolitice. Am făcut atunci o scurtă incursiune în ceea ce reprezintă un cutremur geopolitic, şi mă simt dator să revin, mai ales că sunt semne din ce în ce mai clare că suntem deja martorii fazei incipiente a unui nou cutremur geopolitic major, după unii analişti reputaţi suntem deja angrenaţi în acesta.

Cutremure şi cutremure geopolitice

Cutremurul este un fenomen natural, în majoritatea cazurilor, deşi pot exista şi cutremure antropice, create de mâna omului, de mai mică intensitate, cum ar fi cazul exploziilor subterane sau prăbuşirii unor galerii de mină. Dar în cea mai mare parte sunt fenomene naturale cu un mare potenţial de distrugere. Cauza acestora este acumularea de tensiuni la nivelul scoarţei terestre, în plăcile tectonice care se freacă una de alta, tensiuni care în momentul eliberării bruşte transmit o undă de energie în sol care frământă suprafaţa pământului, începând cu epicentrul (punctul de suprafaţă de deasupra hipocentrului, punctul de la adâncime) până când energia acumulată se eliberează. În cazul unui cutremur submarin, descătuşarea de energie are ca rezultat formarea de valuri tsunami, care pot fi devastatoroare.

La fel se întâmplă şi în cazul cutremurelor geopolitice, atâta doar că în loc de plăci tectonice, trebuie puse mase de oameni, fie că vorbim de state, naţiuni, popoare, religii şi civilizaţii. Iar un astfel de cutremur este tot rezultatul unor tensiuni acumulate în timp şi dezlănţuite brusc, cu efect devastator. Ca şi cutremurul clasic, care se petrece în câteva secunde sau minute, un cutremur geopolitic se petrece într-un timp relativ scurt la scară istorică, răstimpul câtorva ani. Iar după un astfel de cutremur geopolitic, situaţia devine de nerecunoscut, în sensul că se petrec schimbări geopolitice de aşa natură încât nimeni nu şi-le-ar fi putut închipui înaintea acestui cutremur, ca şi cum nimeni nu putea şti cum va arăta Japonia după cutremurul şi tsunamiul din 11 martie 2011, inclusiv centrala nucleară de la Fukushima fiind afectată. Rezultatele unui cutremur geopolitic sunt la fel de imprevizibile ca şi în cazul unui cutremur clasic. În astfel de cazuri, poţi doar încerca să prevezi unele schimbări, dar nu ai cum să le prevezi pe toate, deoarece de multe ori nici nu-ţi dai seama că un cutremur geopolitic se petrece sub ochii tăi decât atunci când este prea târziu.

Deci cutremurele geopolitice implică schimbarea bruscă a situaţiei geopolitice, o schimbare într-un timp relativ scurt care afectează mai mult sau mai puţin pe toată lumea. Aceste cutremure geopolitice pot fi majore, cu efecte pe întreg globul, sau minore, regionale, de multe ori ca şi replici ale celor majore.

Am mai comparat în articolul menţionat rolul vitezei cu care se petrec modificările geopolitice cu acceleraţia, modificarea vitezei unui corp într-un timp scurt: „Un vehicul, pornit de pe loc, respectiv de la viteza de 0 km/h la viteza de 100 km/h. Această accelerare se poate face lent, în zece minute de creștere înceată a vitezei, și nimeni nu simte impactul acestei creșteri. Sau se poate face rapid, ca și în cazul mașinilor performante, în trei secunde. În cazul unui avion de luptă în mai puțin de o secundă. Mai trebuie să dau exemplul navetelor spațiale? La fel și cutremurul geoplitic. Închipuiți-vă schimbarea realităților geopolitice în timp ca și trecerea de la 0 la 100 km/h în trei secunde. Timpul este prea scurt, nici nu vă dați seama că s-a schimbat ceva. La 0 km/h puteți deschide portiera și puteți coborî din mașină fără vreun pericol. Trei secunde mai târziu, nu v-aș sfătui să faceți asta. La fel se întâmplă cu realitatea geopolitică în cazul unui cutremur geopolitic. Cel mai important, ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.”

Cutremurele geopolitice în istorie

În trecut, până în timpurile moderne, toate cutremurele geopolitice au fost regionale, dar pentru acea vreme pot fi considerate majore, deoarece se răsfrângeau asupra întregii lumi cunoscute la acea vreme, deşi pentru noi, la ora actuală, pot părea regionale. Să luăm un exemplu. Căderea imperiului roman la 476 a fost un cutremur geopolitic major, a afectat profund întreaga lume cunoscută de atunci, care se limita la bazinul mediteraneean şi regiunea înconjurătoare. S-a produs într-un răstimp mai îndelungat, deoarece comunicaţiile mergeau atunci cu viteza calului şi nu cu viteza internetului, iar accesul la informaţie îl avea un procent destul de mic de învăţaţi sau factori responsabili. Un chinez din acei ani nu avea de unde să ştie că acest imperiu există, aşa că nu avea cum să-l afecteze. În schimb, cucerirea Chinei de către mongolii lui Kublai Khan a fost un cutremur geopolitic major pentru acea regiune, şi dacă nu ar fi fost Marco Polo acolo, europenii ar fi aflat de asta poate peste câteva sute de ani. Au aflat peste câţiva ani, dar aceasta nu i-a afectat în vreun fel, deoarece nu prea existau contacte şi schimburi esenţiale la nivel major între cele două părţi ale lumii. Dar atunci când au venit în contact, cum a fost cazul în timpul năvălirilor migratoare, Europa s-a cutremurat sub cutremurele geoplitice.

Un alt cutremur geopolitic a fost revoluţia franceză de la 1789, care a zguduit din temelii lumea modernă. Întreaga Europă a intrat în vâltoarea consecinţelor acesteia, una dintre ele fiind chiar ascensiunea lui Napoleon. Din aceleaşi motive cutremurul a rămas între graniţele europene, deşi s-a simţit şi în afara ei, dar mai puţin, totuşi, au fost influenţe în cadrul imperiilor coloniale sau posesiunilor asiatice ale Rusiei. După înfrângerea şi exilarea lui Napoleon, statele mari ale Europei constituie Sfânta Alianţă tocmai pentru a evita o nouă revoluţie, un nou cutremur geopolitic.

Majoritatea cutremurelor geopolitice, ca şi cele clasice, încep cu o perioadă de acumulare de tensiuni, de energii, ca şi plăcile tectonice care se apropie şi încep să preseze. Presează din ce în ce mai tare, uneori intră una sub alta prin subducţie, dar tensiunile se acumulează şi la un moment dat răbufnesc violent, schimbând pentru totdeauna suprafaţa pământului în jurul epicentrului. Munţi se prăbuşesc, păduri sunt făcute una cu pământul, cratere ca şi nişte văi adânci răsar dintr-o dată, apele îşi schimbă cursul, valurile tsunami izbesc ţărmurile schimbându-le înfăţişarea. De exemplu, războaiele religioase din trecut, dintre care şi războiul de 30 de ani (1608 – 1648), a început printr-o perioadă de acumulare mai lungă de 50 de ani, în care ideile Reformei au pătruns treptat, apoi tensiunile s-au descărcat sub forma unui război care a pustiit Europa.

