Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (I)

Cel puţin într-o privinţă, preşedintele a avut dreptate: ni s-a umplut ţara de experţi. Fel de fel de experţi care vin pe la televiziuni să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre evenimente şi fapte, cu o morgă dată de greutatea argumentelor şi cunoştinţelor lor. Mai ales în preajma unor date cruciale, a împlinirii unor ani de la anumite evenimente importante pentru istoria noastră, ecranele televiziunilor sunt invadate de aceşti experţi istorici, strategi sau militari. Nu ştiu pe ce bază se face selecţia acestora, dar am constatat că majoritatea cunosc evenimentele tangenţial, dar îşi dau cu părerea şi afirmă unele lucruri pe care le consideră, după părerea lor, axiome indiscutabile, dar acestea nu rezistă la o analiză mai serioasă. Din păcate, moderatorii nu sunt pregătiţi pentru o asemenea analiză, iar asta îi face pe respectivii experţi să devină şi mai pătrunşi de importanţa afirmaţiilor lor. De exemplu, la fiecare 22 iunie o mare masă de experţi strigă în gura mare că trebuia să ne oprim pe linia Nistrului şi o spun ca şi o axiomă de netăgăduit, pe moment nu are cine să-i combată. Prin acest fapt, ei devin tot mai siguri de cele afirmate, ei mergând mai departe făcând o comparaţie între noi şi Finlanda acelor ani. Am scris într-un articol precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) argumentele pro şi contra, încercând să expun acele decizii prin prisma cauzelor operaţionale, militare, tactice şi strategice. Astăzi mă voi opri asupra comparaţiilor dintre România şi Finlanda în acea perioadă, pentru a încerca să detaliez cazul finlandez, prea puţin cunoscut publicului nostru, pentru a-l lăsa pe el, publicul, să decidă dacă există mai multe similitudini sau diferenţe între noi şi Finlanda în al doilea război mondial. Dar pentru asta va trebui să încep cu începutul.

Un alt aspect referitor la opiniile acestor experţi, constat că aceştia nici nu cunosc cazul finlandez atunci când fac referire la acesta, vorbesc din păreri proprii sau din auzite. De aceea, voi spune de la bun început că în expunerea care urmează, principala mea sursă o reprezintă cea mai adecvată opinie, cea a celui care a condus ostilităţile de partea finlandeză atunci, precum şi în 1918, cea mai mare personalitate militară a Finlandei, omul care a condus armata finlandeză în trei războaie, în războiul de independenţă, cel de iarnă şi cel de continuare, după cum este numit în istoriografia militară finlandeză. Este vorba de mareşalul Carl Gustav Emil Mannerheim, iar sursa o reprezintă chiar memoriile sale.

Un destin militar de excepţie

Baronul Carl Gustav Emil Mannerheim, singurul mareşal finlandez, s-a născut la 4 iunie 1867 şi de la 15 ani este înscris într-o şcoală militară, exmatriculat pe motive disciplinare, face liceul, este admis la facultate şi pleacă la Şcoala de cavalerie Nicolae, la Sankt Petersburg, de unde promovează în 1889. Pe atunci Finlanda era mare ducat în uniune cu Rusia, aşa că el şi-a urmat cariera militară în cadrul armatei imperiale ruse, iniţial la un regiment de dragoni în Polonia, apoi din 1891 în garda de cavaleri a Majestăţii sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg, apoi luptă în războiul ruso-japonez (1904-1905) fiind avansat colonel pentru bravură în lupta de la Mukden. Conduce două expediţii de cercetare în China, apoi revine în Polonia ca şi comandant al Gărzii de cavalerie, cu gradul de general-maior, ulterior ajunge în anturajul imperial. În 1914, în primul război mondial, conduce brigada de cavalerie în sudul Poloniei, mai târziu ajungând să comande o unitate ruso-română pe frontul din Carpaţi în 1916.

