Noua eră Putin

Ceea ce se ştia de la început s-a împlinit, Vladimir Putin este noul şi vechiul preşedinte al Rusiei, de fapt este conducătorul Rusiei din 2000 încoace, şi şi-a asigurat posibilitatea să fie preşedinte până în 2024 prin modificarea constituţiei care prelungeşte mandatul de la patru la şase ani. Astfel, Vladimir Putin, dacă reuşeşte să-şi ducă mandatul până la capăt, ar fi conducătorul cel mai longeviv al Rusiei, luând în calcul şi Uniunea Sovietică, din ultima sută de ani. Comparând cu ultimul ţar al Rusiei imperiale, Nicolae al II-lea, care a domnit 23 de ani, de la 1894 la 1917, Putin l-ar putea depăşi şi pe acesta, dacă îşi va duce până la capăt mandatul asigurat în mod democratic după modelul „democraţiei suverane” propovăduit în timpul său, doar domnia lui Stalin i-ar fi superioară ca şi durată. În susţinerea acestei idei mă bazez pe opinia lucidă a cititorilor care realizează faptul că în perioada preşedinţiei lui Medvedev tot Putin a fost conducătorul de facto al Rusiei, fapt recunoscut chiar de Medvedev când a explicat neparticiparea sa în cursa prezidenţială din 2012.

Nu este nimic neaşteptat, nimic nou sub soare. Era logic şi normal ca Rusia să se întoarcă spre un sistem autoritar, doar aşa au trăit ruşii în toată istoria lor, cu doar două mici excepţii, între martie şi noiembrie 1917 şi în vremea lui Boris Eltsin, cea din urmă percepută ca perioada jafului total, ceea ce a şi fost. Ruşii sunt un popor paternalist, mai mult ca şi oricare popor din lume, ei au nevoie permanent de un tătuc care să le spună ce au de făcut. Ce trebuie să gândească şi ce trebuie să facă. În clipa în care îşi pierd tătucul, ruşii îşi caută altul, cu acelaşi rol. Este simptomatic faptul descris de martori români prinşi în evenimentele tulburi din anii 1917-1920 în Rusia, care relatau părerile ruşilor din acele vremuri: „Acum, că s-a declarat republica, este foarte bine, mai trebuie să alegem un ţar bun ca să ne fie bine”. Republică cu ţar, cam asta înţelegeau oamenii de rând din Rusia acelor vremuri, iar mentalitatea nu s-a schimbat prea mult nici astăzi. Democraţia este pentru ei un concept prea abstract, ei vor doar un lider care să-i conducă, şi acela trebuie să fie puternic, întruchipând măreţia Rusiei. Nu contează că mujicul moare de foame, important este că Rusia este o mare putere respectată de lumea întreagă. Ruşii nu vor democraţie, vor stabilitate, vor votca ieftină şi respectul lumii întregi pentru puterea Rusiei.

În acest context, ar trebui şi trebuie menţionată percepţia istorică a rolului Rusiei. Noi spunem că istoria noastră a fost mistificată în unele porţiuni, unele perioade ne-au fost prezentate şi explicate deformat, şi de aceea ar trebui ca noi să ne redescoperim istoria adevărată. Aşa este, dar ruşilor li se predă şi li se prezintă în continuare propria lor versiune asupra istoriei, falsificată în modul cel mai grosolan cu putinţă. Iar după generaţii şi generaţii educate în acest sens, pentru ei falsul a devenit adevărul. „Minţiţi, minţiţi, ceva tot va rămâne!”, spunea Goebbels, şeful propagandei naziste, dar nu-şi putea închipui nivelul la care a ajuns acest slogan în Rusia sovietică, preluat mai departe şi în Rusia postsovietică.

Voi da doar câteva exemple, suficient de sugestive, cred. Dar sunt sceptic că vor putea fi înţelese, din cauza faptului că instituţiile statului român nu sunt prea interesate de aflarea adevărului istoric, dacă ar fi interesate, multe din postările de pe blogul meu nu ar avea sens, ar fi deja adevăruri apărute în cărţi şi manuale şcolare. De pildă, ce sens ar avea să scriu despre Ştefan cel Mare dacă totul ar fi în manualele şcolare, dar şi în privinţa lui Ştefan cel Mare mai sunt unele lucruri de discutat.

Revin la istoriografia rusă, de care ar trebui să ţinem seama, din moment ce timp de 45 de ani a trebuit să o învăţăm ca şi cea oficială şi adevărată. Conform acesteia, Uniunea Sovietică a eliberat estul Europei de sub robia fascistă, soldatul rus eliberator fiind primit pretutindeni cu flori şi ovaţii. Drept recunoştinţă pentru eliberarea de sub jugul fascist, toate popoarele esteuropene au decis într-un singur glas că trec la sistemul comunist, visul lor de veacuri, iar prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul lor nu are nicio legătură cu această decizie liber consimţită. În schimb, dorinţa firească a popoarelor vesteuropene de a se asocia liber frăţiei sovietice a fost înăbuşită prin forţa armelor puterilor armate imperialiste conduse de invadatorii americani, care au înăbuşit prin forţă tendinţele şi forţele progresiste care militau pentru înfrăţirea comună a popoarelor de la Urali al Atlantic. Mai departe, Stalin a fost un patriot care a respins agresiunea germană şi a eliberat o mare parte a Europei, o personalitate de prim rang în istoria mondială. Desigur, crimele lui Stalin sunt uitate, la fel ca şi alianţa sa cu Hitler dintre 1939 şi 1941. Dacă întrebi un rus despre asta, habar nu are. Pentru mare parte dintre ruşi, Stalin este un erou, nu criminalul responsabil de mai multe victime decât Hitler. Cu atât mai de neînţeles este pentru rusul de rând declararea independenţei republicilor foste sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin în consonanţă cu percepţia majorităţii ruşilor.