Dar odată cu trecerea timpului, cu progresul tehnologic, cu noile mijloace rapide de transport, de comunicaţii, cu profundele transformări pe care modernismul le-a adus în toate aspectele vieţii individuale, făcând ca întregul Pământ să devină un sat global, cutremurele geopolitice predominante sunt cele majore, cele regionale fiind în majoritatea cazurilor replici ale acestora. Din aceste motive, secolul trecut a cunoscut trei mari cutremure geopolitice, majore, care s-au resimţit în fiecare colţişor de pe Terra locuit de oameni.

Cutremurele geopolitice ale secolului XX

Primul cutremur geopolitic al secolului XX s-a petrecut între anii 1914 – 1918, de fapt anul 1918 este recunoscut ca şi an crucial, de vârf, unii şi identifică acest cutremur geopolitic doar cu anul 1918. De fapt aşa şi este, punctul culminant a fost 1918, sfârşitul primului război mondial. Acest cutremur geopolitic putea începe mai devreme sau mai târziu, dar era inevitabil în urma tensiunilor deja acumulate. Putea începe în 1905, în timpul crizei Marocului, şi atunci omenirea a fost la un pas de declanşarea unui război între cele două blocuri militare. Dacă arhiducele Franz Ferdinand nu ar fi fost ucis la Sarajevo la 28 iunie 1914, un alt eveniment ulterior ar fi dus la declanşarea măcelului. Cert este că acest cutremur geopolitic s-a petrecut şi întâmplarea a făcut ca să fie în 1918. Patru imperii s-au prăbuşit, cel german, austro-ungar, rus şi turc. Au apărut noi state naţionale, totul s-a schimbat din temelii, o lume nouă s-a clădit pe ruinele celei vechi. Ca să vedeţi profunzimea modificărilor, priviţi o hartă a Europei la 1914 şi una la 1919. Războaiele locale sau regionale care au urmat au fost doar replici şi consecinţe ale acestui cataclism geopolitic major.

Al doilea cutremur geopolitic major, 1939 – 1945, cu vârful, desigur în 1945. Unii susţin că începutul acestui seism a fost în 1938, odată cu anexarea Austriei de către Germania, sau în 1939, cu pactul de la Munchen, dar toate indiciile duc spre 1939, primul semn fiind pactul Ribbentrop – Molotov, când întreaga arhitectură de securitate europeană, ce a mai rămas din ea, s-a prăbuşit. O săptămână mai târziu începea al doilea război mondial. Anul 1945 aduce un nou context geopolitic, de nerecunoscut faţă de cel interbelic. Două blocuri ideologice faţă în faţă, lumea devenise peste noapte bipolară. Mare parte din conflictele postbelice sunt de fapt replici sau tensiuni între cele două blocuri, replici sau consecinţe directe ale seismului geopolitic major din 1945.

Al treilea cutremur geopolitic al secolului trecut a avut loc în anii 1989 – 1991, cu vârful în 1991, disoluţia Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin. Deşi unii susţin că începutul a fost în 1986, politicile de glasnost şi perestroika ale lui Mihail Gorbaciov, totuşi, anul 1989, cel al revoluţiilor esteuropene rămâne punctul de început al seismului. La fel, harta lumii era total schimbată în 1991 faţă de 1988, iar mare parte din conflictele din anii imediat următori au fost replici, fie că vorbim de Iugoslavia, Tadjikistan, Cecenia sau Georgia.

Iar acum, cu regret, trebuie să-i informez pe cei naivi care cred sau credeau că totul e frumos în lume, suntem deja în plin cutremur geopolitic, primul cutremur geopolitic al secolului XXI.

Noul cutremur geopolitic

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens. De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit. Pentru asta liderii politici, negociatorii, organismele internaţionale, serviciile de informaţii, think tankurile, toţi încearcă să monitorizeze situaţia globală pentru a prinde vreo mişcare care ar putea marca semnele începutului unui nou cutremur geopolitic, la fel cum staţiile de ascultare, seismografele, încearcă să monitorizeze mişcarea scoarţei Pământului.

Un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918? Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva.

Vestea proastă este că acest cutremur geopolitic, primul din secolul XXI, a şi început. Când a început, nu s-a ştiut, nimeni nu avea de unde să prevadă că este cu adevărat vorba de un cutremur geopolitic. Frământări pe plan internaţional au mai fost şi vor mai fi, dar nu toate duc spre acest deznodământ. Astăzi, privind retrospectiv, putem concluziona, noul cutremur geopolitic a început în 2008 şi astăzi suntem deja în plină dezvoltare a lui. Peste ani, analiştii vor putea să vorbească despre cum a început şi cum s-a desfăşurat primul cutremur geopolitic, la fel cum noi vorbim despre anii 1914 – 1918, 1939 – 1945 sau 1989 – 1991.

Nu toate războaiele sunt la fel, la fel cum nu toate cutremurele geopolitice se petrec la fel. Un cutremur geopolitic poate fi însoţit de un război sau consecinţa unui război care l-a declanşat, dar nu este obligatoriu ca un cutremur geopolitic major să fie consecinţa unui război, cum nu este obligatoriu ca un război să fie în urma unui cutremur geopolitic. Este adevărat că de multe ori, cutremurele geopolitice sunt însoţite de război. Cazurile din istorie sunt relevante, cele două cutremure geopolitice majore din secolul XX au apărut strâns legate de cele două războaie mondiale, dar al treilea nu. Nu un război mondial. În 1989, toate revoluţiile est-europene au fost paşnice, cu o excepţie, România. Prăbuşirea Uniunii Sovietice s-a petrecut paşnic, fără vreun război mondial, dar au fost războaie, în Georgia, Tadjikistan, Moldova şi ca o consecinţă, Cecenia şi Caucazul de Nord. Un sistem poate să cadă oarecum paşnic sau violent, dar de cele mai multe ori o face violent.

Dar avertismentele în acest sens sunt clare, chiar liderii europeni au spus că prăbuşirea Uniunii Europene va fi urmată în zece ani de un război, dar după viteza cu care merge lumea în ziua de astăzi, va fi vorba de mai puţin. Revenind, cutremurul geopolitic pe care îl trăim a început în 2008 odată cu declanşarea crizei economice mondiale. Dacă criza ar fi fost depăşită într-un an sau doi, am fi putut răsufla uşuraţi. Dar nu numai că nu a fost depăşită, ci se adânceşte, ajungând la nivelul statelor. Băncile au fost salvate, cele care au putut fi salvate, de către state, dar au ieşit slăbite. Problema este că aceleaşi bănci sunt creditoarele altor state şi nu mai pot susţine creditarea lor în continuare. Grecia este un caz, dar mai sunt şi altele, Irlanda, Portugalia, Spania, Italia, o ieşire a Greciei din zona euro ar antrena şi restul ţărilor cu probleme, iar moneda euro s-ar prăbuşi şi ar dispărea în scurtă vreme. Iar ţările menţionate revenind la monedele proprii ar fi lovite de o inflaţie astronomică şi o criză fără precedent. În foarte scurt timp, lideri naţionalişti ar accede la putere, iar existenţa UE s-ar măsura în zile din acest moment. După prăbuşirea UE, în cât timp se va prăbuşi şi NATO? Nu mai mult de şase luni. Iar de aici, vom reveni nu în secolul XX, ci în secolul XVI, fiecare pentru el. În cât timp va izbucni următorul război în Europa? Celor care susţin că un război în Europa este imposibil, le-aş reaminti că dintre toate continentele din lume, Europa a fost teatrul celor mai cumplite războaie, celor mai cumplite masacre, în Europa s-a inventat termenul de genocid.