Sunt extrem de interesante opiniile lui despre această parte a biografiei sale, mai ales pentru noi, românii. Desigur, în faza iniţială, Mannerheim susţine teza ofiţerilor superiori ruşi, conform căreia armata română slabă mai mult îi încurca prin faptul că erau nevoiţi să trimită trupe de sprijin în România, pe când interesul lor era să susţină propriul front, fără să mai aibă nevoie de prelungirea lui excesivă pe teritoriul României, care putea fi luată din două părţi, şi de către armatele germano-bulgare conduse de mareşalul von Mackensen. El ajunge să conducă, e drept, pentru scurtă vreme, două brigăzi de cavalerie ruso-române, două divizii române de infanterie şi o brigadă română de infanterie (condusă de colonelul Sturza, cel ce va trăda trecând la inamic) sub numele de „grupul Vrancea”. De o sinceritate extremă ne apare atunci acest citat din memoriile sale: „A apărut o situaţie stânjenitoare când o divizie de cazaci din segmentul adiacent, în noaptea de 3 februarie 1917 şi-a părăsit poziţiile pe neaşteptate, pur şi simplu pentru că comandantul ei şi-a pierdut încrederea în armata română, după cum a declarat ulterior, şi în felul acesta a permis inamicului să pătrundă şi să ocupe o creastă predominantă, de unde oraşul Focşani şi câmpia înconjurătoare puteau fi ţinute sub foc.” Într-adevăr, comandantul cazac şi-o fi pierdut încrederea în armata română, dar de ce nu a făcut-o mai devreme, ci numai atunci când luptele scăzuseră în intensitate datorită iernii grele, rezumându-se la patrulări şi atacuri demonstrative. Iar pentru această cotă, în vara lui 1917, românii vor vărsa mult sânge, în alte părţi chiar înlocuindu-i pe ruşii care fugeau de pe front, dar nu pentru că şi-ar fi pierdut încrederea în armata română, ci pentru că ei fac revoluţie, nu război.

Dar aceste aspecte nu avea de unde să le ştie Mannerhaim deoarece, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, este mutat în alt sector de front, mai la nord, asta după ce asistă într-o permisie la Sankt Petersburg la declanşarea revoluţiei din martie 1917. Este martor la luptele de acolo, apoi pe front, în Bucovina, remarcă slăbirea disciplinei din armata rusă, asta începând cu aprilie 1917. Luptă împotriva ofensivei austro-ungare din Galiţia, de la Tarnopol, şi Bucovina dând înapoi, cedând Tarnopolul şi Cernăuţii, chiar în preziua cumplitelor lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, când trupele române au fost nevoite să facă faţă unei cumplite ofensive alături de ruşii care fugeau de pe front. Îşi rupe piciorul din întâmplare şi pleacă în concediu de refacere la Odessa, ideea că locul său nu mai era în cadrul armatei ruse, după o carieră de treizeci de ani, devenind tot mai pregnantă. Se hotărăşte să plece acasă, unde ajunge după nenumărate peripeţii.

Războiul finlandez pentru independenţă (1918)

Ajuns la Helsinki, Mannerheim devine conştient că nu se punea problema dacă Finlanda va fi antrenată în revoluţie, ci mai degrabă când va fi antrenată. Deoarece situaţia în Finlanda era deosebit de gravă. Din cauza apropierii de Petrograd, nenumăratele garnizoane ruseşti se molipsiseră de morbul revoluţiei, mai ales după ce bolşevicii preluaseră puterea în Rusia. Partidul social-democrat cedase în faţa elementelor radicale, se constituiseră gărzile roşii, şi la 13 noiembrie s-a declanşat o grevă generală în cursul căreia gărzile roşii s-au făcut vinovate de jafuri şi omoruri. Dezordinea a continuat, chiar dacă la 16 decembrie Finlanda îşi proclamă independenţa şi Lenin o recunoaşte la 4 ianuarie 1918. Dar Lenin ignoră cererea Senatului de rechemare a trupelor ruseşti staţionate în ţară, rămânerea lor era de fapt o garanţie că Finlanda se va uni benevol cu Rusia sovietizată cu sprijinul acestor garnizoane atunci când bolşevicii finlandezi vor cuceri puterea, iar garnizoanele ruseşti le vor acorda tot sprijinul necesar, inclusiv militar. Aceeaşi situaţie ca şi în Basarabia, Lenin a recunoscut autonomia, doar pentru ca Basarabia să se declare parte a noului imperiu bolşevic de bună voie, aceasta era reţeta. Iar dacă refuza, erau garnizoanele ruseşti bolşevizate să o ajute, dar în cazul Basarabiei a intervenit un alt factor decisiv numit armata română (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Linia frontului în februarie 1918

În cazul Finlandei, au apărut alţi factori pe care Lenin nu i-a luat în calcul. Unul dintre aceştia avea şi un nume, Mannerheim. La Helsinki, acesta este cooptat la conducerea Comitetului Militar în vederea apropierii unor evenimente grave: gărzile roşii, sprijinite de garnizoanele ruseşti ce numărat circa 40000 de soldaţi bolşevizaţi, vor încerca să preia puterea prin forţă, după modelul reuşit în Rusia. Mannerheim le propune conducătorilor finlandezi să plece de urgenţă în nord, pentru a nu fi capturaţi de iminenta lovitură bolşevică. El o face şi călătoreşte incognito, după aventuri ajunge la Vaasa de unde începe strângerea voluntarilor pentru lupta de independenţă a Finlandei. Într-adevăr, o parte din guvern este arestată de bolşevici, alţii reuşesc să scape şi să i se alăture lui Mannerheim.

