1 decembrie ieri şi astăzi

Carte poştală a voluntarilor români 

din Italia (1918)

S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat. Dacă toţi românii ar fi plecat liniştiţi acasă după marea adunare de la Alba Iulia, România Mare ar fi continuat să rămână un vis, iar data de 1 decembrie ne-ar fi rămas în memorie ca şi, de exemplu, data proclamaţiei de la Islaz. Dacă ne reducem la 1 Decembrie 1918, atunci încă nu exista România Mare, şi este absurd să crezi că din 2 decembrie 1918 s-a creat această Românie Mare, în urma adunării populare. Este ca şi cum ai reduce un întreg proces la o singură zi. Deoarece la 1 Decembrie 1918 mai mult de jumătate din Transilvania era încă sub ocupaţia ungurilor care, cum era de aşteptat, n-au luat-o la fugă nici de spaima proclamaţiei de la Alba Iulia şi nici de groaza hotărârilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, ci doar când au simţit pe piele tăişul usturător al baionetelor româneşti. Astfel, o dată importantă o consider cea de 1 mai 1919, când trupele române au ajuns cu întregul front la Tisa în urma contraatacului împotriva trupelor ungare bolşevice (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa) realizând cu arma în mână stăpânirea românească pe teritoriul menţionat de Eminescu în Doină, „De la Nistru pân-la Tisa”.

Totuşi, data de 1 Decembrie 1918 rămâne o dată extrem de importantă, o dată crucială, mai ales prin importanţa semnificaţiei sale ca şi voinţă a maselor. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, cu delegaţi din toate părţile Transilvaniei şi Banatului, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol. La fel cum astăzi s-ar acoperi de ridicol, de exemplu, toţi cei care ar contesta independenţa Muntenegrului, obţinută tot prin referendum în mai 2006. Nici sârbii, cei mai defavorizaţi de acest referendum, nu contestă valabilitatea votului muntenegrean.

Deci, 1 Decembrie 1918 reprezintă o dată importantă într-un proces, nicidecum începutul sau sfârşitul procesului, un proces jalonat de alte date importante, începând cu 15 august 1916, data intrării României în război pentru Transilvania şi Bucovina. Au fost zilele de luptă şi eroism, de înfrângeri şi trădări, de glorie şi tragedii, ale căror date sunt aşa de multe încât nu au cum să fie toate amintite aici. În răstimp de trei ani, între 1916 şi 1919, România şi românii au trecut prin cele mai cumplite chinuri, de la victoriile din Transilvania toamnei lui 1916 la dezastrul de la Turtucaia, de la eroismul soldaţilor prost echipaţi şi înarmaţi în faţa unui inamic superior ca oameni şi armament, trădaţi de singurul aliat de pe câmpul de luptă, la disperarea evacuării a două treimi din teritoriu şi drama retragerii în Moldova bântuită de frig, foame şi tifos în iarna lui 1917. Eroismul şi victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi trădarea rusească care ne-a lăsat singuri în faţa duşmanilor germani, austro-ungari, bulgari şi turci. Am început lupta împotriva inamicilor şi am sfârşit-o împotriva aliaţilor care ne-au înfipt cuţitul în spate (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

Puţine cazuri au mai fost în istorie de un asemenea dramatism, singuri împotriva tuturor, asaltaţi de nenumăraţi duşmani, trădaţi şi apoi atacaţi de aliaţi, şi totuşi, neamul românesc a renăscut în 1918 din propria cenuşă, înfigând drapelul românesc şi ridicând opinca chiar în inima duşmanului, la Budapesta, la 4 august 1919, o altă dată importantă în acest proces de creare a României Mari (vezi Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta).

Ca şi exemplu, aş putea menţiona situaţia conducătorului României la acea vreme, regele Ferdinand. A ajuns pe tron în 1914, în plin război mondial, după moartea lui Carol I. Plin de speranţă în vara lui 1916, se retrage în toamnă în Moldova, la Iaşi, împreună cu guvernul şi ce a mai rămas din armata ţării. Din nou cu mândrie şi speranţă în vara lui 1917, după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru ca mai târziu dinastia să-i fie ameninţată (germanii cereau ca şi o condiţie a păcii alungarea regelui ”trădător” faţă de naţia germană) şi chiar şi viaţa să-i stea în cumpănă (de mâna aliaţilor ruşi deveniţi bolşevici). Apoi urmează unirea cu Basarabia, şi ulterior regele intră în Bucureşti tot de 1 decembrie 1918. Câteva zile mai târziu primeşte vestea unirii Bucovinei şi apoi a Ardealului la România, pentru ca în 1922 să fie încoronat la Alba Iulia ca şi rege al tuturor românilor.

Românii au luptat cu încăpăţânare şi eroism nemaiîntâlnit în acei ani, au luptat nu numai în România, ci s-au înscris voluntari pentru cauza românească în Rusia (vezi Luptătorii români din Siberia), în Franţa, Italia, în Statele Unite ale Americii. Au fost voluntari români care s-au organizat până şi în Turcia, din elemente româneşti din unităţile austro-ungare din Siria. O suflare naţională fără precedent a parcurs întregul mapamond cuprinzând întreaga suflare românească pe toate meridianele, cu un singur scop suprem: România Mare.

Şi au realizat-o, străbunicii noştri au făcut România Mare pe care ne-au lăsat-o moştenire cu un preţ îngrozitor: unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau invalid. Cu un imens preţ de sânge, străbunicii noştri ne-au lăsat România Mare, clădită pe oasele şi sângele lor. Ne-au dăruit-o ca şi pe o moştenire de preţ, plătită cu preţ greu, prea greu. Numai rememorându-le faptele te întrebi din ce aluat au fost făcuţi înaintaşii noştri.

Bunicii noştri au luptat să o păstreze, semănând cu oasele lor şi stropind cu sângele lor câmpurile de luptă din Basarabia până în Crimeea şi Caucaz, Cotul Donului şi stepa kalmucă, la Stalingrad, apoi din nou, spre vest, de la Oarba de Mureş până în munţii Tatra şi la râul Hron, trecând prin Carei şi Budapesta. Soldaţilor noştri nu le-a fost dat să se întoarcă la căminele lor în pace după mai 1945, ci în cea mai cruntă dintre dictaturi, cea comunistă, aruncaţi în temniţe şi lagăre de muncă. Ofiţerii şi generalii care se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă erau exterminaţi în lagărele comuniste. Cea mai mare rezistenţă armată anticomunistă din ţările căzute după 1945 în robia comunistă a fost înfrântă definitiv în 1962. Asta au făcut bunicii noştri să arate demni de moştenirea lăsată lor de către părinţi.

Dar noi?

1 decembrie astăzi

Ce înseamnă 1 decembrie astăzi, pentru noi? Ce reprezintă astăzi 1 decembrie pentru marea masă a populaţiei? Un prilej de chef şi beţie prilejuită de o zi liberă? Posibilitatea de a se înghesui pentru o porţie gratuită de fasole cu cârnaţi?

În SUA, de ziua lor naţională, 4 iulie, veţi vedea steagurile americane arborate la fiecare casă. Număraţi steagurile româneşti arborate la casele românilor de 1 decembrie! Care este diferenţa, unii simt mai bine spiritul unei zile naţionale decât alţii?

Am auzit de nenumărate ori pe la televiziuni expresia că de 1 decembrie ne simţim cu toţii români. Dar în rest, în celelalte 364 de zile din an? Ce fac aceleaşi televiziuni ca să ne simţim români şi în restul anului? Ne difuzează până la saturaţie ştiri cu babe violate sau emisiuni cu pipiţe siliconate pe post de vedete de moment care habar nu au până unde se întinde România? Sau cu manelişti inculţi şi fotbalişti agramaţi, pe post de modele pentru toţi românii? Cum pot românii de rând consumatori de televiziune să se simtă români când li se servesc în exces doar astfel de modele? Ce fel de ideal în viaţă poate să-şi aleagă un tânăr român dintre aceste piţipoance ale căror IQ poate fi exprimat printr-o singură cifră? Sau modelul unui politician compromis de afaceri murdare, care îşi modelează discursul public plin de contradicţii în funcţie de linia de moment a partidului care îi acordă imunitate pentru furtişaguri din banul contribuabililor?

Unde s-a rupt echilibrul, unde s-a rupt legătura dintre alegător şi ales? Răspunsul este mai simplu decât pare la prima vedere. Acum mai bine de o sută de ani, Gustave le Bon, membru al Academiei Franceze, întemeietorul psihosociologiei, vorbea despre socialism şi doctrina acestuia, asta înainte de apariţia comunismului. El explică faptul că societatea este dusă înainte de către elite, care trag masele după ele. Este normal, doar marii cărturari şi marii lideri au fost cei care au dus popoarele pe calea progresului, ele au fost cele care au impus schimbarea în bine a ordinii de fapt. Socialismul, mai apoi comunismul, erau adepţii egalitarismului, pe principiul că toţi oamenii sunt egali. dar toţi oamenii nu au cum să fie egali, este o imposibilitate. Unde au cucerit puterea, aceştia au acţionat pentru egalizarea maselor. Cum nu aveau cum să aducă masa la nivelul elitelor, au retezat elitele. Astfel, toţi intelectualii, oamenii de vază, fruntaşii, au fost exterminaţi sau înlăturaţi. Este ceea ce s-a petrecut şi la noi în anii stalinismului. Ulterior, elitele nou apărute erau de origine sănătoasă, dar mult inferioare. Aşa este şi în cazul nostru, liderii politici sunt dintre cei apăruţi în urma anihilării elitelor vechi, interbelice, şi promovaţi ca atare, rude sau urmaşi ale noilor elite comuniste. Iar prestaţia şi cunoştinţele acestora, ca şi tradiţia lor ca elite sunt incomparabile cu cele vechi, exterminate de comunişti în lagăre sau închisori. Găsiţi echivalentul de astăzi al unui Brătianu, de exemplu!