SUA sunt şi ele în criză, au preocupările lor. Încep să se repoziţioneze pe plan global, era logic şi normal să o facă, din moment ce războaiele din Afghanistan şi Irak le-au direcţionat atenţia şi resursele primordial spre aceste zone şi teatre de operaţiuni. Dar cu Osama bin Laden mort, este clar că islamiştii radicali nu au cum să atace din nou teritoriul american la fel ca şi la 11 septembrie 2001. Au trecut mai bine de zece ani de atunci şi nu s-a mai petrecut niciun atac islamist pe teritoriul american, de aceea, odată cu moartea lui bin Laden, priorităţile politicii externe americane se vor schimba, iar centrul de convergenţă nu va fi Europa, ci Pacificul.

Ultimul cutremur geopolitic major, cel din 1989 – 1991, a definit o lume, lumea post Război Rece. Atunci s-a prăbuşit imperiul sovietic, dar tot atunci a devenit clar sfârşitul miracolului economic japonez, tot atunci au fost împuşcaţi tinerii chinezi în piaţa Tienanmen, care a definit clar viitorul Chinei de economie de piaţă, dar tot sub oblăduirea comuniştilor, şi tot atunci s-a semnat tratatul de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene.

Acum, în zilele noastre, asistăm la punerea sub semnul întrebării a Uniunii Europene, iar faptul că economia Chinei îşi încetineşte creşterea şi în curând se va opri ne duce cu gândul la comparaţia cu miracolul japonez. Dar implicaţiile geopolitice sunt mult mai vaste şi mai grave. Economia şi creşterea economică chineză se bazează pe forţa de muncă ieftină a unei populaţii de miliard şi trei sute de milioane de locuitori, din care majoritatea trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. O forţă de muncă extrem de ieftină care face ca exporturile chinezeşti să fie atât de competitive. Dar criza din SUA şi din UE a lovit şi aici, cererea  a scăzut proporţional, la fel ca şi încasările Chinei. Iar chinezii vor începe să nu se mai mulţumească cu atât cât primesc, din moment ce au beneficiat timp de 20 de ani de încasările din exporturi, mai mult sau mai puţin.

Ca să facem o comparaţie, să ne amintim de anii 90 de la noi din ţară. Pe atunci eram croitorii Europei, pretutindeni îşi desfăşurau activitatea fabrici de textile care lucrau în sistemul lohn. Materia primă venea din străinătate, designul, totul, la noi se făcea manopera şi apoi produsul finit era exportat pe pieţele occidentale. Era logic, produse cu valoare adăugată mică, avantajul competitiv era forţa de muncă ieftină, un muncitor era plătit cu o sută de dolari pe lună. Dar pe măsură ce România creştea economic, şi a crescut, aceste fabrici deschise de investitori italieni în cea mai mare parte, s-au mutat spre est, către Moldova şi Ucraina. Era normal, încercaţi în România de astăzi să angajaţi vreo textilistă pentru o sută de dolari pe lună, că nu vine nimeni. Creşterea economică, creşterea veniturilor şi-a spus cuvântul. Acelaşi fenomen se petrece şi în China în ziua de astăzi, dar problema lor este că nu au soluţii, creşterea veniturilor aduce cu ea şi creşterea pretenţiilor, de asemenea scăderea avantajelor competitive ale economiei chinezeşti. Iar acest lucru aduce nemulţumire, care este îndreptată asupra conducerii reprezentată de partidul comunist unic. De aici poate urma o mişcare de contestare a monopolului puterii acestui partid. Scăderea cererii pe pieţele internaţionale în urma crizei va fi doar catalizatorul nemulţumirilor. Adăugaţi aici şi problemele naţionaliste, chestiunea Tibetului fiind marcată inclusiv cu prilejul jocurilor olimpice de la Beijing, precum şi problema provinciei Xingjiang, majoritar musulmană, ca să obţineţi un vulcan gata să erupă.

Samuel Huntington este cunoscut mai mult datorită studiului său despre Ciocnirea civilizaţiilor, în urma unui articol din Foreign Affairs din 1996. Dar prea puţini cunosc un alt studiu al său mai vechi, din 1968, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, în care arată că societăţile sunt predispuse la tulburări  nu atunci când sunt sărace sau sunt bogate, ci atunci când acumulează bogăţie, după perioade de câţiva ani de creştere economică. China este tocmai coaptă pentru aşa ceva, iar încetinirea creşterii economice inevitabil va pune la îndoială capacitatea de conducere unică a Partidului Comunist. Şi mişcările de contestare politică ar putea face autorităţile să acţioneze cum au mai făcut-o în 1989, în Piaţa Tienanmen, dar s-ar putea de data asta să nu reuşească, şi de aici China ar putea intra într-o perioadă din care ar putea ieşi şifonată serios, dacă nu chiar ruptă.

În cadrul cutremurelor geopolitice anterioare, principalul catalizator al modificărilor strategice a fost războiul, în cazul ultimului, cel rece, dar tot un fel de război poate fi numit. În cazul cutremurului actual, criza este catalizatorul, dar reaşezările s-ar putea să fie făcute tot prin război.

Sunt puncte mai predispuse să devină epicentre ale unui cutremur geopolitic, la fel cum sunt puncte sau regiuni predispuse unor cutremure propriu-zise. Centura de Foc a Pacificului, de fapt puncte de contact ale faliilor tectonice, este o astfel de regiune care include Japonia şi Indonezia. Orientul Mijlociu, din cauza mixajului de popoare şi religii, a istoriei încărcate, este o astfel de regiune probabilă pentru a deveni epicentrul unui cutremur geopolitic. În articolul de la începutul anului, Transnistria şi anul geopolitic 2012, am menţionat potenţialele pericole din zona Orientului Mijlociu pentru acest an.

Dar şi zona fostei Uniuni Sovietice are un potenţial ridicat de a se califica ca şi un epicentru al unui cutremur geopolitic. Chiar dacă mutaţiile geopolitice nu vor începe din Orientul Mijlociu sau fosta URSS, în mod sigur se vor răsfrânge şi vor produce schimbări majore în aceste regiuni, ţinând cont de caracteristicile lor.

De exemplu Ucraina, care este deja în pragul falimentului economic şi politic, se mai poate aştepta la o salvare numai din partea Rusiei, dar care va negocia dur şi va lua tot ce se mai poate lua pentru nişte bani care nu vor face altceva decât să amâne scadenţa, deoarece fără schimbări economice şi politice profunde, Ucraina nu are cum să iasă la liman. Un faliment economic va pune în discuţie inevitabil şi viitorul politic al ţării, viitorul Ucrainei ca ţară. Estul va dori să meargă cu Rusia pentru o oarecare siguranţă economică, în sensul că le pot fi garantate salariile şi pensiile atât cât sunt, decât deloc, în ideea că Rusia mai are petrol şi gaze, în schimb partea vestică doreşte o apropiere de UE. O astfel de tendinţă divergentă majoră şi adânc structurată în societatea ucraineană nu are cum să menţină statul întreg, mai ales când vorbim de criză şi faliment. Problema este cum se va face disoluţia ucraineană, paşnic, ca şi în cazul Cehoslovaciei, sau violent ca şi în cazul Iugoslaviei (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări). Caucazul de Nord, o rană pe harta Rusiei, poate oricând să ridice nivelul gherilei de joasă intensitate, şi o va face imediat ce va simţi o cât de mică slăbiciune în Rusia.