Mergând mai departe în istorie, balcanicii ar trebui să le fie recunoscători ruşilor că i-au scăpat de jugul turcesc. Dreptul lor istoric asupra Basarabiei se bazează pe simplul fapt că au trecut de prea multe ori peste teritoriul ei pentru a lupta cu turcii, de aceea li se cuvine pe drept ca și compensație. Desigur, pe acelaşi concept, noi am putea revendica o bună porţiune din Asia Centrală deoarece am trecut peste teritoriul ei ca să mergem să luptăm în Afghanistan, dar nu cred că o vom face. Nu este vorba doar de bun simţ, este vorba de simţul ridicolului, dar ambele se pare că le lipsesc Rusiei.

Revenind, ruşii nu recunosc faptul că robia lor a fost mult mai rea decât cea turcească, că ei au reuşit să extermine în o sută de ani popoare care nu au dispărut sub turci timp de patru sute de ani, nu recunosc crimele, deportările, execuţiile în masă, tot ce a însemnat stăpânirea rusă şi sovietică pe teritoriile care nu i-au dorit. Nu o recunosc şi nici nu concep a fi altfel decât cred şi susţin ei. Singurul masacru pe care l-au recunoscut a fost cel al polonezilor de la Katin, şi asta după 1990, în urma dovezilor şi insistenţelor polonezilor. Dar şi pentru acesta s-au găsit o mulţime de istorici ruşi ca să-l justifice. Citindu-i, ai impresia că polonezii s-au cerut să fie executaţi de ruşi.

În cazul nostru, al românilor, istoriografia rusă este şi mai necruţătoare. Noi ar trebui să fim recunoscători Providenței că a existat Rusia care să ne mântuiască de turci, iar pentru eforturile lor ocuparea Basarabiei în 1812 este o compensație încă prea mică. Doar din cel mai pur altruism rușii nu au luat o bucată mai mare, poate întreaga Moldovă și, de ce nu, și Valahia. (am expus adevărul în Premisele răpirii Basarabiei). La fel, în perioadele în care am fost aliați, toate victoriile au fost exclusiv meritele rușilor, iar toate înfrângerile au fost cauzate, fără excepție, de români. Mai departe, la 1918, noi, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei, i-am înfipt cuțitul în spate ocupând samavolnic Basarabia rusească (!). În 1940, de bună voie și nesilite de nimeni, Basarabia și Bucovina de Nord au decis integrarea în marea Uniune Sovietică, iar în 1941, românii, care nu s-au împăcat cu libera decizie a acestora, au atacat samavolnic Uniunea Sovietică în alianță cu Germania hitleristă cotropitoare, uitând bineînțeles că Germania și URSS erau aliate la acea vreme. Gulagul, deportările, execuțiile în masă ale românilor basarabeni sunt doar invenții ale propagandei ostile. Pare de necrezut, dar repetate la infinit aceste clișee și falsuri prind, făcându-l poate pe Goebbels, de acolo unde se află, să zâmbească, a avut dreptate.

Culmea, au prins destul de bine și în rândul multor români basarabeni, suficient de spălați pe creier încât să respingă orice logică. Nu trebuie condamnați, este greu să-ți schimbi deodată tot ceea ce ai fost învățat și îndoctrinat. Îmi amintesc discuția cu o româncă din Sulița Nouă, acum în Ucraina, venită la studii în România preintr-o bursă acordată de statul român. Mi-a povestit șocul care l-a avut la orele de istorie, când tot ce învățase în școală, despre agresivitatea românilor față de Basarabia și Bucovina, despre tentativele lor de subjugare a ucrainenilor, i s-a răsturnat dintr-o dată și a înțeles logic de care parte este adevărul. Și era atât de simplu și logic, dar cine să o facă în teritoriul ocupat, cu bătrânii pierduți în Gulag?

Dar să revin la subiect. Putin a revenit la cârmă, dar care este contextul mondial în clipa revenirii sale oficiale, de fapt el nu a plecat nicio clipă. Întrebarea este în ce lume revine oficial în prim plan Vladimir Putin?

Noile poziții geopolitice

În 1991, odată cu disoluția Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geoplitică a secolului XX după părerea lui Putin, era ideologiilor s-a încheiat. Războiul Rece a fost o confruntare în primul rând ideologică, între blocul vestic, adept al democrației, și cel estic, adept al ideologiei comuniste. Vestul a câștigat, iar drept rezultat a avut loc o pătrundere a sistemului economic și politic al învingătorilor fără precedent. Democrația șieconomia de piață s-au răspândit în lume cu un avânt fără precedent. Nu mă refer doar la estul Europei, care aveau o tradiție veche în acest sens, doar noaptea comunistă totalitară le-a întrerupt cursul lor firesc european, dar și la alte regiuni lăsate baltă fără sprijinul material și militar al sponsorilor sovietici. După douăzeci de ani, vedem că doar două state de pe mapamond se încăpățânează să construiască socialismul, uitând de implacabilele legi economice care le-au trsnformat în state falimentare, mă refer aici la Cuba și Coreea de Nord.