Iar aceste noi elite se feresc ca de foc să facă vreun gest care să amintească de originea lor comunistă. De aceea se feresc de orice gest patriotic ca să nu poată fi interpretat ca şi unul patriotard ca şi pe vremea spectacolelor de stadion de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci ni se spunea că românii au fost cei mai bravi, cei mai grozavi, cei mai şi cei mai, iar cel mai dintre cei mai trebuia să fie conducătorul suprem, Nicolae Ceauşescu. N-am fost cei mai bravi, dar am fost bravi în momentele de cumpănă. N-am fost cei mai grozavi, dar am fost extraordinari când a trebuit. Dar am fost şi altfel în alte momente, şi asta va trebui să ne-o asumăm, cu toată tăria şi toată responsabilitatea.

Dar asta nu întunecă cu nimic faptul că suntem români, şi putem fi mândri de asta. Alte popoare au mult mai puţine momente de glorie, mult mai puţine realizări, au o vechime incomparabil mai mică ca şi a noastră, dar sunt mândri de ei. Noi de ce nu putem fi mândri de noi, de realizările noastre, mai ales că au fost obţinute în condiţii incomparabil mai grele? După cum spunea marele Nicolae Iorga, după atâtea furtuni, „este un miracol că mai avem o ţară şi un steag căruia să ne închinăm”. Ori, acesta nu este puţin lucru.

Chiar nu putem fi mândri de originea noastră, de faptul că suntem români? Trebuie neapărat ca cineva să ne reamintească din când în când de necesitatea mândriei de a fi român? Nu putem fi mândri de noi numai atunci când un mare sportiv şi un mare român ne reaminteşte acest lucru, ridicând centura de campion mondial deasupra capului în faţa întregii lumi spunând „Sunt mândru că sunt român”? Sau când un antrenor român câştigă cu o echipă străină în care juca doar un singur român cupa UEFA şi poartă pe umeri steagul românesc în faţa întregii lumi care urmărea finala la televizor? Doar atunci putem fi mândri de faptul că suntem români? În rest, ne întoarcem la pălăvrăgeala noastră cotidiană, în care politica internă şi ultimele bârfe joacă rolul de prim rang?

Ne-am bătut cu cele mai mari imperii ale momentului şi ne văicărim ca nişte babe pentru fel de fel de mărunţişuri, gen austeritate şi criză. Dacă acum este criză, ce a fost pentru străbunicii noştri în Moldova bântuită de foamete şi tifos în 1917 sau pentru bunicii noştri împilaţi de cotropitorii ruşi? Apocalipsă? Oameni buni, poporul român s-a născut în criză şi atunci a dat ce era mai bun din el, din criză s-a născut prosperitatea de mâine, din criză s-a născut inclusiv România Mare pe care o sărbătorim de 1 decembrie!

Dar este posibil ca un popor cu astfel de tradiţii să se scufunde în timpurile prezente, să uite de ceea ce au realizat strămoşii lor şi să se complacă într-o atitudine de autodistrugere lentă sau rapidă, aruncând la gunoi secole de jertfă şi glorie? Din păcate, răspunsul este afirmativ, este de ajuns să privim în jur. Grecii, care au creat cea mai veche civilizaţie europeană şi cea dintâi democraţie din lume acum două mii cinci sute de ani, astăzi se bat cu scutierii pentru a nu li se impune un regim de austeritate ca să returneze o parte din banii împrumutaţi şi cheltuiţi tot de ei şi pentru ei. Arabii, o civilizaţie înfloritoare acum o mie de ani, astăzi sunt unde sunt, sub regimuri tiranice de care unii abia s-au scuturat, dar votul lor nu se ştie cum va fi, ei încă învinuind lumea întreagă pentru eşecurile lor, făcându-i pe mulţi să îmbrăţişeze cauza fundamentalistă.

Ce vină are Pericle pentru situaţia de astăzi a grecilor? Sau ce vină au arabii de acum o mie de ani pentru situaţia arabilor de astăzi? Sau ce vină are Coandă dacă nepotul său ajunge o secătură? Sau ce vină au străbunicii sau bunicii noştri dacă noi ne arătăm nedemni de moştenirea lor lăsată nouă cu preţul sângelui lor? Dacă noi ne arătăm nedemni de idealul lor, România Mare? Ce pot face ei, cum ar reacţiona ei, dacă noi astăzi uităm în fiecare zi că suntem români, sau plecăm capul ruşinaţi la auzul acestui termen?

Suntem împroşcaţi cu noroi la fiecare ceas de către alţii, care nu prididesc să ne arunce cele mai diferite invective. Dar acesta ar trebui să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Credeţi că Putin s-ar lua de papuaşi, de exemplu? Sau de somalezi? Nu, el şi inamicii noştri se iau de noi fiindcă îi deranjăm, îi supărăm şi le încurcăm socotelile numai prin faptul că încă mai existăm, şi chiar şi asta este o mare victorie. Se iau de noi fiindcă ne consideră o ameninţare pentru planurile lor, dacă nu ar fi aşa nu ar avea de ce să o facă. Şi chiar acest fapt este important, suntem o piedică şi o ameninţare pentru toţi vecinii noştri ce nu ne suportă, şi ar trebui să fim mândri de asta. Se iau de noi, înseamnă că se tem de noi. Se tem de ceea ce am putea fi sau am putea deveni dacă pentru o clipă ne-am aduce aminte de jertfa şi idealul străbunicilor noştri, se tem de o unificare inevitabilă cu Basarabia, pentru ce ameninţare ar reprezenta asta pentru Ucraina, se tem de tot ceea ce însemnă român şi România. Se tem de un stat românesc puternic, care aliat cu Polonia ar putea redeveni stavila expansionismului rusesc spre vest aşa cum a fost în perioada interbelică. Şi această teamă a lor are şi temei.

Restul depinde doar de noi, şi este atât de simplu. Nu trebuie altceva decât să fim români în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie. Să fim români, adică drepţi şi corecţi, şi să ne facem datoria, fiecare la locul său de muncă. Să fii român în fiecare zi nu înseamnă mult, dar poate fi esenţial. La fel cum în fiecare zi te rogi la Dumnezeu şi Îi mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, la fel să îţi zici că eşti român şi punctum, vorba marelui Eminescu. Înseamnă să fi corect, să refuzi plicul cu şpagă sau să nu îl dai, să vorbeşti politicos şi răbdător în limba română pentru care au suferit atâţia înaintaşi, să dai bună ziua şi să respecţi pe cei care muncesc. Să-l respecţi şi să-i strângi mâna bătătorită a ţăranului ce lucrează pământul şi a celui care mătură strada, la fel cum o strângi pe cea a preşedintelui unei corporaţii, fiindcă toţi muncesc. Să-l tratezi cu respect pe omul care vine la ghişeu, deoarece din mâna lui îţi iei salariul, din taxele şi impozitele plătite de acesta. Şi să-ţi plăteşti taxele şi impozitele, deoarece de acolo vin banii pentru sănătate, învăţământ şi securitate naţională. Şi să nu furi. Toţi cei care fac asta sunt români care îşi fac datoria, sunt eroii zilelor noastre, sunt adevărata Românie, nu cerşetorii de peste hotare.

Uneori, trebuie să li reamintească şi străinilor acest lucru, aşa cum au făcut tinerii români din Franţa care i-au invitat pe francezi să-şi ia banii înapoi daţi cerşetorilor din bolurile cu mărunţiş pe care le ţineau în mâini, un protest foarte inteligent. La fel, aceşti tineri români au arătat o altă faţă Franţei, şi au spus că sunt mândri de originea lor românească. Asta este adevărata Românie, cea profundă, în faţa căreia trebuie să ne descoperim, la fel cum trebuie să ne descoperim în faţa oricărui român ce munceşte.

Atunci când am putea realiza toate acestea, ne-am putea arăta demni de străbunicii noştri, am putea privi cu mândrie spre ei, spunând că nu am uitat sacrificiul lor. Şi poate, dacă va fi cazul, vom  putea răspunde ca şi ei la chemarea ţării, arătând lumii încă o dată că românul nu piere.

Până atunci,

La mulţi ani, România! Oriunde te-ai ascunde!                      

Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia

Generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei 11 române

care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918

Vorbeam în articolul precedent (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea) despre felul în care au evoluat lucrurile în Basarabia după izbucnirea revoluţiei ruse în 1917. Bântuită de bandele de dezertori ruşi, deveniţi bolşevici, jefuită, violată, incendiată, totuşi, Basarabia a găsit resursele să trăiască o renaştere naţională autentică după mai bine de o sută de ani de ocupaţie sub cnutul rusesc. Sfatul Ţării se impune ca şi organ conducător şi reprezentant al provinciei, chiar dacă îi lipsea autoritatea să impună ordinea printre sutele de mii de bolşevici ruşi ce devastau ţara. La Chişinău, sute şi mii de telegrame din toate colţurile ţării cereau intervenţia trupelor moldovene sau a unor trupe străine pentru a garanta pacea şi liniştea locuitorilor. Dar trupele moldovene erau total insuficiente, procesul lor de formare era încă incipient, iar o parte dintre ele, la fel ca şi întreaga societate moldovenească, mă refer în parte, era încă în dilema spre care cale să o apuce, mai ales că promisiunile maximaliştilor (bolşevicilor) lui Lenin erau foarte ispititoare.

Într-adevăr, bolşevicii promiteau tot ce-şi doreau mai mult soldaţii ruşi şi nu numai. „Pace şi pământ!” era lozinca lor preferată. Este adevărat că după ce au cucerit puterea nu a mai fost vorba nici de pace şi cu atât mai puţin de pământ, URSS-ul trecând la colectivizarea forţată, aruncând pe toţi ţăranii înstăriţi (culaci) în Gulag. În ajutorul propagandei bolşevice au venit şi greşelile ruşilor albi, care reinstaurau marile moşii în zonele ocupate (ca şi Denikin în sudul Ucrainei), fapt care a aruncat mai mulţi ţărani din zonă în braţele bolşevicilor. Propaganda lor a avut efecte chiar şi în Basarabia, unde ţăranii erau speriaţi de către bolşevici cu ideea că de nu vor adera la marea familie sovietică, vor veni moşierii şi burjuii români şi le vor lua tot ce câştigaseră prin revoluţie. Ca o dovadă că metodele nu se schimbă în timp, iată ce li se spunea oamenilor la începutul anilor 90: dacă vor vota opoziţia, reprezentată atunci de partidele istorice, aceştia îi vor aduce înapoi pe marii moşieri.