Pe cei care încă nu sunt convinşi că trăim deja mişcările unui nou cutremur geopolitic, îi invit să privească la statele din nordul Africii, în mai puţin de un an şi-au schimbat nu numai conducerea, ci şi forma de guvernământ, de la dictaturi la regimuri cu orientări mai democratice. S-ar putea ca prin vot liber să ajungă islamiştii la putere, aşa cum s-a întâmplat în Gaza, dar nu ai ce face, vor trebui să înveţe democraţia pe pielea lor, şi nu este sigur că vor reuşi. Şi noi am făcut-o din 1990 încoace şi am reuşit. Dar cutremurul geopolitic este în plină desfăşurare şi multe evenimente se vor petrece într-un timp scurt, de câţiva ani.

Legile naturii sunt universal valabile, că ne place sau nu. Poate nu ne place că ploaia cade de sus în jos, dar nu avem ce face. La fel, nu trebuie să fim de acord cu faptul că se petrec cutremure, dar acestea se petrec indiferent de voinţa sau dorinţa noastră. La fel şi cu legile geopoliticii, ele se aplică, cutremure geopolitice au fost şi vor fi, fie că ne place sau nu, fie că dorim asta sau nu.

Noi şi cutremurele geopolitice

Toate cutremurele geopolitice majore ne-au afectat direct şi indirect, este normal, deoarece geografic suntem într-o zonă de confluenţă şi tranziţie între Est şi Vest, Nord şi Sud. Istoria ne-a fost făcută de geografie, fiind în calea tuturor răutăţilor, după cum spuneau marii noştri cărturari. Toate cutremurele geopolitice ale secolului trecut ne-au lovit fără cruţare.

Cel din 1918 ne-a lovit, dar am realizat România Mare, profitând de prăbuşirea imperiilor din jur. Atunci ne-am bătut cu toţi vecinii, am pornit lupta împotriva Austro-Ungariei, am continuat împotriva germanilor, bulgarilor şi turcilor, ca apoi să luptăm împotriva ruşilor bolşevizaţi, de asemenea împotriva ucrainenilor. Aliaţi ai Antantei, eram prea departe de Anglia şi Franţa, iar Rusia ne-a lovit pe la spate, comportându-se ulterior ca şi un duşman, cei mai apropiaţi aliaţi ai noştri fiind sârbii, dar şi ei scoşi din ţara lor şi siliţi să lupte pe un front depărtat, la Salonic. În 1919, am fost aliaţi cu cehoslovacii şi polonezii, împotriva bolşevicilor unguri şi a celor ruşi. Am ieşit victorioşi la final, dar cu preţul dezastrului economic şi umanitar, unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau dispărut, populaţia civilă răvăşită de foamete, tifos şi gripă spaniolă.

Al doilea ne-a izbit mai tare şi ne-a lăsat fără România Mare, Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Insula Şerpilor fiind pierdute de atunci. Totuşi, am luptat şi am sângerat cu un preţ enorm, am reocupat Basarabia şi Bucovina de Nord şi apoi le-am pierdut, am reocupat Ardealul de Nord. Am fost învingători, sfârşitul războiului ne-a prins cu arma în mână, dar efectele cutremurului geopolitic ne-a aruncat sub robia bolşevică, din care ne-am revenit atunci când al treilea cutremur geopolitic a scuturat lumea şi comunismul a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei. Totuşi, noi am plătit cu sânge şi în acest cutremur geopolitic, atât în decembrie 1989, cât şi pe linia Nistrului, războiul din Transnistria.

Ar trebui, ca păţiţi, să fim măcar o dată pregătiţi. Suntem? Nici poveste, ignoranţa şi miopia strategică a elitelor politice este devastatoare. La fel ne vom trezi din nou, ca şi în 1916, fără artilerie pe un front mai lung decât întregul front de est sau de vest, sau ca şi în 1940, cu o armată insuficient pregătită şi înzestrată cu tancuri şi artilerie pentru necesităţile unui război de asemenea anvergură. Gândiţi-vă că astăzi nu avem nici măcar avioane de luptă! Iar politicienii noştri se bat acum pe guvernare, fără să bage de seamă pe ce vulcan stă lumea întreagă. Din toată pleiada de politicieni cu funcţii, am auzit un singur avertisment, şi acela destul de palid, din partea omului care ar trebui să fie cel mai bine informat din ţară, preşedintele, care a spus ceva de genul că „după criza asta nimic nu va mai fi cum a fost”. A înţeles cineva la ce se referea? Poate şi la reaşezarea lumii.

Niciun indiciu nu arată cum că România ar putea fi cruţată de efectele unui nou cutremur geopolitic, ba dimpotrivă. Prea le stăm la toţi în gât. Putin chiar ne-a ameninţat direct în 2008, pe chestiunea transilvană. Este normal ca ungurii să încerce să profite oricând de vreo dificultate a României, aşa au făcut şi în 1940 şi de câte ori au avut ocazia. Chestia asta cu autonomia ţinutului secuiesc prea vine la anumite momente. Sârbii nu ne iubesc nici ei din cale afară, nu-i iubesc nici pe românii care trăiesc pe teritoriul lor, dovadă că trag cu armele în casele lor. Au luat o treime din Banat (vezi Noi şi sârbii), dar ţinând cont că au ajuns de la Iugoslavia la Serbia, apoi au pierdut şi Muntenegru şi Kosovo, s-ar putea să nu le displacă reajustări favorabile în Banat. Tocmai acum au mai dat o lovitură minorităţii române prin recunoaşterea naţiunii şi limbii vlahe de către Consiliul Europei, astfel că românii au rămas divizaţi între români şi vlahi, pierzând dreptul de reprezentare în politica sârbă. Astfel, pe lângă poporul şi limba moldovenească, ne-am trezit şi cu poporul şi limba vlahă. Cu Ucraina, ce să mai vorbim. Dacă ar putea, ar pretinde întreaga Bucovină, Maramureşul şi Delta Dunării, iar confruntată cu propria tendinţă separatistă internă în urma falimentului, s-ar putea să încerce inventarea unui conflict de graniţă care să distragă atenţia de pe plan intern, iar cea mai favorabilă zonă ar fi tocmai mult disputatul canal Bâstroe. Şi gândiţi-vă că nu avem avioane de luptă. Încurajată de lipsa de reacţie sau de reacţia neadecvată, Ucraina ar putea face un pas mai departe, spre un conflict limitat. Ori, avioanele ucrainene Mig-29 ar putea străbate adânc în teritoriul nostru, Mig-urile 21 Lancer nefiind prea în măsură să le stea în cale. Un scenariu probabil, dar devenit posibil în condiţiile unui cutremur geopolitic major, în care noi din nou ne găsim nepregătiţi şi neatenţi, preocupaţi doar de ciorovăiala noastră internă. Cât timp va trebui să ne bazăm apărarea noastră pe ideea că piloţii lor sunt mai slabi decât ai noştri?