Victoria categorică a Vestului a dat naștere a fel de fel de previziuni ale analiștilor, unele excesiv de optimiste, ca și cea a lui Francis Fukuyama care își intitula eseul Sfârșitul istoriei. Dar istoria nu se sfârșește, va exista atât timp cât va exista civilizația umană. Atâta doar că uneori se repetă.

Ca o țară învinsă, Rusia a beneficiat enorm, nu există un alt exemplu în istorie în care o țară învinsă să fie tratată cu atâta bunăvoință cum a fost tratată Rusia, ca și moștenitoare a URSS-ului. Ajutoare finaciare nerambursabile, credite preferențiale, bani pompați cu nemiluita pentru a ajuta Rusia să se integreze în sistemul internațional și pentru a evita o catastrofă nucleară sau politică. Dar, cum spunea un analist, Rusia nu a ratat nicio șansă să rateze orice șansă, așa a făcut inclusiv în perioada lui Boris Eltsin. Economia de piață s-a dovedit un jaf organizat, de aici rușilor li s-a imprimat o aversiune totală față de ceea ce înseamnă economie de piață, și prin recul, democrație. Rușii au preferat dintotdeauna stabilitatea în locul democrației, s-a văzut și în 1918 și s-a văzut și acum, preferă autocrația stabilă în locul democrației.

Dar, între 1991 și 2012, situația geopolitică s-a schimbat decisiv. Între timp, alte aspecte și curente geopolitice au apărut, schimbând percepția asupra lumii. Nu mă refer la războiul împotriva terorismului, este o altă analiză, ci la modul în care se redistribuie liniile geopolitice la momentul de față. Până în 1991, s-au confruntat două blocuri ideologice, acum avem alte două blocuri, cele al democraţiilor şi cel al autocraţiilor, iar competiţia dintre cele două este în creştere.

Succesul economic chinez, precum şi stabilizarea Rusiei, în acelaşi timp cele două devenind puteri regionale în creştere, a sporit atracţia exercitată de autocraţii printre liderii ţărilor mai mici. În acelaşi timp, susţinerea de care se bucură aceştia din partea Chinei şi Rusiei, precum şi posibilitatea ca în cazul în care lucrurile merg prost liderii autocraţi să-şi găsească adăpost la Moscova sau Beijing, a invalidat teoria referitoare la progresul ireversibil spre democraţie al lumii odată cu încheierea Războiului Rece. Se observă prin atitudini şi luări de poziţie tentaţia Chinei şi Rusiei de a susţine regimurile autoritare, blocând orice tentativă de sancţionare internaţională a regimurilor dictatoriale. Cel mai recent exemplu este cel al Siriei, dar nu trebuie să uităm cazul Iranului. Rusia şi China au privit revoluţiile arabe din 2011 ca şi tentative de subminare a propriilor poziţii, la fel cum a tratat Rusia revoluţiile colorate din prima jumătate a deceniului trecut.

Explicaţia rezidă în faptul că atât liderii ruşi, cât şi cei chinezi, consideră că ei servesc binele ţării lor asigurând stabilitatea, succes economic, menţin ţara întreagă şi o conduc spre un nivel superior de influenţă şi respectabilitate în arena internaţională. Desigur, nu uită nici de buzunarele proprii, cleptocraţii de la Moscova şi Beijing ştiindu-se mai presus de lege, ştiind că nimeni nu-i poate trage la răspundere într-un regim autocratic, la fel ca şi regii şi dictatorii din trecut. Liderii chinezi mai ştiu că dacă ar fi pierdut puterea după masacrul din Piaţa Tienanmen din 1989 şi ţara s-ar fi îndreptat într-o direcţie democratică, la mora actuală ar fi fost în închisoare, la fel ca şi Hosni Mubarak, conducătorul necontestat al Egiptului până în urmă cu un an. Acest sprijin se observă nu numai în opoziţia faţă de rezoluţiile ONU împotriva statelor autocratice, dar şi în componenţa blocului militar şi politic creat de Rusia pentru a contrabalansa NATO, Organizaţia de Cooperare şi Securitate de la Shangai, formată din Rusia, China şi state central-asiatice cu regimuri autocratice, ca observator fiind Iranul. Chiar susţinerea faţă de Iran, diplomatică şi militară, prin furnizarea de armament, denotă această poziţionare, deşi un Iran dotat cu arme nucleare ar fi un potenţial pericol inclusiv pentru Rusia şi China.

Democraţia ca şi mod de conducere în cea mai mare parte a statelor a început să se răspândească ca mod dominant abia din anii 80 şi mai ales în anii 90, după căderea comunismului. Desigur, şi evoluţia democraţiei este dificilă, mult mia dificilă decât instaurarea unui regim autocratic. Democraţia se învaţă, şi nu toţi reuşesc. Alegerile libere nu aduc întotdeauna un regim democratic, de multe ori cei aleşi încearcă să rămână mai mult la putere decât le permite mandatul, de aici pot aluneca, dacă li se permite spre forme de autocraţie. Consolidarea democraţiei este un proces greu şi îndelungat, am văzut şi noi, doar am trecut prin asta. democraţia se învaţă pe propria piele, am simţit-o şi noi în ultimii douăzeci şi doi de ani, dar putem spune că astăzi România este mult mai democratică decât în 1990. Nu toţi reuşesc, nu toate statele arabe ieşite din revoluţiile din 2011 vor reuşi, dar este o altă discuţie.