Dar influenţa bolşevicilor era redusă în Basarabia, în primul rând prin antagonismul dintre ruşi şi români, aceştia din urmă fiind lămuriţi în ultima sută de ani de ce putea însemna colaborarea cu rusul, şi în al doilea rând de comportamentul de vandali al acestor mase bolşevice abrutizate. Lenin a felicitat conducerea basarabeană pentru declararea autonomiei, văzând în asta calea includerii de bunăvoie în marea familie sovietică. Dacă nu de bunăvoie, cu alte metode, aşa cum s-a făcut peste tot. Am văzut cum a eşuat tentativa de bolşevizare a României (vezi Primele lupte cu bolşevicii), dar maximaliştii ruşi nu doreau ca acest lucru să se repete şi cu Basarabia, care trebuia păstrată neapărat în cadrul imperiului. De aceea, după ce românii anihilează cuibul bolşevic de la Socola şi încep dezarmarea, uneori prin luptă, a bandelor comuniste, Rumcerodul de la Odessa trimite 50 de revoluţionari pentru a organiza rapid masele de soldaţi bolşevici pentru cucerirea şi instalarea puterii sovietice la Chişinău şi în întreaga Basarabie. Din 50 ajung 17, restul s-au mai pierdut pe drum, respectiv au cam dezertat de la o astfel de misiune de răspundere. Liderii lor erau Perper (cizmar din Odessa) preşedinte, secretar Dementiev (tot civil), şef de stat major Kaabak. Indiferent, cert este că aceştia care au ajuns la Chişinău s-au pus pe treabă, organizând elementele bolşevice pentru arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea bolşevismului.

Numai în Chişinău erau peste 50000 de soldaţi ruşi în debandadă, mare parte dintre ei bolşevizaţi, restul de până la aproximativ un milion fiind împrăştiaţi după pradă în restul Basarabiei. Lor li se puteau opune în oraş cele trei cohorte moldoveneşti, dintre care două de cavalerie, conduse de Anatol Crihan. Mai erau două baterii de artilerie instalate pe dealul Râşcanu, la est de Chişinău, cu ţinta reglată direct pe clădirea Dadiani, sediul Frontodelului, şi care la prima tentativă de agresiune contra Sfatului Ţării vor trage distrugând sediul Secţiei Frontului. O altă baterie de artilerie a fost instalată direct în curtea clădirii Sfatului Ţării. Garda Sfatului Ţării era compusă din 200 de soldaţi şi 80 de marinari moldoveni devotaţi până la moarte. Pe Regimentul 1 moldovenesc, după episodul Ilie Cătărău, nu prea se putea conta, deşi ulterior se va vedea că nu este tocmai aşa.

Merită a fi descris acest personaj caracteristic pentru acele vremuri tulburi, când tot felul de aventurieri reuşesc să apară şi să se caţere destul de sus pe piramida puterii. Originar din satul Măcăreşti, de pe Nistru, fiu al unui dascăl decedat, a făcut 2-3 clase de seminar teologic, dar spiritul de aventură l-a dus în România unde a dus o viaţă de parazit, ajungând să fie înfiat de un moşier român, cel puţin aşa se spunea. Este autorul aruncării în aer a statuii lui Arpad din Cluj, fapt pentru care a ajuns să fie destul de bine văzut în cercurile basarabene, dar atunci când a încercat pe lângă Pan Halippa crearea unui partid muncitoresc român, acesta nu l-a sprijinit, spunând că este înclinat mai mult spre aventură decât spre muncă statornică în folosul neamului. Totuşi, Onisifor Ghibu îl aprecia. Întrebarea ce se pune este de ce nu era în rândul trupelor române ce se băteau cu nemţii în Moldova, ca fiu de moşier din România. Cert este că apare ca soldat voluntar în primul regiment moldovenesc, unde încalcă dispoziţiile conducerii basarabene organizând alegeri pentru sfatul soldaţilor ajungând conducătorul acestora, în intenţia de câştigare a puterii. Cu o demagogie deşănţată a adunat adepţi credincioşi în rândul soldaţilor din acest regiment, cu care organiza chefuri şi orgii, aducând vite şi oi pe care le sacrifica în curtea regimentului, împreună cu cantităţi impresionante de rachiu şi vin, bineînţeles luate de la ţărani fără nicio plată, prin ameninţarea armelor, întocmai ca şi ruşii. La şedinţele Sfatului ţării apărea înarmat până în dinţi, împreună cu o gardă personală, în scopul de a intimida deputaţii. În mod cert, scopul lui era de a-şi crea o armată personală, întocmai ca şi Mahno în Ucraina, şi de a se instala cât mai sus în ierarhia puterii, profitând de vremurile tulburi de anarhie. De la un moment dat, până şi soldatul Levenzon, ajuns şeful garnizoanei ruseşti, s-a simţit ameninţat de demagogia lui Cătărău, mai ales că acesta începuse să se adreseze cu promisiuni şi soldaţilor ruşi. Cu câteva zile înaintea Crăciunului anului 1917, atât moldovenii din Sfatul Ţării (prin Gheorghe Pântea), cât şi Levenzon erau decişi că trebuiau să scape de Cătărău şi au trecut la acţiune. Două camioane, unul cu soldaţi şi marinari moldoveni, altul cu soldaţi ruşi din cele două regimente siberiene care mai păstrau o urmă de disciplină, au descins noaptea în faţa hotelului Londra, în restaurantul căruia chefuia tot timpul Cătărău cu două din gărzile sale. Ei ocupau două camere, una pentru gărzi şi alta pentru el. Moldovenii şi ruşii s-au postat în faţa şi spatele hotelului, iar grosul s-a năpustit la etaj, neutralizând gărzile şi dând buzna peste Cătărău ce dormea ameţit de băutură. Un fost boxer sârb, de fapt român din Serbia, din armata moldoveană, l-a culcat cu o lovitură la pământ şi ceilalţi l-au imobilizat, apoi l-au expediat prizonier la Odessa. Acolo el s-a dezvinovăţit susţinând că a fost arestat pentru că a luat apărarea ucrainenilor din Chişinău, iar garda ucraineană credulă l-a eliberat. A plecat în Europa de Vest, se susţinea că a ajuns regele unei insule polineziene, dar mai târziu apare la Paris şi este implicat într-un mare scandal cu furtul unor bijuterii de la o tânără americană cu care se logodise în calitate de conte, asta fiind doar o mică parte din escrocheriile practicate. După câţiva ani de închisoare, la bătrâneţe, revine în Basarabia deja ocupată de sovietici, speculează arestarea sa de către Sfatul Ţării şi primeşte o pensie grasă ca şi fost luptător comunist, pe care a ronţăit-o liniştit până la moarte. În acest timp, adevăraţii patrioţi înfruntau gloanţele plutoanelor de execuţie sau înfundau puşcăriile sau întinderile îngheţate ale Siberiei.

Din acest motiv, al episodului cu Ilie Cătărău, Sfatul Ţării la vremea respectivă nu prea putea pune bază pe Regimentul 1 moldovenesc, de teamă că s-a bolşevizat de propaganda acestui aventurier. Câteva zile mai târziu se va vedea că nu a fost chiar aşa.

Dezarmarea voluntarilor ardeleni în gara Chişinău

Kaabak, şeful statului major al secţiei Frontului, odată ajuns la Chişinău, şi-a dat seama că nu are cum să coaguleze imediat masele de soldaţi indisciplinaţi. Avea nevoie de un ţel, dar şi de o ameninţare la adresa revoluţiei. Ţelul era instaurarea puterii sovietelor în Basarabia, ameninţarea repetată erau moşierii români, dar pentru a-i motiva pe aceşti soldaţi în neorânduială îi mai trebuia ceva: o victorie rapidă şi uşoară, iar apoi îi va putea arunca asupra Sfatului Ţării rămas fără apărare. Iar pretextul pentru această victorie s-a ivit aproape imediat, respectiv pe 6 ianuarie 1918.

Gara Chişinău era punct de trecere obligatoriu pentru toate transporturile pe calea ferată înspre şi dinspre bucata din nordul Moldovei rămasă sub stăpânirea românească. Era calea pe care treceau furniturile militare şi aprovizionările, precum şi pe care se expediau spre casă soldaţii ruşi demobilizaţi, desigur, cei ce doreau să ajungă acasă, nu să hălăduie cuprinşi de frenezia bolşevică pe plaiurile mănoase ale Basarabiei. Tot pe aici veneau să întărească rândurile soldaţilor români şi voluntarii ardeleni şi bucovineni constituiţi din prizonierii luaţi de la armata austro-ungară de către armata rusă în primii ani de război. Aceşti voluntari vor înscrie o adevărată epopee în curând. Până în momentul 6 ianuarie 1918, peste douăzeci de garnituri cu voluntari ardeleni au trecut prin Chişinău, deci nu era ceva nou. Dar Kaabak şi acoliţii lui s-au gândit să speculeze asta.

În primul rând, ei au susţinut că acest regiment de ardeleni, de circa 800 de oameni, reprezintă avangarda trupelor contrarevoluţionare române ce aveau drept scop să cucerească Chişinăul. Cum au fi putut opt sute de oameni care nu cunoşteau locurile, fără armament greu şi artilerie, doar cu arme de infanterie, să ocupe un oraş în care erau circa 50000 de ruşi nu s-au căznit să explice. Sau de ce aceşti aşa-zis invadatori au ajuns în gară la orele 12 noaptea dormind, cu muniţia în alt vagon, având asupra lor doar armele şi cinci gloanţe de fiecare, nici atât. Asta ar fi fost pregătirea şi atitudinea unor atacatori? Greu de crezut. Oricum, la intrarea trenului în gară, ei au continuat să doarmă până dimineaţa, când au fost întâmpinaţi de priveliştea peronului gării întărit cu saci de nisip, cu mitraliere instalate pe baricade şi pe acoperiş, inclusiv de la geamuri. Chiar şi câteva tunuri, iar în spatele lor câteva mii de ruşi bolşevici. Relatarea cea mai completă vine de la profesorul Andrei Ghighiniţă din Sibiu (strada Andrei Şaguna nr 8), unul dintre cei patru ofiţeri ai eşalonului.