Fiindcă deja suntem în mijlocul unui cutremur geopolitic major, primul din secolul XXI, iar efectele sale vor fi devastatoare, mutaţiile geopolitice de neimaginat. Liderii importanţi ai lumii ştiu deja asta, se negociază în draci, liderii europeni între ei, cei occidentali cu cei ruşi, toţi încearcă să ţină lucrurile sub control, germanii negociază cu ruşii inclusiv pe tema Transnistriei, în premieră, dar la un moment dat ceva se va rupe şi va deveni fiecare pentru el. Dar pentru noi, cine, din moment ce nici noi nu suntem pentru noi, prinşi în păruiala politică internă?

Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa

Prea puţin s-a spus şi s-a scris despre una dintre cele mai importante campanii româneşti din istoria noastră, cea referitoare la războiul româno-ungar de la 1919. Dacă până în 1989 această lacună din istoria noastră părea explicabilă prin prisma istoriografiei comuniste care nu dorea evidenţierea rolului României în stârpirea unui focar comunist apărut pe harta Europei Centrale, cu atât mai mult mi se pare condamnabilă neglijarea acestui aspect esenţial în ultimii douăzeci de ani. Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaştem şi să o apreciem, aşa cum este ea, mai ales în contextul relaţiilor cu vecinii noştri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale. „O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia”, spunea istoricul Constantin Kiriţescu, iar aceasta este povestea rezolvării disputei vechi de secole cu unul dintre vecinii noştri.
După cum am expus într-un articol precedent Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (II) Adevăruri uitate, în aprilie 1919 trupele române şi ungare (devenite bolşevice) se aflau faţă în faţă pe linia despărţitoare Sighet – Ciucea – Zam.

Ungaria bolșevică


Până atunci, Ungaria suferise transformări nemaiîntâlnite în orice stat, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, doar pentru prezervarea imperiului său, pentru a-şi putea continua politica sa de asuprire a românilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor, cehilor, polonezilor, etc. Imperiul austro-ungar prăbuşindu-se în urma războiului, Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, la 2 noiembrie 1918, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. Doreau să se desprindă de Austria, dar să păstreze restul teritoriilor locuite majoritar de celelalte naţii din vechiul imperiu. Astfel, nici prin gând nu le trecea să recunoască plebiscitul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanţii naţiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu ţara. demn de remarcat, a fost singurul plebiscit, cu consultarea populaţiei, din vechiul imperiu austro-ungar, cu atât mai importantă şi mai dreaptă fiind demonstraţia justeţei cauzei Ardealului. Înainte de asta, în timpul revoluţiei de la începutul lui noiembrie, contele Istvan Tisza, unul dintre principalii responsabili pentru declanşarea războiului mondial, a fost ucis de către soldaţii unguri, proprii săi soldaţi.
La 16 noiembrie 1918, primministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuşi se declară antantofil. Timp de patru ani de război, şi înainte de acesta, Ungaria a fost unul dintre pilonii de bază ai Puterilor Centrale, susţinătoare fără rezerve a politicii agresive a Germaniei şi Austro-Ungariei, al cărei element de bază era, iar acum, peste noapte, a devenit o susţinătoare ferventă a Antantei, în speranţa că va avea câştig de cauză la Conferinţa de Pace de la Paris.
„Oare oamenii ăştia nu-şi dau seama că au fost învinşi?” întreba generalul Berthelot în însemnările sale. Tone de material de propagandă invada Conferinţa de Pace, nu se precupeţea nici un efort pentru a influenţa hotărârile acesteia, în timp ce în zonele ocupate se declanşa o teroare fără precedent, pentru a amuţi pentru totdeauna glasul acelora ce susţineau ideile de autodeterminare, de a-i lăsa pe fiecare să-şi decidă soarta, conform principiilor enunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. În articolul menţionat mai sus am amintit doar o parte din atrocităţile ungureşti din Ardealul acelor timpuri.
Preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, a ripostat: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”
Ungurii nu se descurajează şi continuă propaganda, susţinând că singura garanţie pentru estul Europei ameninţat de spectrul bolşevic îl reprezintă o Ungarie mare şi puternică, între hotarele prevăzute de ei. Dar decizia Conferinţei de Pace de a le cere retragerea pe o nouă linie stabilită şi comunicată la 20 martie 1919, respectiv linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, bulversează aşa de mult conducerea Ungariei încât guvernul Karoly demisionează şi cedează puterea bolşevicilor. Ungaria, dacă nu a reuşit să obţină ce dorea din vest, se orientează rapid spre est. Conducerea este preluată de guvernul bolşevic al lui Garbai Sandor, dar puterea este deţinută de fapt de ministrul de război Bela Kuhn, născut în judeţul Sălaj.
Oricât ar încerca ungurii de ieri şi de azi să încerce să mascheze această mişcare de alunecare spre bolşevism a politicii lui Karoly, adevărul istoric iese la iveală. Din republicani antantofili, peste noapte ungurii se transformă în bolşevici, iar cu câteva luni în urmă fuseseră cei mai aprigi monarhişti adepţi ai Puterilor Centrale, doar pentru a-şi păstra imperiul şi dreptul de asuprire asupra altor popoare. Oricâtă cerneală peste tone de maculatură ar curge, adevărul istoric rămâne, rostit chiar de către factorii responsabili ai acelor zile.
Karoly a declarat că „cedează puterea proletariatului”, iar Lenin: „guvernul burghezo-conciliatorist nu şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Mai e nevoie de vreo demonstraţie savantă?
Bolşevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 şi instaurează teroarea bolşevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare:
„Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Aceleaşi instrucţiuni, referindu-se la frontul român, spun cam aşa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic.”
Deci, este clară atitudinea ofensivă a Ungariei bolşevice, care încheie o alianţă cu bolşevicii lui Lenin, menită să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste ar urma să-şi dea mână pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică. Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care va desfiinţa Ungaria bolşevică, cât şi în urma rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice ce testau tăria apărării trupelor române, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă ne-a dat răgazul pe Nistru pentru a ne putea concentra spre vest, spre ameninţarea Ungariei bolşevice.
Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.
Confruntată cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată, cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea ameninţării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. O atitudine şi decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic. Aşteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situaţia imposibilă de a duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experienţa proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse, Carpaţii şi Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior şi-a dat arama pe faţă. Trebuie menţionat că atunci am luptat pe un front de o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe francezi şi englezi contra germanilor.
La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris.
Un aspect deosebit de ciudat ne apare în acest ordin: „Armata franceză din Banat, deşi nu cooperează cu trupele române, poate fi considerată că acoperă flancul stâng al trupelor noastre.” Este vorba de o armată aliată, cea alcătuită din trupele sârbe şi franceze care ocupaseră Banatul. Pentru a înţelege mai bine situaţia, rog cititorul să consulte capitolul „Banatul sub ocupaţie sârbească” din articolul mai sus menţionat.
Acest ordin prevede şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta.