Chiar percepţia liderilor autocraţi şi a celor democratici este total opusă. Dacă cei democratici insistă asupra drepturilor omului, cei autocraţi resping această idee numind-o amestec în trebuirile interne, pentru ei siguranţa statului este superioară drepturilor individului, de aici apar genul de confruntări ideologice la nivel declarativ. Iar duşmanii democraţiei susţin că prea multe drepturi individuale dăunează, uitând că un principiu de bază este deplina libertate a individului până în punctul în care încalcă libertatea celorlalţi, dar şi asta este o altă discuţie.  

Până la urmă, noua lume în care revine Putin oficial în prim-plan este deja structurată în două blocuri angajate pe linie confruntaţională. Mai mult, pleiada de lideri europeni cu care Vladimir Putin a creat relaţii speciale de prietenie, de care nu a ezitat să se folosească în folosul Rusiei, au fost schimbaţi sau sunt pe cale să fie schimbaţi prin implacabilele mecanisme ale democraţiei.

Să ne amintim, de exemplu, de relaţia personală deosebit de apropiată cu Germania în timpul cancelarului Gerhard Scroeder, care a avut drept rezultat nu numai importante acorduri şi concesii economice, dar şi sprijin direct pentru planurile strategice ale Kremlinului. Scroeder a fost împotriva revoluţiei portocalii din Ucraina în 2004, a condus opoziţia statelor din cadrul NATO care s-au opus apropierii Ucrainei şi Georgiei de NATO încă înaintea Summitului de la Bucureşti din 2008, conducta North Stream care ocoleşte Polonia şi multe altele. Drept răsplată, Scroeder, după părăsirea poziţiei de cancelar în 2005, devine director în Gazprom, direct pe relaţia North Stream, lucru criticat nu numai de germanii de rând, dar chiar şi de membri din propriul partid. Printre alte beneficii, Gerhard Scroeder a achiziţionat o vilă în apropierea Moscovei, devenind vecin cu Vladimir Putin.

La fel, Putin a avut o relaţie specială cu Jaques Chirac, dar în cea mai mare măsură cu Silvio Berlusconi, cu care a petrecut vacanţe împreună, dar au pus la cale şi importante afaceri, mai ales în domeniul energetic, Gazpromul reuşind prin compania ENI să aibă acces la petrolul nordafrican, mai ales în Libia, lucru care s-a mai complicat acum, după intervenţia NATO şi moartea lui Gaddafi.

Relaţiile speciale au continuat, chiar dacă în locul lui Scroeder a venit Angela Merkel şi în locul lui Chirac, Szarkozy. Dar Szarkozy a plecat, la fel şi Berlusconi, iar Merkel ar putea fi debarcată la următoarele alegeri din 2013. Putin va trebui să o ia de la început cu nişte lideri noi, mai puţin cunoscuţi, iar posibila înlocuire a lui Obama la Casa Albă i-ar face misiunea mai dificilă.

Problema internă a Rusiei

Poziţia externă devine mult mai complicată, inclusiv în contextul crizei, unde veştile sunt din ce în ce mai proaste pentru Rusia. O scădere a preţului petrolului, deja previzibilă, ar arunca bugetul Rusiei în groapă, la fel cum s-a mai întâmplat în 1998, iar atunci poziţia lui Putin ar deveni vulnerabilă. Elita rusă creată în jurul lui Putin este mulţumită atâta vreme cât sistemul poate produce bunăstare pentru ei şi ceva pentru popor, dacă nu, sistemul caută alte soluţii, la fel cum se va întâmpla în China în cazul în care creşterea economică se opreşte. În acest caz, Putin va trebui să acţioneze, dacă nu vrea să rişte prea mult. Dar şi să acţioneze înseamnă un risc enorm.

Mulţi istorici, printre care şi George Friedman, CEO Stratfor, este adeptul ciclicităţii istoriei. Chiar dacă nu o recunoaştem, şi noi acceptăm mai mult sau mia puţin această idee, mai ales când repetăm zicala „Cine uită istoria riscă să o repete”. Aşa şi este.

Simplificând puţin, Stratfor observă că istoria Europei a fost direct influenţată de creşterea şi prăbuşirea Germaniei ca un flux şi reflux. Când germanii, în poziţie continentală centrală, se ridicau, restul popoarelor se aliau pentru a-i contracara, după prăbuşirea lor, acestea, de la periferie, se ridicau. Este adevărat, perfect valabil pentru cele trei mari valuri de creştere a puterii germane, identificate de nazişti cu cele trei Reichuri: sfântul imperiu roman de naţiune germană, ridicat de la anul 800, apoi Germania imperială şi cea nazistă. Căderea Germaniei a fost întotdeauna rezultatul unui război devastator care a răvăşit Europa.