Măsura luată de colonelul Popescu, comandantul regimentului, care avea ordin să evite orice fel de confruntare cu bolşevicii, a fost debarcarea întregului eşalon pe peron, cu arma la picior, pentru a demonstra intenţiile paşnice, în acelaşi timp dorind să trimită o delegaţie care să negocieze trecerea liberă spre Iaşi. În acel timp s-a strecurat la eşalonul ardelenilor căpitanul din trupele voluntare Vescan, responsabil cu aprovizionarea din Chişinău, care le-a comunicat ofiţerilor ardeleni că sunt prinşi în capcană, mitralierele şi tunurile sunt gata de tragere, iar în spatele gării sunt câteva mii de ruşi. Singura soluţie, spunea el, este atacarea rapidă a gării şi ocuparea ei. Colonelul Popescu nu a ţinut seama de acest sfat, deoarece el avea ordin să aducă trupa fără incidente şi pierderi la Iaşi. A apărut un ofiţer care a cerut să vină la ruşi un comandant român şi să trateze predarea eşalonului. A fost trimis Andrei Ghighiniţă pentru a negocia trecerea liberă. Cei doi ofiţeri se îndreptau spre gară, dar o rafală de mitralieră a trecut pe lângă ei, semn de începere a luptei. Ghighiniţă s-a întors la compania sa, în timp ce cădeau primii morţi şi răniţi dintre ardeleni. Eşalonul s-a culcat la pământ şi a pus mâna pe arme, dar ofiţerii au ordonat ca trupa să se retragă după vagoane, la adăpost. Au apărut primii atacanţi ruşi, asupra cărora ardelenii au tras cu sete, răzbunându-şi camarazii căzuţi. De câteva ori ruşii au atacat şi s-au retras, în faţa mulţimii de morţi şi răniţi. Dar ardelenii aveau doar câte cinci gloanţe fiecare, restul fiind în tren, aşa că în scurt timp au rămas fără muniţie. Colonelul Popescu a decis capitularea, pentru a evita continuarea vărsării de sânge. Când s-a fluturat steagul alb, ruşii s-au năpustit grămadă asupra ardelenilor jefuindu-i de tot ce aveau, inclusiv de mantalele soldăţeşti.

Cei patru ofiţeri au fost separaţi şi duşi la sediul Frontodelului, în timp ce soldaţii erau încolonaţi şi purtaţi ca prizonieri pe străzile Chişinăului. Ambulanţe auto şi trase de cai erau pline până la refuz cu cadavrele ruşilor şi cu răniţii lor. Ofiţerii au fost ţinuţi prizonieri fără mâncare până în 12 ianuarie, când au început să audă semne ale evacuării din clădire, iar atunci la fiecare zgomot de paşi se poziţionau de o parte şi cealaltă a uşii pentru a-şi vinde scump pielea, temându-se de o lichidare grabnică. Dar în 13 ianuarie au fost eliberaţi de Pan Halippa, Vlad Cazacliu şi alţi fruntaşi moldoveni, bucuroşi de apropierea trupelor române.

Soldaţii au fost duşi de către moldovenii din regimentul 1 în cazarma lor, refuzând să-i lase pe mâna ruşilor. Aici, în scurtă vreme au fraternizat, văzând că aceşti burjui şi moşieri sunt de fapt simpli ţărani ca şi ei, cu care se puteau înţelege perfect în limba română. De aici până la simpla constatare că sunt fraţi a rămas foarte puţin. Câteva zile mai târziu, când Frontodelul le-a ordonat moldovenilor să iasă şi să ocupe poziţii împotriva românilor ce se apropiau de Chişinău, soldaţii şi ofiţerii au ţinut o şedinţă la care a participat şi Vasile Harea, menţionând că în sală se aflau şi soldaţii ardeleni, iar toţi vorbitorii s-au pronunţat împotriva ordinului ruşilor, spunând că românii sunt fraţii lor, la fel ca şi aceşti ardeleni. Până la urmă, propaganda lui Ilie Cătărău nu a fost de durată.

Referitor la această luptă din gara de la Chişinău, relatări despre ea au apărut în ziarele ruseşti, fiind descrisă în termeni elogioşi disciplina revoluţionară a trupelor bolşevice, care s-au comportat eroic. Mai mult, se spunea că Regimentul 1 moldovenesc şi alte unităţi au trecut în întregime de partea Frontului, că Pelivan şi Crihan au fost arestaţi, că Sfatul Ţării a fost desfiinţat şi că în oraş situaţia este stăpânită de trupele ruseşti în frunte cu Secţia Frontului.

În seara de 6 ianuarie, citind aceste ziare, Pantelimon Halippa a exclamat: „Uite cum scriu istoria ruşii!” Câtă dreptate avea!

Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina

(ianuarie-februarie 1918)

Intrarea trupelor române în Basarabia

Începând cu acest moment din 6 ianuarie 1918 situaţia se precipită. Ciocnirea între Secţia Frontului şi Sfatul Ţării devine inevitabilă. Bolşevicii erau pe cai mari, îi bătuseră pe români şi erau gata să instaureze bolşevismul în Basarabia. Le mai stătea în cale doar conducerea efectivă a republicii autonome, Sfatul Ţării. Dar el putea fi rapid răsturnat de trupele care se acoperiseră de glorie în lupta împotriva românilor, nu? Mai ales că superioritatea numerică era de partea lor. Dar despre disciplina şi pregătirea lor, cred că un singur exemplu este relevant: în noaptea de 6 ianuarie, o baterie de şapte tunuri deservită numai de soldaţi, fără niciun ofiţer, a tras din centrul Chişinăului, din piaţa Libertăţii, toată noaptea asupra satului Petricani de la 3 kilometri de Chişinău, distrugând gospodăriile localnicilor, în ideea că luptă împotriva românilor.

În acea noapte a fost arestat de către ruşi Anatol Crihan. A fost recunoscut în preajma gării, dar câţiva soldaţi moldoveni din Regimentul 1 moldovenesc l-au cerut ruşilor ca să-l ducă la ei în unitate şi „să-l înveţe minte”. Ruşii l-au predat, dar moldovenii l-au eliberat câteva străzi mai încolo spunându-i să se ascundă. Crihan a pornit pe jos, peste dealuri, către Prut, prin ger, şi în câteva zile a trecut în Moldova. Ion Pelivan şi I. Buzdugan se aflau la mănăstirea Suruceni. Aici au venit Suruceanu şi Gafencu, anunţându-i că sunt căutaţi de ruşi pentru a fi arestaţi. Stareţul mănăstirii, părintele arhimandrit Dionisie Erhan, i-a trimis pe toţi cu o trăsură peste Prut, la Iaşi, unde Pelivan era cunoscut şi demersul său pentru aducerea trupelor române putea avea greutate mai mare.

La Chişinău se ţine o nouă şedinţă a Sfatului ţării, în timp ce împuşcăturile prin oraş nu mai conteneau. Anarhia era totală, toţi derbedeii erau înarmaţi, iar soldaţii ruşi bolşevizaţi se dedau la acte de brigandaj. Concluzia Sfatului era că nu există nicio forţă care să poată menţine ordinea, deci singura soluţie era venirea trupelor române. Trei delegaţi, V. Ţanţu, Gh. Buruiană şi M. Minciună au fost trimişi la Iaşi încă din acea noapte. Spiritul combativ al ruşilor începea să se topească, mai ales când au apărut zvonurile despre sosirea iminentă a trupelor române. În nopţile de 11, 12 şi 13 ianuarie au încărcat tot ce au putut din Chişinău şi au fugit. În ultimele zile, patrularea oraşului se făcea numai de trupe moldoveneşti, nu câte 3-4 oameni, ci plutoane întregi. S-au iscat certuri şi încăierări cu ruşii ce încercau să ia totul cu ei, dar nu s-a ajuns la vărsări de sânge. De fiecare dată când moldovenii încercau să ia înapoi de la grupe de ruşi armele sau ceea ce doreau să ducă cu ei (inclusiv mobilier), ei cedau acolo unde erau mai puţini. Jaful cel mare s-a făcut organizat, în timpul nopţii, când ruşii se evacuau în grupuri de sute de oameni.

După mai multe ezitări pentru a nu agrava situaţia, guvernul român a hotărât trimiterea trupelor române în Basarabia. La această decizie a contribuit şi reţinerea ardelenilor, dar şi faptul că în perioada 1 - 6 ianuarie, bolşevicii au reţinut alte şase garnituri cu destinaţia Iaşi. Scopul trimiterii trupelor române era stăvilirea anarhiei şi paza căilor de transport, a depozitelor de alimente şi muniţii. Fără aceste depozite, armata şi populaţia înghesuită în nordul Moldovei era condamnată la foamete.

Trupele române trec Prutul la 10/23 ianuarie 1918, iar în 13 ianuarie 1918, divizia a 11-a condusă de generalul Broşteanu intră în Chişinăul evacuat de către bolşevici. Armata română a fost întâmpinată pretutindeni cu mare bucurie, populaţia basarabeană văzând în sosirea ei garanţia instaurării liniştei. Trupele române aflate prin sate au fraternizat cu uşurinţă cu populaţia civilă, soldaţii şi ofiţerii fiind invitaţi pe la diferite evenimente, în schimb ei dând o mână de ajutor la muncile agricole. În acelaşi timp, românii nu s-au amestecat cu nimic în treburile politice ale republicii.

