Noua eră Putin

Ceea ce se ştia de la început s-a împlinit, Vladimir Putin este noul şi vechiul preşedinte al Rusiei, de fapt este conducătorul Rusiei din 2000 încoace, şi şi-a asigurat posibilitatea să fie preşedinte până în 2024 prin modificarea constituţiei care prelungeşte mandatul de la patru la şase ani. Astfel, Vladimir Putin, dacă reuşeşte să-şi ducă mandatul până la capăt, ar fi conducătorul cel mai longeviv al Rusiei, luând în calcul şi Uniunea Sovietică, din ultima sută de ani. Comparând cu ultimul ţar al Rusiei imperiale, Nicolae al II-lea, care a domnit 23 de ani, de la 1894 la 1917, Putin l-ar putea depăşi şi pe acesta, dacă îşi va duce până la capăt mandatul asigurat în mod democratic după modelul „democraţiei suverane” propovăduit în timpul său, doar domnia lui Stalin i-ar fi superioară ca şi durată. În susţinerea acestei idei mă bazez pe opinia lucidă a cititorilor care realizează faptul că în perioada preşedinţiei lui Medvedev tot Putin a fost conducătorul de facto al Rusiei, fapt recunoscut chiar de Medvedev când a explicat neparticiparea sa în cursa prezidenţială din 2012.

Nu este nimic neaşteptat, nimic nou sub soare. Era logic şi normal ca Rusia să se întoarcă spre un sistem autoritar, doar aşa au trăit ruşii în toată istoria lor, cu doar două mici excepţii, între martie şi noiembrie 1917 şi în vremea lui Boris Eltsin, cea din urmă percepută ca perioada jafului total, ceea ce a şi fost. Ruşii sunt un popor paternalist, mai mult ca şi oricare popor din lume, ei au nevoie permanent de un tătuc care să le spună ce au de făcut. Ce trebuie să gândească şi ce trebuie să facă. În clipa în care îşi pierd tătucul, ruşii îşi caută altul, cu acelaşi rol. Este simptomatic faptul descris de martori români prinşi în evenimentele tulburi din anii 1917-1920 în Rusia, care relatau părerile ruşilor din acele vremuri: „Acum, că s-a declarat republica, este foarte bine, mai trebuie să alegem un ţar bun ca să ne fie bine”. Republică cu ţar, cam asta înţelegeau oamenii de rând din Rusia acelor vremuri, iar mentalitatea nu s-a schimbat prea mult nici astăzi. Democraţia este pentru ei un concept prea abstract, ei vor doar un lider care să-i conducă, şi acela trebuie să fie puternic, întruchipând măreţia Rusiei. Nu contează că mujicul moare de foame, important este că Rusia este o mare putere respectată de lumea întreagă. Ruşii nu vor democraţie, vor stabilitate, vor votca ieftină şi respectul lumii întregi pentru puterea Rusiei.

În acest context, ar trebui şi trebuie menţionată percepţia istorică a rolului Rusiei. Noi spunem că istoria noastră a fost mistificată în unele porţiuni, unele perioade ne-au fost prezentate şi explicate deformat, şi de aceea ar trebui ca noi să ne redescoperim istoria adevărată. Aşa este, dar ruşilor li se predă şi li se prezintă în continuare propria lor versiune asupra istoriei, falsificată în modul cel mai grosolan cu putinţă. Iar după generaţii şi generaţii educate în acest sens, pentru ei falsul a devenit adevărul. „Minţiţi, minţiţi, ceva tot va rămâne!”, spunea Goebbels, şeful propagandei naziste, dar nu-şi putea închipui nivelul la care a ajuns acest slogan în Rusia sovietică, preluat mai departe şi în Rusia postsovietică.

Voi da doar câteva exemple, suficient de sugestive, cred. Dar sunt sceptic că vor putea fi înţelese, din cauza faptului că instituţiile statului român nu sunt prea interesate de aflarea adevărului istoric, dacă ar fi interesate, multe din postările de pe blogul meu nu ar avea sens, ar fi deja adevăruri apărute în cărţi şi manuale şcolare. De pildă, ce sens ar avea să scriu despre Ştefan cel Mare dacă totul ar fi în manualele şcolare, dar şi în privinţa lui Ştefan cel Mare mai sunt unele lucruri de discutat.