În schimb, istoria Rusiei, de când a interferat cu cea a Europei, se subsumează unui alt proces, mai interesant. Ciclul de fiecare dată porneşte de la o catastrofă militară sau politică, după care ruşii îşi caută un lider carismatic care să-i scoată din situaţia dată. Acest lider este găsit şi apare ca şi un cavaler alb, întruchipând speranţele întregului popor. Dar în scurtă vreme, acest lider realizează că nu are cum să realizeze speranţele mistice pe care poporul sau conducătorii le-au pus în el, de aceea trece la faza următoare, de centralizare a puterii cât mai bine în propria mână. Cei conduşi sunt de acord, considerând-o necesar pentru realizarea aşteptărilor, fără să-şi dea seama că acestea nu vor fi niciodată îndeplinite. În schimb, cavalerul alb se transformă în cavalerul negru, metamorfoza realizându-se din dorinţa cavalerului de a-şi păstra puterea. Cavalerul negru este un tiran însetat de sânge, care zdrobeşte după bunul plac pe oricine îi stă în cale, sau i se pare că îi stă în cale, dar nu pentru a realiza aşteptările, ci pentru a păstra puterea. Unul dintre exemplele cele mai reprezentative  a fost Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, dar la fel au procedat şi Petru I sau Ecaterina cea Mare. Chiar şi maximaliştii lui Lenin în 1918 erau percepuţi ca şi salvatorii ţării, iar promisiunile erau deosebit de ademenitoare. Atâta doar că nu puteau fi realizate, şi astfel s-a ajuns la teroarea comunistă cel mai bine întruchipată de dictatura lui Stalin.

Acum, din nou, Rusia şi-a găsit cavalerul alb care să o salveze de anarhie, după dezastrul din 1991, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului, după cum a zis Putin. Venind la putere, acesta a promis multe, dar nu le va putea realiza. În cât timp va deveni cavalerul negru? La viteza cu care se propagă istoria în ziua de astăzi, în curând. Promisiunile nu se pot realiza, criza erodează bugetul Rusiei, o scădere a preţului petrolului ar putea să-l dea peste cap. Fostul ministru al economiei, Alexei Kudrin, demisionat de Putin în 4 decembrie 2011, este foarte sceptic asupra viitorului economic al ţării, mai ales prin prisma programului de înarmare demarat de Putin.

Iar primele semne ale problemelor interne cu care se va confrunta Putin în curând îl reprezintă demonstraţiile frecvente şi masive ale opoziţiei, cele mai mari din întreaga perioadă a conducerii putiniste, un semn că putinismul dă semne de nefuncţionare. Iar reacţia exagerată a autorităţilor, cu violenţă şi arestări masive, transmit mesajul clar conform căruia epoca cavalerului negru se apropie. Şi asta se va observa şi pe plan internaţional, nici noi, românii, nu suntem scutiţi, în curând îi vom simţi răsuflarea.       

             

                      

Transnistria lui Rogozin

Suntem în anul de graţie 2012, an considerat de unii ca şi unul apocaliptic, dar pentru noi, românii, este mult mai grav, este un an electoral. De aceea totul se leagă şi se dezleagă doar în jurul obiectivului suprem, peste tot se vorbeşte doar de alegeri şi campania electorală care abia este la început. Să nu ne facem iluzii, tot anul se va învârti în jurul alegerilor şi campaniei electorale.

Dar în acest timp, timp în care noi ne consumăm energiile în această campanie electorală, pierdem din vedere esenţialul, ceea ce se petrece în jurul nostru, evenimente şi lucruri care ne vor afecta direct şi decisiv, iar când ne vom trezi din abureala electorală vom constata că lumea s-a schimbat enorm, şi nu în favoarea noastră. Iar atunci va fi prea târziu să întrebăm cum a fost posibil, unde am fost noi atunci când s-au petrecut aceste lucruri, şi cum a fost posibil să se întâmple fără ca noi să fim întrebaţi. Este simplu, chiar dacă ni se va părea absurd, dar evenimentele mondiale se petrec indiferent de  calendarul nostru electoral, lumea nu se opreşte din mersul ei fiindcă în România sunt alegeri şi campanie electorală. Astfel, ca de obicei, ne vom trezi în faţa unor schimbări majore pe care le-am ignorat deoarece am fost preocupaţi prea mult cu ciorovăielile noastre interne. De aceea se poate spune că ne merităm soarta.

Ignorăm tot ceea ce se întâmplă în lume pentru a sta concentraţi asupra luptelor politice de la noi, fără să ne dăm seama că suntem influenţaţi decisiv de schimbările pe plan geopolitic la care suntem martori, dar pe care le ignorăm cu desăvârşire îngropându-ne capul în nisip după modelul arhicunoscut al struţului. Poate ar trebui să schimbăm emblema vulturului brâncovenesc cu cea a struţului african, mult mai caracteristică nouă în timpurile prezente.

Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, deoarece în vecinătatea noastră se petrec lucruri grave, care ne vor afecta direct, fie că ne place sau nu, fie că suntem de acord sau nu, fie că le cunoaştem sau nu. Pur şi simplu se întâmplă, indiferent de campania electorală a noastră, indiferent de înfocarea cu care susţinem un candidat sau altul, un partid sau altul.

Asta deoarece un joc cu o miză enorm mai mare se desfăşoară la nici două sute de kilometri la est de graniţele României. Ce înseamnă această distanţă? Este mai mică decât cea de la Bucureşti la Braşov sau la staţiunile de pe Valea Prahovei, sau de la Bucureşti la Constanţa, obiective asaltate de bucureşteni în fiecare weekend. Ne confruntăm cu o situaţie de criză geopolitică pe care o ignorăm, pur şi simplu, deoarece aşa am fost învăţaţi, să nu ne pese, să ne doară doar de campania electorală şi cine iese la alegeri.  Este la fel cum ai organiza alegeri, cu campanie electorală cu tot, pentru conducerea Titanicului care este pe cale să se scufunde.