În proclamaţia generalului Broşteanu, la 12 ianuarie 1918, se menţionează că armata română va apăra viaţa şi avutul obştesc al locuitorilor împotriva cetelor de anarhişti şi progromişti. Într-adevăr, în întreg teritoriul controlat de armata română s-a instaurat liniştea, cu unele excepţii, acolo unde pătrundeau elemente bolşevice provocatoare de multe ori venite de dincolo de Nistru. Deşi Chişinăul a fost ocupat fără luptă, nu la fel au stat lucrurile în alte regiuni, unde bolşevicii se simţeau mai puternici.

Luptele cu bolşevicii pentru Basarabia

Kaabak, şeful statului major bolşevic de la Chişinău, trimite o telegramă la Odessa la 11 ianuarie: „Situaţia este gravă. Românii, aranjaţi în formă de semicerc, se găsesc la 20-25 verste de liniile ferate Bender - Chişinău şi Ungheni – Chişinău. Românii de la Străşeni au un spate de apărare slab. Sub influenţa propagandei Sfatului Ţării, comitetul moldovenesc a cerut evacuarea Frontodelului, care lupta împotriva românilor. Ţăranii care s-au despărţit au hotărât să nu permită intrarea românilor pe teritoriul lor. Sfatul Ţării nu cedează. Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine, Sfatul ţării şi Directoratul. Kaminski, şeful trupelor bolşevice din Chişinău, a părăsit comanda şi nepredând-o nimănui, a plecat. Noi ne vom opune până la extrem şi vom lua măsuri decisive. Depozitele de avere le evacuăm. La Bender lăsăm o comandă de mineri. Plecând, vom distruge calea ferată. Pentru apărarea Benderului, unde sunt concentrate forţele armate, soseşte din Odessa un batalion de căi ferate, pe care se poate conta. Situaţia în armată este satisfăcătoare. Naştarum Kaabak.”

Avântul belicos al lui Kaabak s-a mai temperat pe măsura apropierii românilor, el fugind de asemenea peste Nistru. Este adevărat că pentru Tighina s-au dat lupte cumplite, în care din nou românii au ieşit biruitori, dar trebuie să privim aceste lupte în contextul mai larg, în care românii încă mai erau prinşi în dezarmarea şi evacuarea ruşilor de pe frontul Moldovei, unde de asemenea se dădeau adevărate bătălii, menţionate în articolul Primele lupte cu bolşevicii. Aici spuneam că România este primul stat care a luptat cu arma în mână împotriva bolşevismului, dar, după intrarea trupelor române în Basarabia, România devine primul stat din lume căruia Rusia Sovietică îi declară război. Voi încerca să enumăr câteva din cele mai importante lupte de pe teritoriul basarabean, aşa cum apar pe blogul lui Nicolae Ţibrigan, aici fiind deosebit de amănunţit şi bine descrise.

„Bender (Tighina)

Operaţiunea de a alunga trupele sovietice din Bender (Tighina)[5] a fost încredinţată detaşamentului 22, condus de lt. col. Macovescu. În executarea ei, s-au săvârşit unele greşeli, ceea ce a dus la o încleştare deosebită. Eroarea aparţine M.C.G. şi conducerii Diviziei 11, prin faptul că detaşamentul era redus numeric faţă de inamic şi nu s-a ţinut cont de ostilitatea populaţiei rusofone, precum şi de specificul oraşului prin cetatea militară medievală, oferindu-i duşmanului condiţii prielnice de a duce lupte subterane.

S-a pornit de la informaţii contradictorii şi parţial inexacte:

1. în zonă se află doar un regiment de ucraineni pentru paza podului Tiraspol-Bender care au ocupat oraşul

2. în Bender e linişte, oraşul nu este ocupat de inamic

3. de la Prut la Chişinău, Divizia 11 fusese însoţită şi de Brigada 22, podul şi gara nu sunt păzite de sovietici.[6]

„Brigada 22 era alcătuită, de fapt, dintr-un batalion de infanterie, două companii de pionieri, 1 escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie.”[7]

Plecarea s-a făcut la 15 ianuarie, detaşamentul înaintând în cursul zilei de 16 ianuarie pe dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraş cât şi dinspre satele înconjurătoare. În seara de 16 ianuarie, trupele române ajung la est de calea ferată; dar din raţiunea de a nu fi atacaţi în timpul nopţii, detaşamentul a fost retras şi cantonat în satul Bulboaca. Bolşevicii în schimb, vroiau să încercuiască detaşamentul român ca să-i rupă legăturile cu Divizia. Lt. col. Macovescu cere imediat întăriri, iar în dimineaţa de 17 ianuarie, comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detaşament, compus din 2 batalioane, condus de col. Meleca. Detaşamentul are de înfruntat bande bolşevice, dar ajunge la destinaţie în seara zilei de 17 ianuarie. Apoi, generalul Broşteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca, în dimineaţa zilei de 19 ianurie. Detaşamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un escadron şi 2 baterii. La 18 ianuarie, Divizia 11 trimite un detaşament la Orghiev (Orhei) unde trupe înarmate de sovietici devastau şi prădau depozitele. Două batalioane de voluntari ce sunt îndreptate spre Chişinău şi Bender sunt atacate de inamic şi dezarmate în localitatea Căinari (40 km la sud de Chişinău) deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă nici un foc în caz de întâlnire cu inamicul. În ziua de 20 ianurie, detaşamentul declanşează atacul, ocupând localităţile Lipcani, Borisovka şi Varniţa, situate la nord de oraş. Sosesc şi alte întăriri, detaşamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane şi un escadron. Este declanşat un bombardament violent de artilerie asupra oraşului, iar în ziua de 21 ianuarie, la ora 5 dimineaţa, detaşamentul atacă prin surprindere şi la 10 oraşul este eliberat.[8]

„Armata română capturează un imens material feroviar şi de război, între care un depozit de artilerie, având 800 de tunuri – adăpostit în cetate şi i-au produs inamicului mari pierderi de oameni: morţi şi răniţi.”[9]

Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităţilor şi materialelor, iar în Bender este oprit doar un batalion. Artileria ocupă poziţia Borisovca şi Lipcani având obiectiv podul şi satul Parcani. Este trimis un detaşament de o companie şi jumătate şi o secţie de artilerie în direcţia S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolşevicii profită de dispersarea trupelor române şi fiind bine informaţi, la 23 ianuarie, declanşează o puternică contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind maşini militare blindate şi tunuri pe care la trec cu uşurinţă peste podul rămas intact şi nepăzit în mod corespunzător. Atacul surpriză determină trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând poziţiile.[10]

„A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinţi, alcătuită din 62 ostaşi şi 3 ofiţeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detaşament a luptat eroic, baricadat în hrube şi case timp de 3 zile, până la revenirea camarazilor lor.”[11]

Trupele retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri – 2 batalioane şi la 24 ianuarie, contraatacă.

„Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane:

coloana din dreapta, de forţa unui batalion, pe direcţia Bulboaca – Gheorbanovschi – Bender, având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roşiori, aflată în zona Fărlădari – Lişca şi, împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului (Tighinei);

coloana din centru, de forţa a 5 batalioane şi două baterii, atacă pe direcţia Bulboaca-Bender;

coloana din stânga, de forţa unui batalion şi o baterie, pe direcţia Bulboaca – Râşcani – Bender”[12]

În dimineaţa de 25 ianuarie, la ora 6, cele trei baterii ale detaşamentului, împreună cu baterie călăreaţă a Brigăzii 4 Roşiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar peste 20 min., infanteria porneşte la atac. Înaintarea s-a făcut uşor până la liziera de vest a oraşului, dar în localitate a fost grea, fiind primită cu foc dens din partea inamicului. Totodată, de pe malul stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage şi ea spre Bender. Între orele 11-12, oraşul este recuperat de trupele noastre. Iar cele bolşevice şi susţinătorii lor, respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol. În această luptă, trupele române au pierdut 3 ofiţeri şi 138 trupă. Menţionăm că luptele de la Bender în rândurile bolşevicilor au luptat şi două sute de români, proveniţi dintre dezertori şi muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluţionar român din Odesa – organizat şi condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor ş.a.[13]

„Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, aşa cum s-a arătat, de la el plecau căile de acces – ferate şi rutiere – spre Chişinău şi Iaşi, precum şi spre sudul Basarabiei.”[14]

Cahul

La 10 ianuarie un detaşament de ostaşi români, alcătuit dintr-un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, cu o secţie de mitraliere au trecut Prutul şi au intrat în Cahul. La Bolgrad, generalul Kotzbuc, comandantul armatei VI-a ruse, este arestat; ceea ce a dus la o dezlănţuire a anarhiei în regiunea din stânga Prutului. În aceste împrejurări, M.C.G. hotărăşte să trimită în Basarabia încă trei divizii: a 13-a Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie; fiind dispuse astfe:

Divizia 13, întărită cu regimentul 5 Călăraşi, să înainteze şi să se concentreze în zona Bolgrad – Kazaclia – Novotroion – Sandaclia;

Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea Gura Galbini – Carbuna – Batior – Cimişlia;

Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi – Strâmba – Putigeşti[15]

Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor şi de a apăra populaţia de jafuri şi distrugeri. Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile dintre diviziile 13 şi 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere flancul stâng al trupelor ce operau în zona Chişinău – Bender.[16]