Revin la istoriografia rusă, de care ar trebui să ţinem seama, din moment ce timp de 45 de ani a trebuit să o învăţăm ca şi cea oficială şi adevărată. Conform acesteia, Uniunea Sovietică a eliberat estul Europei de sub robia fascistă, soldatul rus eliberator fiind primit pretutindeni cu flori şi ovaţii. Drept recunoştinţă pentru eliberarea de sub jugul fascist, toate popoarele esteuropene au decis într-un singur glas că trec la sistemul comunist, visul lor de veacuri, iar prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul lor nu are nicio legătură cu această decizie liber consimţită. În schimb, dorinţa firească a popoarelor vesteuropene de a se asocia liber frăţiei sovietice a fost înăbuşită prin forţa armelor puterilor armate imperialiste conduse de invadatorii americani, care au înăbuşit prin forţă tendinţele şi forţele progresiste care militau pentru înfrăţirea comună a popoarelor de la Urali al Atlantic. Mai departe, Stalin a fost un patriot care a respins agresiunea germană şi a eliberat o mare parte a Europei, o personalitate de prim rang în istoria mondială. Desigur, crimele lui Stalin sunt uitate, la fel ca şi alianţa sa cu Hitler dintre 1939 şi 1941. Dacă întrebi un rus despre asta, habar nu are. Pentru mare parte dintre ruşi, Stalin este un erou, nu criminalul responsabil de mai multe victime decât Hitler. Cu atât mai de neînţeles este pentru rusul de rând declararea independenţei republicilor foste sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin în consonanţă cu percepţia majorităţii ruşilor.

Mergând mai departe în istorie, balcanicii ar trebui să le fie recunoscători ruşilor că i-au scăpat de jugul turcesc. Dreptul lor istoric asupra Basarabiei se bazează pe simplul fapt că au trecut de prea multe ori peste teritoriul ei pentru a lupta cu turcii, de aceea li se cuvine pe drept ca și compensație. Desigur, pe acelaşi concept, noi am putea revendica o bună porţiune din Asia Centrală deoarece am trecut peste teritoriul ei ca să mergem să luptăm în Afghanistan, dar nu cred că o vom face. Nu este vorba doar de bun simţ, este vorba de simţul ridicolului, dar ambele se pare că le lipsesc Rusiei.

Revenind, ruşii nu recunosc faptul că robia lor a fost mult mai rea decât cea turcească, că ei au reuşit să extermine în o sută de ani popoare care nu au dispărut sub turci timp de patru sute de ani, nu recunosc crimele, deportările, execuţiile în masă, tot ce a însemnat stăpânirea rusă şi sovietică pe teritoriile care nu i-au dorit. Nu o recunosc şi nici nu concep a fi altfel decât cred şi susţin ei. Singurul masacru pe care l-au recunoscut a fost cel al polonezilor de la Katin, şi asta după 1990, în urma dovezilor şi insistenţelor polonezilor. Dar şi pentru acesta s-au găsit o mulţime de istorici ruşi ca să-l justifice. Citindu-i, ai impresia că polonezii s-au cerut să fie executaţi de ruşi.