În schimb, pentru alţii, vecinii noştri, obiectivele sunt clare şi nu se abat de la ele sub nicio formă, sub nicio conducere. Să dea Domnul să ne trezim măcar cu o clipă înainte de a fi prea târziu!

Când vorbeam de ceea ce se întâmplă la nici două sute de kilometri de noi, vorbeam desigur despre Transnistria. Care şi-a schimbat conducerea comunistă închistată ce părea veşnică, cea a lui Igor Smirnov, cu cea a mult mai pragmaticului Evgheni Sevchuk, un individ mult mai prezentabil şi mai inteligent, genul de om cu care ai putea să faci afaceri, de aceea mult mai periculos pentru noi. Această schimbare la faţă a Transnistriei, precum şi mutările Rusiei în zonă nu fac decât să lase să se întrevadă faptul că ceva major se va petrece în regiune. (vezi şi Transnistria şi anul geopolitic 2012).

Cea mai importantă mutare a Rusiei, după negocierile cu Germania asupra Transnistriei, s-a petrecut de curând: numirea ca reprezentant special al Rusiei pe lângă Transnistria a lui Dmitri Rogozin în 21 martie, fostul ambasador rus la NATO între 2008 şi 2011, acolo unde s-a remarcat ca şi un interlocutor foarte vocal. Din decembrie 2011 este vicepremier şi responsabil cu industria rusă de apărare. Nici în noua sa postură, de reprezentant special pentru Transnistria, nu se dezminte. Dar ceea ce este important este anvergura şi notorietatea personajului investit cu această funcţie. Desigur, există reprezentanţi ai Rusiei şi pentru Abhazia şi Osetia de Sud, dar este vorba de personaje de importanţă minoră, niciunul dintre ei nefiind un nume sonor ca şi Dmitri Rogozin. Chiar ştie cineva cine sunt aceştia? Sau au vreo importanţă? Numai din acest fapt ne dăm seama de importanţa Transnistriei în viitoarele planuri ale Rusiei. Unii ar putea spune că cele două entităţi de pe teritoriul Georgiei au fost recunoscute de către Rusia ca state independente, de aceea importanţa lor este mai redusă. Dar tocmai asta ne duce cu gândul la următoarea mutare a Moscovei, poate chiar recunoaşterea Transnistriei ca şi stat independent, iar pentru acest pas este nevoie de pregătirea terenului, iar cel mai potrivit nu poate fi altul decât Dmitri Rogozin.

Să vedem. La summitul NATO de la Istambul, din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Transnistria în termen de cinci ani. Au trecut treisprezece ani şi acest lucru nu s-a întâmplat, iar Rusia nu dă nici cel mai mic semn că ar avea intenţia să o facă, şi nici nu o va face.

Dar va trebui o oarecare pregătire psihologică, context ideal pentru unul ca şi Dmitri Rogozin. Pregătirea psihologică nu trebuie să fie prea lungă, nu e necesar. Europa are problemele ei, Grecia de exemplu, plus criza datoriilor suverane şi perspectiva unei noi recesiuni. SUA sunt în campanie electorală, urmează alegeri în noiembrie, va fi o vară fierbinte pe majoritatea temelor, iar un loc central va fi ocupat de politica internă americană, criza a lovit şi aici. În politica externă, SUA sunt pe cale să se dezangajeze din Afghanistan, după ce a făcut-o din Irak, iar acest lucru este net defavorabil şi neplăcut Rusiei, deoarece americanii se vor implica în alte regiuni strategice care nu prea convin ruşilor. De aceea, Rusia ar dori ca americanii să mai rămână mult şi bine în Afghanistan, pentru asta le-au creat toate facilităţile, inclusiv dreptul de trecere a materialelor militare pe teritoriul său sau al sateliţilor săi.

Dar să revenim la Rogozin. Chiar în cartea sa de memorii, apărută în 2007, Rogozin recunoaşte că a condus o unitate de voluntari ruşi în războiul din Transnistria din 1992, implicit o recunoaştere indirectă a implicării Rusiei în acest război, deşi până acum, inclusiv astăzi, Rusia neagă cu vehemenţă acest lucru, în ciuda tuturor evidenţelor. Este un joc tipic rusesc, copiat după metoda sovietică, cel de a nega împotriva tuturor evidenţelor, la fel au procedat ruşii şi cu implicarea lor în Abhazia şi Osetia de Sud în anii 1992 şi 1993, deşi georgienii au prezentat presei numeroase dovezi, inclusiv un avion Suhoi-27 doborât şi cadavrul pilotului în uniformă rusească de căpitan. La fel a fost şi în Transnistria, când în iunie 1992 tancurile armatei a XIV-a ruse au intrat în Tighina arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Deci, pentru Rogozin, este o zonă cunoscută, în care a fost implicat direct chiar în cursul conflictului din care a rezultat actuala configuraţie nistreană, a republicii secesioniste respective.