Planul ofensivei române de la 16 aprilie 1919

În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpaţii Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.
„În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, reuşind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre şi-au ocupat poziţiile lor. Tot în decursul acestei nopţi, forţele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani, precum şi în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea. Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, inamicul a continuat atacurile şi în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roşiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.” General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei şi alte mărturii, Editura Marist, 2010.
Dispunerea forţelor la 12 aprilie 1919 era următoarea:
Trupele ungureşti dispuneau de un total de 150 000 de luptători, dintre care 70 000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere, datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă era relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente şi afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forţelor:
- 3000 de bolşevici unguri şi ucraineni la nord de Sighetu-Marmaţiei
- o divizie de secui (6000 de oameni) cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat, cuprindea Reg 1 Secui „Cap de mort” (1700 oameni), Reg 12 Honvezi şi o parte din Reg 1 Secui (2400 oameni) şi 2000 de oameni în curs de mobilizare la Satu Mare (Valea Someşului)
- o brigadă de honvezi (Reg 24 şi 32, 4000 de oameni şi 17 guri de foc), pe valea Someşului şi a Crasnei
- două regimente de honvezi (Reg 21 şi Reg 4 incomplet), două regimente k.u.k. (Reg 39 şi Reg 51 incomplet), unităţi din Reg 3 honvezi, 37 şi 31 k.u.k., un batalion marinari şi un batalion pionieri (5000 de oamni cu 16 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Repede în zona defileului Ciucea
- companii şi batalioane din Reg 4 honvezi, 37, 82, 101 k.u.k. (1500 de oameni cu 8 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Negru
- companii şi batalioane din Reg 2 honvezi, 33, 46, 61 k.u.k. şi batalioanele 2 şi 28 vânători (3000 de oameni cu 20 guri de foc şi două trenuri blindate, precum şi două automobile blindate) pe valea Crişului Alb
Total în linia I-a, 22000 de oameni, 87 guri de foc, 3 trenuri şi 2 automobile blindate. În linia a II-a, în curs de mobilizare, 16000 de oameni la Carei, 6000 la Oradea, 25000 la Bekescsaba-Gyula şi 2000 la Szolnok. Total în linia a II-a, 48000 de oameni şi 65 guri de foc.
Între Munţii Apuseni şi Tisa se găseau 70000 de oameni şi 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata să intervină, încă 80000 de oameni.
Împotriva lor, Comandamentul Român opunea următoarele forţe:
- 6 divizii de infanterie (4 din vechiul regat, a 6-a, a 7-a, Divizia 1 şi 2 Vânători, precum şi Diviziile 16 şi 18 ardelene, ultimele puse la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania la 8 şi 11 aprilie)
- o divizie cavalerie
- o brigadă roşiori
- 6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat şi un grup aviaţie (3 escadrile)
Un total de 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61078 oameni.
Pe un front de 240 km, între Tisa şi Mureş, (200 km între Tisa şi Crişul Alb), românii opuneau 69 de batalioane, 28 de escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc împotriva celor 70000 de unguri, cu 152 guri de foc, deci o uşoară inferioritate numerică, dar eram superiori ca organizare şi instrucţie.
Planul de operații român ținea cont de toate aceste aspecte, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care să maximizeze avantajele trupelor noastre. A fosat prevazută astfel o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și Crișului Repede, executată de un grup principal de forțe (3 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt), Această acțiune se va da printr-un atac la centrul sectorului (divizia a 7-a) pe direcția generală valea Corundului și Zalăului – valea Crasnei – Carei și un atac la aripa stângă, pe valea Crișului Repede (cam două treimi din divizia a 6-a), pe direcția generală defileul Ciucea – Oradea. Legătura între cele două atacuri urma să fie menținută de către un detașament (colonel Cristofor) format din 3 batalioane și 3 baterii din divizia a 6-a, pe direcția văii Bereteului. Grosul diviziei a 2-a de cavalerie urma să fixeze inamicul pe valea Somesului, iar după ce atacurile diviziilor 6 și 7 vor clătina apărarea inamică, divizia a 2-a de cavalerie urma să avanseze spre Satu Mare, urmând să i se alăture de la divizia a 7-a brigada a 2-a roșiori (atașată inițial aici), brigadă ce urma să avanseze spre nord, de pe frontul diviziei a 7-a, pentru a menține legătura cu a 2-a de cavalerie.Acoperirea la nord urma să fie executată de detașamentul mixt Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia divizia a 16-a ardeleană, chiar în spatele diviziei 7. Un atac secundar urma să fie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către divizia 2 vânători. Rezerva generală era asigurată de divizia a 18-a ardeleană și divizia 1 vânători.
Planul Comandamentului român era cel mai bun, în condițiile date, atât din punct de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție, experiența celor doi ani de război spunându-și cuvântul.
În primul rând, ținea cont de natura terenului și dispunerea forțelor amice și inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice.

Forțele ungurești erau comasate în defileurile Tisei (la nord), Someșului, Ciucea (la centru) și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb (la sud). Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invezie spre câmpie, odată trupele debușate aici s-ar putea ivi posibilități bune de manevră, care ar putea întoarce apărarea inamică. De exemplu, o înaintare viguroasă pe valea Corundului ar întoarce rezistența inamică de pe Munții Bicului, iar una în pe valea Zalăului și a Bereteului ar întoarce rezistența de pe înălțimile din jurul Șimleului Silvaniei și de pe Munții Rezului. Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasă dintre Someș și Bereteu ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede este cea mai potrivită pentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, unde rezistența se poate face în condiții mai bune, dată fiind configurația terenului.
Mai mult, între Someș și Crișul Repede erau grupate cel mai multe și mai bine organizate forțe ungurești, care puteau fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua. Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat, care, deși nu cooperează cu trupele noastre, pot fi considerate aliate, probabilitatea ca trupele maghiare să încerce un contraatac pe aici fiind practic nulă. Mai ales că ungurii căutau să facă legătura cu Rusia sovietică prin nordul Maramureșului și Galiția, în așa fel înât să întoarcă întregul front românesc.
În concluzie, concepția Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce apărarea. O acțiune secundară pe valea Crișului Alb și Negru, până la linia Beiuș – Boros Sebeș, de fixare a inamicului și interzicere a lui de a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.
Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35000 de oameni grupați în 3 divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie (37 batalioane, 26 escadroane și 23 de baterii de artilerie) față de cei 18000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului. Din acest grup, un detașament mixt (general Olteanu) de 2 batalioane, 8 escadroane și o baterie urma să asigure valea Tisei.
Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, divizia 2 vânători, întărită cu un regiment și o baterie ardelene (Regimentul Beiuș) și un detașament din divizia 1 vânători, un total de 12000 de oameni față de 4500 de unguri din linia întăi.
Rezerva românească era compusă din 16000 de oameni (2 divizii, a 18-a ardeleană și 1 vânători, mai puțin un regiment și o baterie), față de 48000 de unguri cu 60 de guri de foc în linia a doua.
În concluzie, grupului de nord, condus de generalul Traian Moșoiu, îi revine misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltă responsabilitate.