În cazul nostru, al românilor, istoriografia rusă este şi mai necruţătoare. Noi ar trebui să fim recunoscători Providenței că a existat Rusia care să ne mântuiască de turci, iar pentru eforturile lor ocuparea Basarabiei în 1812 este o compensație încă prea mică. Doar din cel mai pur altruism rușii nu au luat o bucată mai mare, poate întreaga Moldovă și, de ce nu, și Valahia. (am expus adevărul în Premisele răpirii Basarabiei). La fel, în perioadele în care am fost aliați, toate victoriile au fost exclusiv meritele rușilor, iar toate înfrângerile au fost cauzate, fără excepție, de români. Mai departe, la 1918, noi, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei, i-am înfipt cuțitul în spate ocupând samavolnic Basarabia rusească (!). În 1940, de bună voie și nesilite de nimeni, Basarabia și Bucovina de Nord au decis integrarea în marea Uniune Sovietică, iar în 1941, românii, care nu s-au împăcat cu libera decizie a acestora, au atacat samavolnic Uniunea Sovietică în alianță cu Germania hitleristă cotropitoare, uitând bineînțeles că Germania și URSS erau aliate la acea vreme. Gulagul, deportările, execuțiile în masă ale românilor basarabeni sunt doar invenții ale propagandei ostile. Pare de necrezut, dar repetate la infinit aceste clișee și falsuri prind, făcându-l poate pe Goebbels, de acolo unde se află, să zâmbească, a avut dreptate.

Culmea, au prins destul de bine și în rândul multor români basarabeni, suficient de spălați pe creier încât să respingă orice logică. Nu trebuie condamnați, este greu să-ți schimbi deodată tot ceea ce ai fost învățat și îndoctrinat. Îmi amintesc discuția cu o româncă din Sulița Nouă, acum în Ucraina, venită la studii în România preintr-o bursă acordată de statul român. Mi-a povestit șocul care l-a avut la orele de istorie, când tot ce învățase în școală, despre agresivitatea românilor față de Basarabia și Bucovina, despre tentativele lor de subjugare a ucrainenilor, i s-a răsturnat dintr-o dată și a înțeles logic de care parte este adevărul. Și era atât de simplu și logic, dar cine să o facă în teritoriul ocupat, cu bătrânii pierduți în Gulag?

Dar să revin la subiect. Putin a revenit la cârmă, dar care este contextul mondial în clipa revenirii sale oficiale, de fapt el nu a plecat nicio clipă. Întrebarea este în ce lume revine oficial în prim plan Vladimir Putin?

Noile poziții geopolitice

În 1991, odată cu disoluția Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geoplitică a secolului XX după părerea lui Putin, era ideologiilor s-a încheiat. Războiul Rece a fost o confruntare în primul rând ideologică, între blocul vestic, adept al democrației, și cel estic, adept al ideologiei comuniste. Vestul a câștigat, iar drept rezultat a avut loc o pătrundere a sistemului economic și politic al învingătorilor fără precedent. Democrația șieconomia de piață s-au răspândit în lume cu un avânt fără precedent. Nu mă refer doar la estul Europei, care aveau o tradiție veche în acest sens, doar noaptea comunistă totalitară le-a întrerupt cursul lor firesc european, dar și la alte regiuni lăsate baltă fără sprijinul material și militar al sponsorilor sovietici. După douăzeci de ani, vedem că doar două state de pe mapamond se încăpățânează să construiască socialismul, uitând de implacabilele legi economice care le-au trsnformat în state falimentare, mă refer aici la Cuba și Coreea de Nord.

Victoria categorică a Vestului a dat naștere a fel de fel de previziuni ale analiștilor, unele excesiv de optimiste, ca și cea a lui Francis Fukuyama care își intitula eseul Sfârșitul istoriei. Dar istoria nu se sfârșește, va exista atât timp cât va exista civilizația umană. Atâta doar că uneori se repetă.

Ca o țară învinsă, Rusia a beneficiat enorm, nu există un alt exemplu în istorie în care o țară învinsă să fie tratată cu atâta bunăvoință cum a fost tratată Rusia, ca și moștenitoare a URSS-ului. Ajutoare finaciare nerambursabile, credite preferențiale, bani pompați cu nemiluita pentru a ajuta Rusia să se integreze în sistemul internațional și pentru a evita o catastrofă nucleară sau politică. Dar, cum spunea un analist, Rusia nu a ratat nicio șansă să rateze orice șansă, așa a făcut inclusiv în perioada lui Boris Eltsin. Economia de piață s-a dovedit un jaf organizat, de aici rușilor li s-a imprimat o aversiune totală față de ceea ce înseamnă economie de piață, și prin recul, democrație. Rușii au preferat dintotdeauna stabilitatea în locul democrației, s-a văzut și în 1918 și s-a văzut și acum, preferă autocrația stabilă în locul democrației.