Rogozin face câţiva paşi înainte în declaraţiile sale în urma numirii ca reprezentant special al Moscovei pentru această entitate teritorială, paşi pe care Rusia în mod oficial doar îi tatonează. Dar este bine pentru ea că un astfel de personaj vocal, binecunoscut mediilor occidentale chiar prin luările sale de poziţie şi acuzele aduse Occidentului pe vremea când era ambasador la NATO, parcurge aceşti paşi facilitând viitoarea abordare a Moscovei. În cazul în care Occidentul nu reacţionează, Moscova va considera o recunoaştere implicită, ceea ce va uşura mult misiunea Rusiei. De exemplu, Rogozin a folosit intensiv la Tiraspol termenul de Republică Nistreană şi popor nistrean, o nouă invenţie rusească, din moment ce locuitorii din Transnistria sunt moldoveni sau români, ruşi şi ucraineni. Nu există unul care să se poată numi nistrean sau transnistrean, dar asta nu este o problemă, datorită lui Rogozin va apărea şi acest popor. Dacă nimeni nu reacţionează, Rusia va considera asta ca şi o recunoaştere indirectă sau implicită, un pas înainte spre recunoaşterea unei noi ţări şi nou popor. Nu este nici primul popor inventat de ruşi şi nici ultimul. Noi ne aducem aminte cel mai bine de poporul moldovean, dar exemplele pot continua, în ultimul meu articol vorbeam de poporul karelian inventat de Stalin pentru a smulge istmul Kareliei de la finlandezi în anul 1939.

Evgheni Sevchuk şi Dmitri Rogozin

Mai departe, într-un timp relativ scurt, Rogozin a făcut şi declarat multe, se vede că Rusia este foarte grăbită în această privinţă. La Tiraspol, la jumătatea lui aprilie, Rogozin a menţionat următorii paşi şi intenţii ruseşti: deschiderea unui consulat al Rusiei la Tiraspol, un pas înainte spre recunoaşterea oficială a Transnistriei, dar primii paşi s-au făcut deja prin acordarea a 160000 de paşapoarte ruseşti rezidenţilor transnistreni, apoi încurajarea investiţiilor ruse în regiune, reînarmarea trupelor ruseşti cu armament modern, deci nici vorbă de retragere, ba dimpotrivă. Mai mult, a vorbit despre „dreptul exclusiv al Rusiei de a menţine pacea în regiune”, nu numai aici, dar în întregul spaţiu exsovietic, „nu vom lăsa pe nimeni să conteste mandatul Rusiei în această privinţă, ori dreptul exclusiv de a asigura securitatea în această regiune”, asta referitor la discuţiile despre înlocuirea trupelor ruseşti de menţinere a păcii cu un contingent european. E adevărat, este o premieră absolută, pacea este menţinută de una dintre părţile în conflict. Iar referitor la reînarmare, ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov, a făcut o vizită surpriză în 12 şi 13 aprilie la trupele ruse din Transnistria, atrăgând protestul oficialilor moldoveni de la Chişinău. Vedem în atitudinea şi discursul lui Rogozin reflectarea vorbelor lui Putin, care spunea despre disoluţia Uniunii Sovietice că a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.

Rogozin nu s-a odihnit, ci a fost şi la Chişinău, unde a discutat cu premierul Vlad Filat, tot la jumătatea lui aprilie. Dar aici a venit şi în rolul de preşedinte de partea Rusiei a comitetului interguvernamental pentru relaţii economice ruso-moldoveneşti şi s-a întâlnit şi cu noul preşedinte Nicolae Timofti. Aici Rogozin şi-a expus clar cererile, în număr de opt. Prima, Moldova să recunoască Transnistria ca un partener de negocieri cu drepturi egale. A doua, evaluarea comună cu Transnistria a conflictului din 1992, apoi normalizarea relaţiilor economice între cele două părţi, recunoaşterea rolului de mediator politic şi militar al Rusiei şi încetarea căutării altor entităţi care nu au de-a face cu regiunea pentru acest rol, aluzie la formatul de negocieri 5 + 2 şi orice viitor aranjament să fie făcut pe baza unui statut federal sau confederativ. Mai departe, Moldova nu trebuie să încerce să se alăture unui bloc de ţări, nu trebuie să încerce să implice alte state sau entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi, cel mai important, să nu se alăture României.

În acest ultim punct Rogozin a declarat clar, dacă moldovenii vor să fie români, graniţele se vor schimba, o ameninţare directă. Acest aspect apare ca o obsesie la Rogozin, dar şi la alţi lideri ruşi, semn clar că încep să piardă controlul. Chiar la Tiraspol, Rogozin a spus că politicienii moldoveni cu atitudini proromâneşti sunt dăunători nu numai rezolvării conflictului transnistrean, dar şi relaţiei de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia. Pe cuvânt, aflu lucruri noi, de exemplu că Rusia şi Moldova sunt vecine!

Toate acestea vin într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic pentru Moldova, iar România este în campanie electorală. De aceea Rusia apasă pe pârghia economică, împingând guvernul moldovean spre o situaţie greu de gestionat. Datoria pentru gazele ruseşti a crescut, piaţa rusă pentru produsele agricole moldoveneşti s-a îngustat în urma măsurilor ruse de blocare a accesului acestora. Cel mai sensibil sector rămâne cel energetic, dar Moscova pune o presiune suplimentară pe Chişinău în acest sens. Se ştie că Transnistria ar intra în faliment imediat ce Rusia renunţă să o sponsorizeze, este un pseudostat mafiot care nu are cum să se întreţină singur fără subsidiile ruseşti. Ca exemplu, s-a văzut cum alte state sau entităţi din toate zonele globului s-au prăbuşit în momentul în care şi-au pierdut sponsorul sovietic în anii 90. Dar în cazul Transnistriei, Rusia vine cu următoarea pretenţie: Chişinăul să plătească datoria Transnistriei la gaze către Gazprom în valoare de 3,3 miliarde dolari, pe motiv că insistă asupra faptului că Transnistria este parte a Republicii Moldova. Este practic culmea ipocriziei, îmi ocupi o parte din teritoriul recunoscut de ONU, îţi instalezi trupe şi tot ce vrei acolo, apoi îmi ceri să şi plătesc eu pentru asta. Asta doar Rusia putea inventa.