Constituirea Corpului 6 Armată Român

Până la 24 ianuarie 1918, cele 4 divizii aflate în Basarabia erau subordonate Marelui Cartier General Român care hotărăşte crearea, începând cu 25 ianuarie 1918, a Corpului 6 Armată, condus de generalul de divizie Gheorghe Istrati avându-l ca şef al statului major pe colonelul T. Dumitrescu. În componenţa Corpului 6 Armată mai intrau: Regimentul 5 Călăraşi repartizat lângă Divizia 11, flota de operaţiuni navale, trupe însărcinate cu acoperirea Deltei, două escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali. Zona de operaţii a corpului de armată era cuprinsă între Prut – Dunăre – Sfântu Gheorghe – Nistru şi în nord până la Soroki (Soroca) – Ripiceni (Pripiceni), inclusiv. Misiunile Corpului 6 Armată erau: respingerea peste Nistru a trupelor bolşevice; asigurarea ordinii şi circulaţiei libere a trenurilor; formarea depozitelor necesare armatei române ş.a. După estimările autorităţilor militare române, în Basarabia se aflau 46 000 de ostaşi ruşi şi ucraineni ostili românilor, dar aflaţi în stare de disoluţie şi anarhie. Astfel, Divizia 1 Cavalerie, împărţită în mici detaşamente efectua deja operaţiunile de dezarmare a satelor din regiunea de nord a Basarabiei. La 20 februarie, ea ajunge la Soroca, de unde stabileşte legături cu armata poloneză. Garnizoana ei rămâne însă la Bălţi; Divizia 2 Cavalerie, după ce dezarmează mai multe sate din zona Gura Galini, trimite, în ziua de 24 ianuarie, Brigada 4 Roşiori şi o baterie călăreaţă la Bulboaca, unde cooperează cu detaşamentul Bender din Divizia 11, la recuperarea oraşului în ziua de 25 ianuarie. La 17 februarie, detaşamentele Diviziei 11 ajung în regiunea Talmazi, de unde supraveghea malul stâng al Nistrului. Divizia 11 trimite, la 27 ianuarie, un detaşament în stâmga Nistrului pentru a ocupa temporar localitatea Dubăsari. Divizia 13 opera în sud, participând alături de unităţile marine, la luptele de eliberare a Chiliei. Ismailului, Cetăţii Albe (Akkerman) şi oraşul Vâlcov.[17]

Cahul şi Bolgrad

Prima s-a pus în mişcare Divizia 13. Plecând din dreapta Prutului din zona Bujor – Băneasa – Mestecani; Divizia 13 s-a împărţit în două detaşamente: detaşamentul Prut a trecut râul pe la Vadul lui Isac şi s-a îndreptat spre sud, ocupând peste trei zile portul Reni; iar detaşamentul Bolgrad trece pe la Oancea şi ocupă Bolgradul la 19 ianuarie 1918. Ambele detaşamente au întâmpinat reacţii minore din partea inamicului. Divizia 2 Cavalerie a pornit din judeţul Fălciu executând marşul în trei etape, instalându-se în seara zilei de 20 ianuarie în localitatea Cimişlia. În satul Socol – Dezginze, Regimentul 11 Infanterie rus a încercat să-i opună, în ziua de 19 ianuarie, o uşoară rezistenţă, dar , avertuzat cu câteva proiectile, depune imediat armele. Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, se afla şi ea tot în judeţul Fălciu, de unde s-a deplasat pe axa pe axa Huşi-Bălţi în 6 etape, pe trei coloane. Divizia a atacat la 23 ianuarie, din toate părţile, oraşul Bălţi, apărat de bolşevici şi de soldaţi voluntari moldoveni conduşi de căpitanul Popa. În aceeaşi zi reuşesc să ocupe oraşul dezarmându-i pe foştii aliaţi. La 25 ianuarie, Brigada 2 Roşiori e trimisă la Cubolta, iar Brigada 3 Roşiori în regiunea Putineşti, unde au procedat la dezarmarea dezertorilor ruşi şi la restabilirea ordinei.[18]

Ismail

Ajunsă în regiunea Bolgrad, Divizia 13, comandată de generalul Popescu a trimis în seara de 20 ianuarie detaşamentul colonelului Dragu, de forţa a trei batalioane, 3 baterii şi un escadron, să ocupe Ismailul. Vedeta nr. 6, sosită de la Bolgrad şi staţionată la Jalpug, era destinată a face legătura între forţele de uscat şi flota de Dunăre. Ordinul primit era de a nu lăsa în spate nici o unitate militară rusă, soldaţii ruşi disparaţi să fie adunaţi şi trecuţi peste Nistru. În seara zilei de 20 ianuarie detaşamentul Dragu staţionează la Cişmeaua, pentru ca apoi, să-şi reia marşul spre Ismail prin Caraclia, unde patrulele române sunt primite cu focuri. Tot aşa sunt întâmpinate şi patrulele trimise spre Broasca, Saftiom şi Ismail. Datorită declanşării unui tir de artilerie, de intimidare, cele două sate s-au predat imediat. Pentru a elibara oraşul Ismail, detaşamentul Dragu mai primeşte sprijin de la detaşamentul col. Rotaru şi flota operativă de pe Dunăre. Pentru intimidarea inamicului şi ajutor în caz de nevoie – la Periprava staţionau trei canoniere de tip „Oltul”; la Chilia Veche (în dreapta Dunării) erau: monitorul „Kogălniceanu”; câteva baterii flotante, trei vedete, un torpilor şi trei şalupe, iar în apropiere de Ismail se aflau monitoarele: „Brătianu”, „Catargiu”, „Lahovari” şi o vedetă în poziţie de tragere chiar în portul Ismail. Vasele ruseşti se retrag în ordine, dar nu renunţă la rezistenţă oprindu-şi flota la Vâlcov şi întărindu-şi flota aici. Răspunsul la gloanţele trase de inamic, când trupele române se apropiau de Ismail a fost focul de artilerie deasupra oraşului. Concomitent infanteria a înaintat spre Ismail cu aripa sa stângă, pentru a tăia retragerea revoluţionarilor spre Chilia. Apoi, pe la ora 16:00, trupele române au pătruns în oraş, cooperând cu un detaşament de marină. Portul a fost ocupat pe de-a întregul în acea noapte. Au fost capturate depozite de armament şi s-a dispersat un periculos centru de agitaţie antiromânească.[19]

Chilia Nouă

Detaşamentul col. Dragu a fost divizat. La 24 ianuarie, lăsând la Ismail un batalion de baterie, şi împreună cu două batalioane, două baterii şi un escadron, s-a îndreptat spre Chilia Nouă cu misiunea de a restabili ordinea. Totodată, din portul Vâlcov au plecat trei canoniere şi patru barje ruseşti cu direcţia Chilia Nouă. Tot la Chilia Nouă a fost trimis şi detaşamentul col. Rotaru, alcătuit din două batalioane şi două baterii; iar pe apă a fost trimis un batalion de marină, iar din Sulina, prin Periprava, două companii cu secţii de mitraliere, din detaşamentul de debarcare. În contextul concentrării de forţe româneşti navele ruseşti fac cale întoarsă. În ziua de 26 ianuarie, diviziunea 1 monitoare, ajunsă la Chilia Nouă, a debarcat un detaşament de marinari fără a întâmpina rezistenţă.[20]