Dar, între 1991 și 2012, situația geopolitică s-a schimbat decisiv. Între timp, alte aspecte și curente geopolitice au apărut, schimbând percepția asupra lumii. Nu mă refer la războiul împotriva terorismului, este o altă analiză, ci la modul în care se redistribuie liniile geopolitice la momentul de față. Până în 1991, s-au confruntat două blocuri ideologice, acum avem alte două blocuri, cele al democraţiilor şi cel al autocraţiilor, iar competiţia dintre cele două este în creştere.

Succesul economic chinez, precum şi stabilizarea Rusiei, în acelaşi timp cele două devenind puteri regionale în creştere, a sporit atracţia exercitată de autocraţii printre liderii ţărilor mai mici. În acelaşi timp, susţinerea de care se bucură aceştia din partea Chinei şi Rusiei, precum şi posibilitatea ca în cazul în care lucrurile merg prost liderii autocraţi să-şi găsească adăpost la Moscova sau Beijing, a invalidat teoria referitoare la progresul ireversibil spre democraţie al lumii odată cu încheierea Războiului Rece. Se observă prin atitudini şi luări de poziţie tentaţia Chinei şi Rusiei de a susţine regimurile autoritare, blocând orice tentativă de sancţionare internaţională a regimurilor dictatoriale. Cel mai recent exemplu este cel al Siriei, dar nu trebuie să uităm cazul Iranului. Rusia şi China au privit revoluţiile arabe din 2011 ca şi tentative de subminare a propriilor poziţii, la fel cum a tratat Rusia revoluţiile colorate din prima jumătate a deceniului trecut.

Explicaţia rezidă în faptul că atât liderii ruşi, cât şi cei chinezi, consideră că ei servesc binele ţării lor asigurând stabilitatea, succes economic, menţin ţara întreagă şi o conduc spre un nivel superior de influenţă şi respectabilitate în arena internaţională. Desigur, nu uită nici de buzunarele proprii, cleptocraţii de la Moscova şi Beijing ştiindu-se mai presus de lege, ştiind că nimeni nu-i poate trage la răspundere într-un regim autocratic, la fel ca şi regii şi dictatorii din trecut. Liderii chinezi mai ştiu că dacă ar fi pierdut puterea după masacrul din Piaţa Tienanmen din 1989 şi ţara s-ar fi îndreptat într-o direcţie democratică, la mora actuală ar fi fost în închisoare, la fel ca şi Hosni Mubarak, conducătorul necontestat al Egiptului până în urmă cu un an. Acest sprijin se observă nu numai în opoziţia faţă de rezoluţiile ONU împotriva statelor autocratice, dar şi în componenţa blocului militar şi politic creat de Rusia pentru a contrabalansa NATO, Organizaţia de Cooperare şi Securitate de la Shangai, formată din Rusia, China şi state central-asiatice cu regimuri autocratice, ca observator fiind Iranul. Chiar susţinerea faţă de Iran, diplomatică şi militară, prin furnizarea de armament, denotă această poziţionare, deşi un Iran dotat cu arme nucleare ar fi un potenţial pericol inclusiv pentru Rusia şi China.

Democraţia ca şi mod de conducere în cea mai mare parte a statelor a început să se răspândească ca mod dominant abia din anii 80 şi mai ales în anii 90, după căderea comunismului. Desigur, şi evoluţia democraţiei este dificilă, mult mia dificilă decât instaurarea unui regim autocratic. Democraţia se învaţă, şi nu toţi reuşesc. Alegerile libere nu aduc întotdeauna un regim democratic, de multe ori cei aleşi încearcă să rămână mai mult la putere decât le permite mandatul, de aici pot aluneca, dacă li se permite spre forme de autocraţie. Consolidarea democraţiei este un proces greu şi îndelungat, am văzut şi noi, doar am trecut prin asta. democraţia se învaţă pe propria piele, am simţit-o şi noi în ultimii douăzeci şi doi de ani, dar putem spune că astăzi România este mult mai democratică decât în 1990. Nu toţi reuşesc, nu toate statele arabe ieşite din revoluţiile din 2011 vor reuşi, dar este o altă discuţie.