Până la urmă, totul merge spre o foarte rapidă recunoaştere a Transnistriei ca şi stat independent de către Rusia. Totul converge către asta, inclusiv presiunile occidentale. Rusia nu are cum să-şi menţină forţele armate pe teritoriul unui alt stat fără acceptul acestuia, conform dreptului internaţional, de aceea Rusiei i-a convenit de minune criza politică de la Chişinău, când timp de mai bine de doi ani aici nu a existat un preşedinte. Dar acest lucru s-a schimbat odată cu alegerea lui Nicolae Timofti. În curând Rusia va fi împinsă de către vest spre o decizie în acest sens, Rusia are nevoie de Occident şi Occidentul are nevoie de Rusia. Dar acordul semnat la Istambul nu are cum să fie amânat la infinit. Rusia nu va renunţa la Transnistria, astfel că va trebui să găsească o altă modalitate de a-şi menţine trupele aici, iar singura modalitate rămase este recunoaşterea Transnitriei ca şi stat independent, stat care va fi de acord cu menţinerea trupelor ruse pe teritoriul său, la fel ca şi în cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud.

Dar recunoaşterea acestora a intervenit în urma unui război în Georgia în 2008, şi s-ar putea ca şi cazul Transnistriei să ia un astfel de curs. Un mic război scurt şi victorios i-ar conveni de minune lui Vladimir Putin, proaspăt reinstalat în fotoliul de preşedinte pentru un al treilea mandat, dar intens contestat în stradă, cele mai ample demonstraţii de când el este în fruntea ţării. Iar Transnistria este cazul ideal, prin care s-ar aranja multe în favoarea lui Putin, nu trebuie să uităm că popularitatea sa a atins cote imense tot în urma declanşării unui război, cel din Cecenia în 1999, atunci când Vladimir Putin, un prim ministru necunoscut cu 2% popularitate a ajuns preşedinte din primul tur mai puţin de un an mai târziu, tocmai în urma acestui război. Şi încă ceva, un astfel de război ar putea anula pur şi simplu angajamentul Rusiei din 1999 de la Istambul, de care oricum nu a ţinut seamă şi nici nu va ţine seamă, pe baza sintagmei lui Stalin publicată în ziarul Pravda în 15 septembrie 1927: „Războiul poate răsturna toate felurile de convenţii”. Cu altă ocazie, Stalin spunea că tratatele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt scrise. Cred că este destul de clar. 

Pregătirea psihologică pentru un astfel de eveniment a început deja din partea Rusiei, şi din păcate au fost implicate şi romanele mele, acestea fiind prezentate tendenţios (vezi Sânge pe Nistru şi diversiunea internaţională). Mai mult, vedeţi mai jos o mostră de astfel de prezentare a televiziunii NIT.

În acest noian de probleme, o singură veste bună, republica Moldova are în sfârşit preşedinte, fapt care pune capăt unei perioade de instabilitate politică. Preşedintele Timofti a fost la Bucureşti de curând şi a făcut o impresie bună, alături de preşedintele român. Dar la întrebarea unui ziarist referitoare la schimbarea guvernului şi respectiv la posibilitatea schimbării atitudinii României faţă de republica Moldova, preşedintele român a susţinut faptul că trei lucruri nu se vor schimba în politica noastră externă: NATO, UE şi republica Moldova. Aş vrea să-l contrazic pe preşedinte şi să reamintesc unele evenimente, deoarece, din păcate, românul s-a dovedit că are memorie scurtă. la începutul anilor 90, după conflictul din Transnistria, România era parte integrantă a formatului de negocieri privind rezolvarea conflictului, alături de Rusia şi Ucraina. Un preşedinte român, cu simpatii estice, a retras România din aceste negocieri, ajungându-se ca la ora actuală, formatul negocierilor să fie 5 + 2 (Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE plus UE şi NATO ca observatori). Un alt preşedinte român, cu simpatii vestice, a încheiat un tratat cu Ucraina considerat de toată lumea ca şi unul net defavorabil statului român, deşi numai o parte din el este cunoscut. Şi chiar în timpul mandatului actualului preşedinte, România, ca membră NATO, îşi anunţa la un moment dat retragerea din Irak prin vocea premierului şi a ministrului apărării fără să avertizeze aliaţii, un lucru extrem de grav datorat faptului că acel ministru care nu cunoştea limba engleză a înţeles greşit un termen într-o consfătuire NATO.

Chiar mă întreb, noi, românii, care am dat lumii un număr impresionat de genii raportat la numărul de locuitori, nu suntem capabili să găsim nişte miniştri valabili, ci doar din cei aflaţi în una dintre cele două categorii numite incomp, respectiv incompetenţi sau incompatibili? Nu cred că anul electoral 2012 ne va oferi vreun răspuns.