Ofensiva românească din aprilie 1919

La 16 aprile 1919, ora 3.15, centrul ofensiv, forța noastră de izbire, formată din diviziile 6 și 7, pornește avansul și depășește linia de demarcație.
Divizia a 7-a (general Niculcea Constantin) înaintează pe două coloane, cea de nord (Reg 16 inf și 3 baterii din Reg 4 artilerie), sub conducerea colonelului Ioan Constantin, pe direcția Cehu Silvaniei – Hodod – Supuru de Jos, și cea de sud, (Reg 27 inf cu 2 baterii, sub conducerea lt-col Cacip Gheorghe) pe direcția Țigani – Bala – Sărmășag. Flancgarda stângă, care făcea legătura cu divizia a 6-a, era formată din 2 batalioane din Reg 15 inf (bat. I maior Nădejde și bat. II maior Coroamă) și o baterie munte.
Trei batalioane maghiare din Reg 32 și 24 honvezi, susținute de baterii, opun rezistență la satele Hodod, Hereclean, Diosig, Bala, Badon, Cățelul Unguresc și Recea, dar sunt respinse și coloanele avansează ocupând până în seara zilei de 17 aprilie Supuru de Jos, Supuru de Sus, Dersida și Șimleul Silvaniei, alungând brigada de honvezi care încerca să reziste. Brigada 2 roșiori, a generalului Davidoglu, ajunge la 17 aprilie la Corund.
Divizia a 6-a (general Holban) atacă forțele inamice ce blocau defileul Ciuci pe linia dealurilor de la nord, est și sud-est de satul Ciuci. Reg 11 inf (colonel Rotaru Dumitru) atacă pe front, sprijinit de 5 baterii și jumătate de artilerie și 16 obuziere. Două batalioane din Reg 10 inf și o baterie de munte (lt-col Dănilă) înaintează în direcția dealurilor Bendrei, Plopișul, Călini (nord defileul Ciuci) asupra flancului stâng inamic, iar un detașament compus din Reg 12 inf (col. Voiculescu Constantin) și o baterie de munte înaintează pe direcția dealurile Mare și Scorușețului (sud Ciuci) – Remetea, pentru a întoarce rezistența inamică pe la sud de defileu și a ajunge cât mai repede la Gura Iadului (ieșirea de vest a defileului) tăind retragerea inamicului. Forțele inamice au fost respinse, întreaga divizie a 6-a, în seara zilei de 17 aprilie fiind ocupate localitățile Remetea, Crasna, pe valea Crasnei.
Liniile de retragere ale brigăzii de honvezi fiind amenințate, aceștia se retrag în grabă spre vest. La fel, pătrunderea diviziei a 7-a până la Supur a întors apărarea maghiară din valea Someșului, ungurii începând retragerea, urmate apoi și de cele de pe valea Tisei, presate de detașamentul generalului Olteanu. În situația creată, prin respingerea și manevrarea inamicului aflat în pericol de a fi încercuit, continuarea energică a ofensivei era o necesitate strategică de prim ordin. Astfel, pe 18 aprilie, Grupul de Nord primește ordinul de a continua urmărirea cu cea mai mare energie pentru atingerea obiectivelor. La sfârșitul zilei de 18 aprilie, divizia a 7-a debușează complet în câmpie ajungând la o zi de marș de Carei, divizia a 6-a, după lupte grele, este stăpână pe defileul Ciuci, la două zile de marș de Oradea, detașamentul din divizia a 6-a de pe valea Bereteului este la o zi de marș de Marghita, iar detașamentul generalului Olteanu la o zi și jumătate de Hust.

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din 

nordul Transilvaniei, aprilie 1919

La extremitatea sudică a frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, divizia a 2-a vânători (general Dabija) avea în față în linia I 4000 de oameni cu 6-7 baterii de artilerie (24-28 guri de foc), 4 trenuri blindate și 4 automobile blindate, iar în linia a II-a la Beckescsaba, se aflau 25000 de oameni în curs de organizare și expediere pe front. Deci, necesitatea atacului preventiv se impunea, ca de altfel pe întreg frontul. Brigada 4 vânători (colonel Dumitriu), sprijinită de 5 baterii din reg 24 artilerie și un divizion din reg 29/4 obuziere atacă pe front poziția inamică Hălmagiu – Ciuci – vârful Dănilă – Gorgana. Brigada 3 vânători (colonel Paulian) înaintează spre Talaci și Gura Honț, pentru a învălui flancul drept inamic și a bloca calea pe cale i-ar putea veni inamicului ajutoare. Atacat puternic, inamicul se retrage. După cucerirea liniei Hălmagiu – Ciuci, reg 9 vânători, un batalion reg Beiuș, o bat artilerie reg 24 art și una din reg 29/4 obuziere formează detașament colonel Rasoviceanu cu misiunea de a opera pe valea Crișului rapid spre Beiuș. Pe valea Crișului Negru, detașamentul colonel Rasoviceanu atacă și respinge forțele inamice ce ocupau Vașcău, după care continuă înaintarea prin luptă spre Beiuș.

În această situație, Comandamentul Trupelor din Transilvania completează ordinele de operații la 18 aprilie, cu scopul atingerii liniei fixate, Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta. Trupele române ajungând cu avangărzile deja în câmpie, se aștepta ca ungurii să încerce să dea o bătălie decisivă undeva în zona Oradei, cel puțin așa părea din poziționările trupelor inamice ce băteau în retragere spre trupele din linia a doua. De aceea era necesară debușarea cât mai rapidă în câmpie cu ambele aripi, la nord între Someș și Crișul Repede, și la sud, pe văile Crișurilor Negru și Alb. Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând să aibă loc după ieșirea din defileuri, era necesară întărirea avangărzilor, manevre și lovituri rapide pentru a pune în imposibilitate inamicul de a-și concentra forțele.
Astfel, este întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud (general Dabija), și sunt dirijate astfel încât, după ieșirea lor din defileuri, să se poată sprijini reciproc și concentra, cu grosul trupelor, cât mai repede pe câmpul de bătălie, care va avea loc probabil în regiunea centrală între Debrețin și Oradea, asigurându-și liberatatea de acțiune pe timpul bătăliei, Grupul de Nord la flancul drept contra forțelor inamice ce ar fi putut opera dinspre Tisa, iar Grupul de Sud contra numeroaselor forțe inamice semnalate în zona Beckescsaba.

Inspecţie regală pe front

Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front

În concluzie, din direcțiile de înaintare ale celor două grupuri, rezultă că bătălia, dacă va avea loc în zona Oradea, ar fi constat într-o acțiune de fixare cu forțele de la aripa stângă a grupului de nord, care înaintează pe văile Crișului Repede și a Bereteului, și o acțiune învăluitoare asupra ambelor flancuri inamice, Grupul de Nord asupra flancului drept în direcția Carei – Debrețin și Grupul de Sud asupra flancului stâng, pe direcția Salonta. Lovitura hotărâtoare era destinată să fie dată de Grupul de Nord (general Moșoiu), mai puternic, căruia i s-a dus în spate și divizia 18 ardeleană din rezerva generală. Până în seara de 21 aprilie, toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse:
La Grupul de Nord ocupă Hust (20 aprilie, bg 5 roșiori col Papp) și respinge reg 1 secui la vest de această localitate, Satu Mare (19 aprilie, capturând 18 ofițeri, 600 soldați, cai, armament și munițiuni), Oradea, vezi Eliberarea Oradei (20 aprilie, capturând 14 tunuri, mii de arme și muniții).
Grupul de Sud cucerește Beiuș (19 aprilie, col Rasoviceanu) și se deplasează spre Pusta Hallod, divizia 1 vânători în zona Zărandului, iar divizia 2 vânători în zona Felsobarakany – Csermo. Deci, până la 22 aprilie, toate obiectivele au fost îndeplinite.