Vâlcov

Toate forţele militare române - de uscat sau de marină – s-au îndreptat spre Vâlcov. Atacul s-a conceput atât dinspre uscat cât şi dinspre apă. Forţele române trimise în obiectivul de luptă erau alcătuite din aproximativ trei batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie, circa trei baterii de artilerie şi un batalion mixt trimis la Periprava, vizavi de malul drept al braţului Chilia spre a constitui, împreună cu trupele de marină, un corp de debarcare în apropierea oraşului. Pe de altă parte, flota de apărare a luat poziţie, cu Diviziunea 1 de Monitoare (2 vase) la 500 m deal de gura canalului Cernovca, iar Diviziunea 2 Monitoare (2 vase) la 500 m deal de Sulimanca. Pentru ocuparea Vâlcovului, comandamentul Diviziei 13 a dat ordin de operaţii care priveau flota de operaţiuni şi detaşamentul col. Dragu. Escadra de Dunăre trebuia să ocupe poziţiile amintite de tragere în noaptea de 27 ianuarie. Dar în seara zilei precedente, vase uşoare ruseşti de război au tras asupra satului Periprava, unde se găseau companii din batalionul de debarcare. Iar în ziua de 27 au încercat să debarce aici, dar au fost respinse. Bateria instalată în pădurea Peripravei trage cu obuze în direcţia portului Vâlcov unde se vedeau o mulţime de ostaşi inamici. Imediat, trei vase ruse, tip Doneţ, şi 10-12 barje au deschis foc asupra monitoarelor româneşti aflate pe canalul Cernovca. Surprinse nepregătite, acestea sunt nevoite să se retragă. În consecinţă, s-a cerut comandamentului Corpului 6 Armată să aprobe amânarea operaţiunii de ocupare a Vâlcovului, iar lupta să se reia pe uscat. La 29 ianuarie, detaşamentul Dragu, ocolind portul pe la nord, a ocupat satele Galileşti, Ghibărţeni şi Zăbrieni. Dar artileria rusă de pe vase a bombardat Zăbrieni şi detaşamentul a trebuit să-l abandoneze. Apoi, ruşii bombardează biserica din Periprava unde era observatorul artileriei române. Frigul, viscolul şi zăpada făcea şi mai grea ducerea luptei de către armata română. Pentru armata română situaţia devenea critică şi la 1 februarie, s-a obţinut aprobarea de a se răspunde şi a contraataca. Două avioane au făcut recunoaşterea asupra întregii zone. Artileria, trăgând spre Vâlcov, distruge turlele bisericilor rusă şi lipoveană care serveau inamicului drept punct de observare. Infanteria rusă atacă dinspre Zăbrieni, dar forţele române rezistă; totuşi, pentru a nu înregistra pierderi, detaşamentul se retrage la Coviachi, lăsând în urmă doar posturi înaintate. Aici detaşamentul este întărit cu noi trupe de cavalerie. În acelaşi timp, infanteria română se extinde pe latura stângă interceptând liniile de comunicaţie dinspre Cetatea Albă (Akkerman). Vâlcovul este blocat dinspre uscat. Ambele forţe combatante îşi săpau tranşee, deşi vremea era greu de înfruntat. La 1 februarie, comandantul Diviziei 13, aflat la Bolgrad, ordonă declanşarea contraofensivei. Greul luptei trebuia să-l ducă trupele marinei, conduse de contraamiralul V. Scodrea, în colaborare cu detaşamentele col. Dragu şi respectiv col. Rotaru, acesta din urmă fiind amplasat la Periprava. Conform ordinului operativ al comandantului flotei de apă, comandantul V. Scodrea, din 28 ianuarie, misiunea flotei române de apă era de a ocupa Vâlcovul, cooperând cu cele două detaşamente de uscat. Ca atare, Divizia 1 Monitoare urma să ia poziţia în canalul Cernovca, 500 m în amonte de gura acestuia, iar Divizia 2 în apropiere; barjele cu obuzire să ia poziţie între cele două diviziuni. Aceste forţe aveau sarcina de a sprijini debarcarea trupelor de pe malul stâng şi de a ţine sub tir de foc vasele ruse răzvrătite dacă le-ar fi atacat cele române, sau localitatea Periprava. Vedeta nr.6 să se plaseze la km 28 pentru a face legătura cu comandamentul col. Dragu prin T.F.S., ori vasul plutitor de mine de la km 36, gata de a crea un baraj, la km 33, dacă vase de război ar înainta spre Vâlcov. Divizionul de obuziere de 127 mm din Regimetul 3 şi bateria de 75 mm din detaşamentul col. Rotaru să ia poziţii în pădurea Letea, lângă Periprava pentru a susţine trecerea trupelor noastre de pe malul stâng al Chiliei şi a trage în vasele şi artileria rusă pe barje în caz că ar ataca Corpul de debarcare, compus din trei baterii, batalionul de debarcare, o companie de pontonieri şi încă două companii din Regimentul 48 Infanterie să meargă pe canalul Cernovca, lângă podul de pe gârla Sulimanca, spre a putea fi uşor îmbarcat şi trecut pe malul stâng, în dreptul km 22. Comanda forţelor de debarcare era încredinţată maiorului Sebastian Avramescu, comandantul batalionului de debarcare. Vasul spital de pe canalul Cernovca trebuia dus la 5 km în amonte de gârla Sulimanca. Lângă el, pentru legătură şi transport a fost plasat vasul „Mântuirea”. Aplicarea acestui ordin s-a făcut peste patru zile când s-a trecut la ofensivă. Din Chilia Veche (de pe malul drept al Dunării) unde se afla comandorul V. Scodrea a expediat, în ziua de 1 februarie 1918, câte un ordin telegrafic Diviziunii 1 monitoare, la ora 2:50 şi maiorului Sebastian Avramescu la ora 3:15. Diviziunea 1 avea misiunea să ocupe imediat poziţii pe canalul Cernovca, la circa 3 km de Sulimanca şi la ora 16:00 să deschidă foc de artilerie asupra turlelor bisericii ruse din Vâlcov şi apoi şi în cele ale bisericii Lipovene, unde se aflau observatoarele de dirijare a artileriei bolşevicilor, precum şi a vaselor acestora de pe canal. Iar în cazul în care vasele ruse deschideau foc înainte de ora 16:00, acţiunea trebuia dusă cu hotărâre luând legătură cu maiorul Avramescu; fiecare monitor putea trage doar 200 de proiectile; iar în cazul în care situaţia era critică, trebuiau să se retragă din bătaia artileriei ruse. Vasul „Mântuirea” trebuia să fie amplasat la întretăierea canalelor Babina cu Cernovca, iar semnalul chemării la luptă să fie trei fluierături lungi şi trei scurte. Maiorul Sebastian Avramescu avea ordinul de a deschide focul de pe vasele româneşti spre Vâlcov. O baterie trebuia să tragă în biserica lipovenească, iar barjele cu obuziere în cea rusă; o altă baterie trebuia să blocheze canoniera rusă de la gura canalului Oceacov. Tot spre acest canal să se concentreze şi divizionul din regimentul 23 artilerie. Tuturor li se preciza numărul de obuze ce aveau voie să tragă. De asemenea, trebuiau să se păstreze legături cu comandantul acestei diviziuni, căpitanul comandor Rădulescu. Luptele româno-bolşevice se desfăşurau cu intensitate maximă, îndeosebi cu artileria de mare şi de pe uscat, până în ziua de 3 februarie. Sediul sovietului local din Vâlcov este lovit. Totodată, sunt distruse şi turlele bisericilor , iar vasele ruseşti nu-şi mai puteau regal tirul; unele vase eşuează, iar altele se retrag fără a fi tras măcar un obuz. Trupele bolşevice se îmbarcă pe vase şi iau drumul spre mare cu direcţia Odesa şi Sevastopol. În ziua de 3 februarie, atât Vîlcovul cât şi Zăbrienii au fost ocupate de trupele române fără a întâlni vreo rezistenţă. Cu acest prilej, au fost capturate mai multe şlepuri şi o însemnată cantitate de materiale şi muniţii.[21]

Cetatea Albă

La 14 februarie 1918, Marele Cartier General, prin ordinul 8722, face cunoscut comandamentului Corpului 6 Armată să treacă la eliberarea oraşului Cetatea Albă (Akkerman), prin aruncarea inamicilor peste Nistru; să cureţe satele de inamici şi să supravegheze trecerile peste graniţă pe porţiunea de la Corniari şi Ialanca, până la Cetatea Albă. Pentru aceasta, comandamentul Corpului 6 Armată a dispus, în ziua de 15 februarie, constituirea unui detaşament mixt, denumit „Akkerman”, pus sub comanda nemijlocită a şefului Diviziei 13 infanterie. Acest detaşament era alcătuit dintr-o brigadă mixtă şi Regimentul 5 Călăraşi din componenţa Diviziei 13, Brigada 4 Roşiori şi o companie de ciclişti de la Divizia 2 Cavalerie, Regimentul 3 Vânători, un batalion de infanterie şi două plutoane cavalerie, date de Divizia 11, Brigada 25 Infanterie, dată de Divizia 1 Cavalerie. Asaltul asupra oraşului-cetate era programat pentru 24 februarie, însă datorită trecerii unui detaşament german dinspre frontul român, prin sudul Basarabiei spre Ucraina, operaţia a fost devansată cu 24 de ore. Trupele române care, după 16 februarie fuseseră organizate pe trei coloane, cu două detaşamente, după un marş de 60 km, parcurşi în patru zile, au pătruns în seara zilei de 23 februarie în Cetatea Albă. Flota de apă, care era în componenţă, cu o parte a Regimentului 47 Infanterie pe flancul drept n-a participat la acţiune. În ziua de 27 fenruarie, oraşul a fost eliberat fără lupte. La sfârşitul lunii februarie 1918, Basarabia era împărţită în patru zone, controlate de cele patru divizii componente a Corpului 6 Armată, după cum urmează:

Divizia 1 Cavalerie, cu cartierul general la Bălţi, ocupa zona limită la nord de linia Moghilev – Litpvac – Lopatin – Viişoara, iar la sud de linia Zuri – Zorobatin – Rizeni – Cotu-Morii;

Divizia 13 cavalerie, cu cartierul general la Bolgrad, ocupa zona învecinată la nord cu Divizia 2 Cavalerie şi la sud de Dunăre şi Marea Negră;

Divizia 2 Cavalerie, cu cartierul general la Cimişlia, ocupa zona limită la nord de Divizia 11, iar la sud linia Purcani – Carasinscaia – Flămânda;

Divizia 11, cu cartierul general la Chişinău, ocupa fâşia de centru dintre diviziile 1 şi 2 Cavalerie

Ele au asigurat liniştea şi siguranţa Basarabiei până în aprilie 1918, când locul Corpului 6 Armată e luată de Corpul 5, iar unele dintre ele au fost mutate din Basarabia în dreapta Prutului. În aceste lupte pentrueliberarea Basarabiei, Corpul 6 Armată a pierdut 3 ofiţeri şi 22 trupă morţi, 12 ofiţeri şi 300 trupă-răniţi, precum şi 151 dispăruţi.[22]

Note:

[1] Comandantul Regimentului 2 Grăniceri din Fălticeni.

[2] Stanescu Marin C., Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România: 1917-1918, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999, p. 100.

[3] Arhiva M.Ap.N., fond microfilme, r.P. II 12508, c. 501-692, C. Kiriţescu, op. cit, vol. III, p. 30-48.

[4] Stanescu Marin C., op. cit., p. 102.

[5] Arhiva M.Ap.N., fond M.C.G., dosar 1073, fila 7, fond M.St.M., serviciul istorie, dosar 1002/79, filele 24-37; fond microfilm,/ r.P.II.

[6] Stanescu Marin C., op. cit., pp. 102-103.

[7] Ibidem.

[8] Idem, pp. 103-104

[9] Idem, p. 105

[10] Ibidem

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 106.

[14] Idem. P. 107

[15] Arhiva M.Ap.N., fond M.C.G, dosar 2066, filele 262-265 in Marin C. Stănescu (p. 109)

[16] Stanescu Marin C., op. cit., pp. 108-109.

[17] Stanescu Marin C., op. cit., pp. 109-112.

[18] Idem, p. 112.

[19] Idem, p. 113.

[20] Idem, pp. 113-115.

[21] Idem, pp. 115-118.

[22] Idem, pp. 119-120.”

Aşa s-a scris, cu lupte şi jertfe, istoria curăţirii Basarabiei de bolşevici. Sosirea armatei române şi alungarea comuniştilor la 1918 a deschis calea exprimării libere a voinţei populare, care proclamă la 24 ianuarie 1918 Basarabia independentă, iar apoi, la 27 martie 1918, proclamă unirea pe veci a Basarabiei cu România. Dar luptele împotriva bolşevicilor nu vor înceta nici atunci, imperiul nu concepea să renunţe la Basarabia, la fel cum nu o face nici astăzi.

Primele lupte cu bolşevicii

Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului. Dacă nu chiar primul.

S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin. Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare. Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român. Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.

Cum am salvat aliaţii în 1916

România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.

Marile victorii şi marile decepţii din 1917

În urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Redau aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1916 faţă de 1917, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului”, dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) faţă de 24 (1917); puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori; căşti, la început deloc, venind mai târziu faţă de toţi soldaţii dotaţi; măşti de gaze, deloc faţă de toţi militarii.

Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale se precipită. În martie 1917 izbucneşte revoluţia în Rusia, care îl alungă pe ţar. Conducătorul ţării devine Kerenski, care continuă războiul. Dar societatea şi armata rusă sunt sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice se înteţesc la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul este devastator. Soldaţii refuză să mai lupte, să respecte ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluţionare, îşi aleg proprii lideri, îşi degradează ofiţerii şi generalii smulgându-le însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă. Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţea soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general, şi nimeni nu putea face nimic, nici chiar respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum a fost ales, aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie se va accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face, dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai greu, soldaţii refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.

Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei care la început merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

Luptele cu bolşevicii în Moldova (1917 - 1918)

În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaceev, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii” provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaceev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbaceev şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de Kirilenko. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.

În drumul său Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaceev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaceev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbaceev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan (foto) luase măsurile de precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi unităţi sau soldaţi ruşi care corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică”. Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!

Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. În această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.

Bătălia pentru Galaţi

După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaceev de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galaţi, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5-6000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare şi primeşte două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină ca şi ajutor. Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel se întâmplă şi cu divizia 40 rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta porneşte spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

Descrierile luptelor pentru Galaţi le citez de pe blogul Din şi despre Galaţi...

"Orasul se pregateste de aparare

La Galati, situatia era mai mult decat alarmanta. Orasul era amenintat de un intreg corp de armata, din care disparuse disciplina si respectul pentru ordine. Comandorul de marina Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galati, primeste ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est si de a apara orasul. Colonelul Badescu, comandantul Brigazii a 8-a de la Fantanele, are misiunea de a ataca dinspre nord si dinspre vest coloanele ruse, aflate in defileul dintre baltile Malina, Calica si Siret. Din pacate, disproportia fortelor este zdrobitoare, rusii fiind mult mai numerosi si mai bine pregatiti. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, in fata caruia romanii nu aveau nici o sansa. In zilele de 20 si 21 ianuarie, in jurul Galatiului se va da o lupta violenta intre acest Corp 4 siberian si fractiuni ale Diviziei a 4-a romane. Comandorul Rizea imprastie putinele sale forte in jurul Galatiului. Cea mai mare parte a trupelor, doua companii si jumatate, din Regimentul 21, sunt pastrate pe Dealul Tiglina, spre a opri iesirea rusilor din defileul baltilor, Calica si Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se afla si doua baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrila de 4 vedete, un torpilor si o salupa. O alta companie a ocupat pozitie langa bateriile marine, cu fata spre oras, spre a preveni un eventual atac al rusilor din Galati (Divizia a 10-a, in spatele pozitiei de la Tiglina). Asadar, Galatiul putea fi atacat si din afara, si din interior. Mici detasamente sunt postate la nord-vest de oras, spre Filesti, si la est, spre Reni, iar in oras a fost oprit un detasament de marina si doua plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galatiul se afla, timp de doua zile, sub bombele rusilor Rusii incep sa inainteze din doua directii: dinspre nord-vest de Filesti inainteaza Regimentul 34. Dinspre vest, de la Sendreni, inainteaza grosul Diviziei a 9-a. In acelasi timp, puternice patrule rusesti se strecoara pe la sud de Baltita, surprind avanposturile romanesti de pe Tiglina, si captureaza un ofiter si 14 soldati. Comandantul orasului cere ajutoare de la brigada. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere si o jumatate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se intareste detasamentul dinspre Filesti si trupa de garda din oras. Aceasta din urma reuseste sa-i impiedice pe rusi sa inarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele romane de la Tiglina. Detasamentul roman trimis de Brigada a 7-a la Sendreni, pentru a opri inaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Romanii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar rusii isi fac loc si ajung la Movileni, asezandu-si tunurile in baterii indreptate deasupra Galatiului. O delegatie de soldati din Divizia a 9-a, in frunte cu un capitan, se prezinta la Galati si cer sa li se permita trecerea prin oras, pana la ora 3 dupa-amiaza. Daca nu, vor bombarda orasul si vor forta trecerea. Comandantul roman refuza. La ora 3,00 Armata rusa incepe bombardamentul: noua baterii de la Movileni trag asupra Galatiului si asupra pozitiilor armatei romane timp de patru ceasuri. Artileristii rusi trag insa foarte prost si pricinuiesc pagube neinsemnate. Bateriile marinei noastre riposteaza, tragand asupra bateriilor ruse si asupra rezervelor de infanterie. La ora 19,00 bombardamentul se incheie.

Orasul, atacat din toate partile

In noaptea care a urmat, intre patrulele de infanterie si rusi au fost violente incaierari. Colonelul Badescu a incercat, prin parlamentari, sa-i convinga pe rusi sa depuna armele. Nici un rezultat. A doua zi, rusii reincep bombardarea Galatiului si pregatesc un atac concentrat asupra orasului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a ataca cu putere si ocupa stramtoarea dintre Malina si Siret. La centru, trupele rusesti de infanterie si artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate in cazarmile Tiglinei si la gura Siretului, se concentreaza in spatele detasamentului roman de la Tiglina. Il ataca brusc si prin surprindere si captureaza prima linie: o companie si jumatate, situata pe botul dealului Tiglina, in fata Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informatii foarte rele vin acum si dinspre est. Vasele si pichetele romanesti de pe Prut au fost dezarmate. Detasamentele romane de la Reni si Giurgiulesti, de peste Prut, au fost si ele dezarmate. O baterie grea ruseasca si sase mitraliere au fost asezate pe dealul Giurgiulesti, pe malul Prutului, iar un detasament rus, format din doua companii de mitraliere, un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie, a trecut Prutul, inaintand spre Galati. Bateria si-a asezat tunurile langa Lacul Brates. Infanteria rusa desfasurata in linie de lupta inainteaza, precedata de patrule de cavalerie, si patrunde in partea de jos a orasului, unde se intareste cu peste 200 de infanteristi inarmati din Divizia a 10-a. Rand pe rand, ei dezarmeaza posturile noastre de graniceri si militieni. Un vas rus, inarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urca Dunarea si trage asupra docurilor, vaselor marine si bateriilor noastre. In acelasi timp, tunurile de la Giurgiulesti arunca obuze in oras.

Atacul roman la baioneta ii ingrozeste pe rusi

Situatia trupelor de aparare a Galatiului este mai mult decat dramatica. Ele sunt acum atacate din 4 directii: vest, nord, est si sud. In oras, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie in unitati de lupta, fara a mai putea fi impiedicate de vreo trupa romana. Orice masura pe care o ia armata romana contrasteaza foarte tare cu diferenta numerica intre soldati. In acest moment, armata romana are o tresarire extraordinara de orgoliu. Din detasamentul de la Filesti se iau doua plutoane de infanterie, o sectie de mitraliere, care sosesc in fuga. Infanteristii romani ataca cu o violenta de neimaginat detasamentul rus de la est, il pune pe fuga si-l urmareste pana trece Prutul. Lucrurile iau o intorsatura incredibila si pe dealul Tiglinei. Mana de soldati romani care s-a mentinut pe linia a doua, ajutata de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Sustinut pe dreapta de Detasamentul Milicescu, sosit de la Filesti (jumatate de companie), iar pe stanga de bateriile marinei si a vedetelor de pe Dunare, romanii reusesc sa-l respinga pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Badescu, intre lacurile Malina si Calica, impotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La inceput, romanii inainteaza foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria romana ii sustine. Vedetele marinei reusesc sa treaca peste barajul rus de torpile, fara nici o piedica din partea marinarilor rusi. Ele bombardeaza din flanc pozitiile ruse. Cu toate acestea, situatia era departe de a fi transata in favoarea noastra. Si atunci, armata romana face ceea ce a facut dintotdeauna: atacul la baioneta. In frunte cu comandantii lor, soldatii romani trec la un atac violent la baioneta, recuceresc dealul Tiglina, ii elibereaza pe camarazii lor capturati si-i pun pe fuga pe rusi. Atacati si respinsi dinspre nord si est, rusii intra in debandada si incep sa se ingramadeasca spre sud, inspre Gara Barbosi, si podul de peste Siret. Artileria noastra si trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldati rusi stransi acolo. Furia cu care romanii, semnificativ mai putin numerosi, contraataca, ii ingrozeste pe rusi, care iau o hotarare disperata si senzationala. La ora 11,00 noaptea incep sa treaca podul si linia frontului si se predau germanilor. A fost un deznodamant total neasteptat si absolut unic in istoria celui de-al doilea razboi mondial. O batalie intre doua armate aliate, in fata pozitiilor inamicului si sub privirile acestuia.

Capitularea

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 si 35 de infanterie rusa, in total peste 3.000 de oameni, cu tot materialul si cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineata, o delegatie a Diviziei a 9-a siberiene a anuntat capitularea. Restul regimentelor 33 si 35, regimentele 34 si 36 in intregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiana, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene si coloana Statului Major al diviziei, impreuna cu tot materialul (60 de tunuri, arme, munitii, tunuri de transee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vadeni, gata sa treaca la nemti), au declarat ca se predau romanilor daca li se lasa libera trecere pentru oameni si caii si carutele lor. Dupa ce au fost dezarmati, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet si trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Si acestea au fost lasate sa treaca peste Prut, pe sub paza santinelelor romane. Batalia de la Galati - cea mai spectaculoasaBatalia de la Galati a fost singura din timpul primului razboi mondial, cand s-au folosit trupele terestre, marine si aviatice in acelasi timp. Conform istoricului Constantin Kiritescu, lupta de la Galati a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfasurate pe teritoriul Romaniei. In semn de omagiu, autoritatile dintre cele doua razboaiei mondiale, au instalat o placa memoriala de cinstire a gloriei soldatilor care au aparat Galatiul in acele zile. Aceasta se afla pe locul unde astazi se gaseste magazinul Stirex, din Mazepa. In 1945-1946, in incercarea de a sterge rusinea de pe obraz, rusii au dat ordin ca aceasta placa memoriala sa fie demolata, iar in istorie, generatii intregi de galateni habar nu au avut despre acest episod cutremurator din istoria Galatiului si a poporului roman."

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.

Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.

Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.

Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.