S-a strâns o armată de voluntari a căror instrucţie se făcea din mers, cu arme cumpărate din Germania, de la ruşii care le vindeau pe băutură sau confiscate de la ei. Ofiţeri au devenit militarii din batalionul 27 vânători, circa 1800 de oameni, singura unitate pregătită, aflată la instruire în Germania. Pentru început au dezarmat şi capturat începând cu noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1918 toate garnizoanele ruseşti din nordul ţării. În aceeaşi zi gărzile roşii arestau guvernul. În patru zile tot sudul Botniei Orientale era eliberat, 5000 de ruşi luaţi prizonieri, 8000 de puşti, 34 mitraliere şi 37 tunuri capturate. Au continuat acţiunile de gherilă ale trupelor lui Mannerheim, după care s-a trecut la război clasic, deschis, de la începutul lui februarie vorbind un front de luptă care împărţea Finlanda în două, sudul bolşevic şi nordul lui Mannerheim. Războiul s-a încheiat în luna mai cu victoria trupelor conduse de Manerheim care au curăţat întreaga Finlandă, unele operaţiuni desfăşurându-se şi pe teritoriul rusesc. Finlandezii au fost ajutaţi şi de o brigadă de voluntari suedezi şi de un corp german venit în ajutor.

De aici deja putem identifica câteva diferenţe majore între felul în care şi-a cucerit Finlanda independenţa şi situaţia Basarabiei, sau care ar fi fost soarta Basarabiei dacă nu interveneau trupele române.

În primul rând, curăţirea Basarabiei s-a făcut cu pierderi mult mai reduse, lupte mai grele s-au dus la Tighina, Vâlcov şi în zonele Bugeacului, precum şi aproape de linia Nistrului. În faţa unei trupe experimentate şi disciplinate ca şi armata română, bolşevicii au preferat de cele mai multe ori să dea dosul, fugind peste Nistru. De exemplu, nici nu s-au bătut pentru Chişinău, au fugit atunci când au aflat că armata română trecuse Prutul. În schimb, doar în bătălia pentru oraşul Tampere din aprilie 1918 bolşevicii au pierdut 2000 de combatanţi morţi şi 11000 de prizonieri.

O altă diferenţă, de partea bolşevicilor au luptat foarte mulţi finlandezi, pe când în cazul Basarabiei, moldovenii de partea revoluţiei bolşevice erau într-un număr relativ redus.

Dar concluzia se impune de la sine, fără rezistenţa şi lupta condusă de Manerheim, Finlanda ar fi fost doar o republică unională comunistă în cadrul Uniunii Sovietice, fără existenţă politică, libertate civică sau orice formă de libertate. Printr-un război sângeros, finlandezii şi-au salvat ţara de la dezastru. Aceeaşi soartă îi era hărăzită şi Basarabiei, dar ea a fost salvată de armata română tot în ianuarie 1918, atunci când bolşevicii vor intenţiona să aresteze Sfatul Ţării.

Mergând mai departe, unii au susţinut că Stalin a fost mai supărat pe români decât pe finlandezi, deoarece românii au desfiinţat republica bolşevică ungară. Ei bine, finlandezii, după obţinerea independenţei şi alungarea bolşevicilor, au trimis trupe în Estonia pentru a-i ajuta pe estonieni să se debaraseze şi ei de comunişti care ocupaseră jumătate din ţară şi ameninţau capitala. Cele două regimente de voluntari au contribuit la contraofensivă, participând la cucerirea Narvei şi eliberarea ţării (24 februarie 1919). Până la urmă, şi Finlanda a fost o pavăză a Occidentului împotriva pericolului bolşevic, alături de Polonia şi România.

Preliminariile războiului de iarnă (1939 – 1940)

Una din tezele des vehiculate la noi este reală, cea a slabei dotări şi înzestrări a forţelor armate în perioada interbelică. Astfel, ni se creează în subconştient imaginea conform căreia finlandezii s-ar fi înarmat şi pregătit mult mai bine decât noi. Dar iată că Mannerheim combate această idee. Şi el se plânge de faptul că guvernele şi parlamentul se opuneau acordării creditelor necesare pentru înzestrarea armatei, deşi încă de la începutul anilor 30 se puteau întrevede semnele furtunii ce se pregătea să vină. Deşi se făcuseră unele progrese în pregătire şi instrucţie, se formase o nouă generaţie de ofiţeri, despre dotări şi armament iată ce zice Mannerheim: „Armamentul şi echipamentul lăsau de dorit. În mare parte, armata nu avea alt armament decât cel ce provenea din războiul de independenţă, care era uzat şi demodat. Lipsea orice material modern. Subvenţiile alocate de stat abia fuseseră de ajuns pentru întreţinerea forţelor armate, neglijându-se în întregime armamentul şi echipamentul.”