Cursa spre Tisa

În timp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizată Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, informațiile obținute arătau că forțele inamice care se retrăgeau din Munții Apusenise concentrează la nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Matesalka – Hodoz – Vaja, de altfel se afla în contact și luptă cu divizia 2 cavalerie.
Știrile mai arătau că ungurii trec peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau să revină României. Față de aceste știri, Marele Cartier General român intervine pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor noastre până la Tisa.
Această solicitare este impusă în primul rând prin considerațiunile militare. Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și divizia de secui arătau intenția clară a ungurilor de a nu înceta operațiunile nici după ocuparea către noi a liniei menționate de Conferința de Pace, dimpotrivă, era de așteptat o nouă atitudine agresivă din partea lor. În aceste condiții, linia ocupată de noi era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de km, fără vreun obstacol natural. Ar fi trebuit să menținem trupe numeroase pe poziții defensive, iar zona din spate, până la Munții Apuseni, era prea îngustă pentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca să poată ajunge cu ușurință în orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat dacă înaintam până la Tisa, punând între noi și unguri un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod împiedicam pe unguri să treacă peste Tisa materialul de cale ferată și depozitele adunate din Transilvania, precum și tot ce apucaseră să jefuiască, inclusiv clopotele bisericilor.

O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu 

pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn

Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici

Aliații aprobă înaintarea trupelor române până la Tisa, iar generalul Franchet d’Esperey își exprimă părerea că ar trebui să capturăm cât mai mult material și cât mai mulți prizonieri. Ciudat, nu? Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii până unde pot înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca demarcație, fapt ce a costat viața a sute de români rămași în teritoriul controlta de unguri. Iar acum, același Franchet d’Esperey ne îndeamnă să luăm cât mai mulți prizonieri. Cam târziu s-a lămurit cu cine aveam de-a face.
La 20 aprilie, Comandamentul Trupelor din Transilvania ordonă continuarea operațiilor până la completa distrugere a forțelor cu care inamicul operează la est de Tisa și punerea lui în imposibilitate de a evacua forțele și materialul peste Tisa. Pentru asta era necesară ocuparea cât mai rapidă a nodurilor de cale ferată de la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid. Concepția manevrei preconizate de Comandamentul Trupelor din Transilvania ținea cont de realitățile câmpului de luptă și de forțele implicate, ca număr fiind aproximativ egale, diferind doar dispunerea lor.
Astfel, în fața Grupului de Nord, în zona Mateszalka, inamicul dispunea de 6000 de oameni (divizia de secui), în zona Debrețin, 20000 de oameni (13000 retrași de la Carei, 4000 brigada de honvezi respinsă de divizia a 6-a, și cei 3-4000 aflați la Debrețin de la început), plus cei retrași din valea Crișului Repede (5000 oameni) și de la Oradea (6000 oameni). În total, peste 35000 de oameni în fața Grupului de Nord, în tărie de circa 34300 de oameni, la care se adaugă în spate rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană, 9900 de oameni. Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, inamicul dispunea de 30000 de oameni în fața celor 13000 români (diviziile 1 și 2 vânători).
Ținând cont de distanțele ce separau concentrările inamice (60 km între Mateszalka și Debrețin și 100 km între Debrețin și Beckescsaba) rezultă că în cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările inamice nu se puteau ajuta și sprijini la timp. Concepția operativă a Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice, astfel Grupul de Sud va pronunța atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Backescsaba, în timp ce Grupul de Nord va izbi spre Mateszalka, aruncând divizia de secui peste Tisa, va ocupa linia Tisei și va arunca podurile în aer, apoi va debușa spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce divizia a 6-a va ataca dinspre sud de la Oradea, iar a 7-a dinspre est. Ulterior, forțele române vor manevra spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba. Iar pentru a obține superioritatea numerică necesară unui atac de succes, va trebui aplicată o economie judicioasă a forțelor.
Până la 24 aprilie, Grupul de Nord (general Moșoiu) își îndeplinește misiunile, respingând divizia de secui, împresurând Debreținul care se predă la 23 aprilie împreună cu 2000 de unguri. Restul trupelor maghiare se retrage în dezordine spre sud sau spre Tisa.

Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui

Ciuci, aprilie 1919

Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Rasoviceanu ocupă Salonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta – Zerind – Chișinău Criș. De la această dată, ținând cont de noile necesități operative, cu trupele inamice de la Mateszalka și Debrețin bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, decide mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu divizia a 6-a și un regiment din brigada 5 roșiori, precum și cu rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană. Comanda grupului este preluată de la 25 aprilie de generalul Holban.
În concluzie, generalul Gheorghe Mărdărescu lasă Grupul de Nord al generalului Moşoiu să cureţe zona de nord până la Tisa de elementele maghiare bătute şi mută direcţia de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud şi dirijând rezerva (divizia 18 ardeleană) prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forţe ungare de aici. La 26 aprilie seara, această divizie intră în dispozitiv, alături de celelalte forţe concentrate care împresoară forţele ungare, atât dinspre vest, cât şi dinspre nord, la flancul stâng şi spatele inamic. Se concentrau astfel 5 divizii de infanterie şi un regiment de roşiori (35000 de oameni şi 31 de baterii, respectiv 124 guri de foc) contra 25-30000 de trupe inamice, superioritate relativă care putea fi îmbunătăţită prin capabilităţi superioare de manevră.
Între timp, pe frontul Grupului de Nord, ţinând seama de informaţiile conform cărora la Muncaci s-ar afla 400 de gardişti roşii şi la Csap 1000, detaşamentul generalului Olteanu primeşte ordin să ocupe aceste localităţi, în ideea de a face legătura cu cehoslovacii şi a împiedica o posibilă legătură cu bolşevicii ruşi prin Galiţia. Trupele noastre trec Tisa, primesc ajutoare şi înfrâng rezistenţa inamică din faţa oraşului Nyreghaza (circa 1700 de inamici) şi ocupă oraşul. Detaşamentul colonelului Ioan din cadrul detaşamentului generalului Olteanu respinge ultimele elemente inamice şi înaintează spre Muncaci şi Csap, intră în aceste oraşe (29 aprilie) unde face joncţiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolşevicii unguri şi cei ruşi. Mai mult, divizia de secui este încercuită şi nevoită a se preda.
Pe frontul Grupului de Sud, detaşamentul colonel Botea din divizia 6 (9 batalioane şi 5 baterii şi jumătate) atacă forţele inamice în tărie de 5 batalioane şi 2 baterii situate în spatele canalului Hortobagy (lăţime 10 metri şi adâncime de 3-4 metri) la 28 aprilie, dar un detaşament condus de lt-col Iordănescu din divizia a 7-a reuşeşte să-l treacă pe la Szt Agoda ameninţând flancul de nord inamic, ungurii părăsesc poziţia retrăgându-se spre Kis Ujszallas. Această localitate este cucerită prin luptă de detaşamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu ocupă Karczag. La 28 aprilie, divizia 2 vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele grupului de sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobindu-i rezistenţele succesive de la Mezo-Tur, astfel că până la 1 mai 1919 toate formaţiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa.
Practic, la 1 mai 1919, trupele române stăpânesc malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei maghiare, ba chiar controlează un cap de pod pe malul drept, în zona de nord, către Nyreghaza. După lupte cumplite, trupele noastre se opresc punând între ele şi unguri un obstacol natural, Tisa.

Divizia de secui, mit şi adevăr


În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor. De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele. Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:
„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”
De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.
Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.
La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu. Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.
Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est. În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka – Hodoz – Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.
Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncepe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:
Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap
Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda
Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.
În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser – Tass – Szekeli – Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri, etc.
Aşa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.