Chiar percepţia liderilor autocraţi şi a celor democratici este total opusă. Dacă cei democratici insistă asupra drepturilor omului, cei autocraţi resping această idee numind-o amestec în trebuirile interne, pentru ei siguranţa statului este superioară drepturilor individului, de aici apar genul de confruntări ideologice la nivel declarativ. Iar duşmanii democraţiei susţin că prea multe drepturi individuale dăunează, uitând că un principiu de bază este deplina libertate a individului până în punctul în care încalcă libertatea celorlalţi, dar şi asta este o altă discuţie.  

Până la urmă, noua lume în care revine Putin oficial în prim-plan este deja structurată în două blocuri angajate pe linie confruntaţională. Mai mult, pleiada de lideri europeni cu care Vladimir Putin a creat relaţii speciale de prietenie, de care nu a ezitat să se folosească în folosul Rusiei, au fost schimbaţi sau sunt pe cale să fie schimbaţi prin implacabilele mecanisme ale democraţiei.

Să ne amintim, de exemplu, de relaţia personală deosebit de apropiată cu Germania în timpul cancelarului Gerhard Scroeder, care a avut drept rezultat nu numai importante acorduri şi concesii economice, dar şi sprijin direct pentru planurile strategice ale Kremlinului. Scroeder a fost împotriva revoluţiei portocalii din Ucraina în 2004, a condus opoziţia statelor din cadrul NATO care s-au opus apropierii Ucrainei şi Georgiei de NATO încă înaintea Summitului de la Bucureşti din 2008, conducta North Stream care ocoleşte Polonia şi multe altele. Drept răsplată, Scroeder, după părăsirea poziţiei de cancelar în 2005, devine director în Gazprom, direct pe relaţia North Stream, lucru criticat nu numai de germanii de rând, dar chiar şi de membri din propriul partid. Printre alte beneficii, Gerhard Scroeder a achiziţionat o vilă în apropierea Moscovei, devenind vecin cu Vladimir Putin.

La fel, Putin a avut o relaţie specială cu Jaques Chirac, dar în cea mai mare măsură cu Silvio Berlusconi, cu care a petrecut vacanţe împreună, dar au pus la cale şi importante afaceri, mai ales în domeniul energetic, Gazpromul reuşind prin compania ENI să aibă acces la petrolul nordafrican, mai ales în Libia, lucru care s-a mai complicat acum, după intervenţia NATO şi moartea lui Gaddafi.

Relaţiile speciale au continuat, chiar dacă în locul lui Scroeder a venit Angela Merkel şi în locul lui Chirac, Szarkozy. Dar Szarkozy a plecat, la fel şi Berlusconi, iar Merkel ar putea fi debarcată la următoarele alegeri din 2013. Putin va trebui să o ia de la început cu nişte lideri noi, mai puţin cunoscuţi, iar posibila înlocuire a lui Obama la Casa Albă i-ar face misiunea mai dificilă.

Problema internă a Rusiei

Poziţia externă devine mult mai complicată, inclusiv în contextul crizei, unde veştile sunt din ce în ce mai proaste pentru Rusia. O scădere a preţului petrolului, deja previzibilă, ar arunca bugetul Rusiei în groapă, la fel cum s-a mai întâmplat în 1998, iar atunci poziţia lui Putin ar deveni vulnerabilă. Elita rusă creată în jurul lui Putin este mulţumită atâta vreme cât sistemul poate produce bunăstare pentru ei şi ceva pentru popor, dacă nu, sistemul caută alte soluţii, la fel cum se va întâmpla în China în cazul în care creşterea economică se opreşte. În acest caz, Putin va trebui să acţioneze, dacă nu vrea să rişte prea mult. Dar şi să acţioneze înseamnă un risc enorm.

Mulţi istorici, printre care şi George Friedman, CEO Stratfor, este adeptul ciclicităţii istoriei. Chiar dacă nu o recunoaştem, şi noi acceptăm mai mult sau mia puţin această idee, mai ales când repetăm zicala „Cine uită istoria riscă să o repete”. Aşa şi este.

Simplificând puţin, Stratfor observă că istoria Europei a fost direct influenţată de creşterea şi prăbuşirea Germaniei ca un flux şi reflux. Când germanii, în poziţie continentală centrală, se ridicau, restul popoarelor se aliau pentru a-i contracara, după prăbuşirea lor, acestea, de la periferie, se ridicau. Este adevărat, perfect valabil pentru cele trei mari valuri de creştere a puterii germane, identificate de nazişti cu cele trei Reichuri: sfântul imperiu roman de naţiune germană, ridicat de la anul 800, apoi Germania imperială şi cea nazistă. Căderea Germaniei a fost întotdeauna rezultatul unui război devastator care a răvăşit Europa.

În schimb, istoria Rusiei, de când a interferat cu cea a Europei, se subsumează unui alt proces, mai interesant. Ciclul de fiecare dată porneşte de la o catastrofă militară sau politică, după care ruşii îşi caută un lider carismatic care să-i scoată din situaţia dată. Acest lider este găsit şi apare ca şi un cavaler alb, întruchipând speranţele întregului popor. Dar în scurtă vreme, acest lider realizează că nu are cum să realizeze speranţele mistice pe care poporul sau conducătorii le-au pus în el, de aceea trece la faza următoare, de centralizare a puterii cât mai bine în propria mână. Cei conduşi sunt de acord, considerând-o necesar pentru realizarea aşteptărilor, fără să-şi dea seama că acestea nu vor fi niciodată îndeplinite. În schimb, cavalerul alb se transformă în cavalerul negru, metamorfoza realizându-se din dorinţa cavalerului de a-şi păstra puterea. Cavalerul negru este un tiran însetat de sânge, care zdrobeşte după bunul plac pe oricine îi stă în cale, sau i se pare că îi stă în cale, dar nu pentru a realiza aşteptările, ci pentru a păstra puterea. Unul dintre exemplele cele mai reprezentative  a fost Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, dar la fel au procedat şi Petru I sau Ecaterina cea Mare. Chiar şi maximaliştii lui Lenin în 1918 erau percepuţi ca şi salvatorii ţării, iar promisiunile erau deosebit de ademenitoare. Atâta doar că nu puteau fi realizate, şi astfel s-a ajuns la teroarea comunistă cel mai bine întruchipată de dictatura lui Stalin.

Acum, din nou, Rusia şi-a găsit cavalerul alb care să o salveze de anarhie, după dezastrul din 1991, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului, după cum a zis Putin. Venind la putere, acesta a promis multe, dar nu le va putea realiza. În cât timp va deveni cavalerul negru? La viteza cu care se propagă istoria în ziua de astăzi, în curând. Promisiunile nu se pot realiza, criza erodează bugetul Rusiei, o scădere a preţului petrolului ar putea să-l dea peste cap. Fostul ministru al economiei, Alexei Kudrin, demisionat de Putin în 4 decembrie 2011, este foarte sceptic asupra viitorului economic al ţării, mai ales prin prisma programului de înarmare demarat de Putin.

Iar primele semne ale problemelor interne cu care se va confrunta Putin în curând îl reprezintă demonstraţiile frecvente şi masive ale opoziţiei, cele mai mari din întreaga perioadă a conducerii putiniste, un semn că putinismul dă semne de nefuncţionare. Iar reacţia exagerată a autorităţilor, cu violenţă şi arestări masive, transmit mesajul clar conform căruia epoca cavalerului negru se apropie. Şi asta se va observa şi pe plan internaţional, nici noi, românii, nu suntem scutiţi, în curând îi vom simţi răsuflarea.