Asta în condiţiile în care încă de la primul plan cincinal din anii 20 Uniunea Sovietică trecuse la înarmare pe scară largă, Germania va face la fel abia după 1933, în timp ce statele occidentale vor neglija cu totul acest capitol, convinse că ordinea de la Versailles va dura mult şi bine. Abia Franţa îşi va fortifica frontiera construind linia Maginot care se va dovedi total inutilă în mai 1940. Mannerheim descrie în memoriile sale şi o întrevedere cu guvernatorul băncii naţionale finlandeze, Risto Ryti, tot în scopul de a-i cere credite pentru armată. După ce l-a ascultat cu respectul cuvenit unui erou naţional, Ryti, în timp ce-l conducea spre uşă, a întrebat: „La ce bun să acordăm aceste mari credite armatei, pentru că nu va fi nici un război?”

Mannerheim a fost o scurtă perioadă regent, până la alegerea unui rege, apoi s-a retras din viaţa publică până în 1931 când este numit şef al Consiliului Militar al Finlandei. Din această postură se va lupta cu guvernul, parlamentarii şi politicienii pentru mai mulţi bani pentru armată, eforturi deosebit de dificile deoarece nimeni nu vedea în acei ani posibilitatea unui război. Seamănă cu situaţia politică de la noi în acea perioadă, nu-i aşa? Dar Mannerheim a obţinut ceva, nişte sume ceva mai mari decât ar fi vrut să dea politicienii, dar mult mai mici decât cele solicitate. În acest punct ne putem întreba care ar fi fost situaţia militară a României dacă un astfel de Mannerheim am fi avut noi din 1931 într-o poziţie de o importanţă similară? Închipuiţi-vă dacă Ion Antonescu, de exemplu, ar fi fost într-un post echivalent din 1931? Dar să ne aducem aminte, memoriul lui Antonescu trimis regelui Carol al II-lea în 1938 referitor la proasta înzestrarea a armatei a avut drept rezultat internarea acestuia sub pază.

Presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat începând cu 1938, imediat după anexarea Austriei de către Germania, Anshlussul. La 14 aprilie, secretarul doi al legaţiei sovietice la Helsinki, Iarţev, a cerut o întrevedere la ministrul finlandez de externe, Holsti. Acesta îi expune faptul că i s-au acordat puteri pentru a discuta confidenţial îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două ţări, propunând ca în cazul unei debarcări germane în Finlanda cu scopul de a ataca pe aici teritoriul sovietic, Finlanda să accepte ajutorul militar sovietic şi să ofere garanţii pentru cazul în care va avea loc la Helsinki o lovitură de stat pronazistă. A adăugat că guvernul sovietic dorea să respecte independenţa Finlandei şi integritatea sa teritorială. Câtă ipocrizie conţineau vorbele acestea se va vedea mai târziu. Partea finlandeză şi-a declarat neutralitatea şi hotărârea de a-şi apăra teritoriul şi independenţa, iar la întrebarea în ce constau aceste garanţii cerute de sovietici, Iarţev nu a dat un răspuns precis, totuşi, convorbirile s-au prelungit toată primăvara şi vara. Negocierile au continuat în cursul toamnei, dar cererile sovietice deveneau tot mai clare şi mai imperative. Ei cereau să participe la înarmarea arhipeleagului Aland, teritoriu disputat între Finlanda şi Suedia, apoi au cerut ca ei să construiască o bază aeriană şi navală în insula finlandeză Suursaari, garantând integritatea teritorială a Finlandei, uitând că prin aceasta chiar integritatea teritorială a Finlandei avea de suferit. În septembrie 1938 Germania obţinea regiunea sudetă de la Cehoslovacia, iar presiunile sovietice se vor intensifica.

La 5 martie 1939 Litvinov cere cesiunea prin arendă a patru insule din golful Finic pentru 30 de ani, dar răspunsul finlandez a fost că aceste insule fac parte din teritoriul finlandez a cărui integritate a fost recunoscută de către URSS prin tratatul de la Tartru când aceste insule au fost demilitarizate. Litvinov revine propunând ca şi compensaţie un teritoriu rusesc de la nord de lacul Ladoga, propunere respinsă de partea finlandeză. Totuşi, Mannerheim a susţinut ideea conform căreia trebuia găsită o soluţie pentru a da satisfacţie URSS, inclusiv prin unele cedări, pentru a îmbunătăţi relaţiile Finlandei cu marele său vecin. A susţinut asta şi în convorbiri cu primul ministru şi preşedintele, insistând că aceste insule nu aveau o utilitate pentru Finlanda şi nici nu exista posibilitatea să fie apărate, oricum ele fiind demilitarizate, iar pentru ruşi aveau o valoare reală deoarece închideau accesul spre golful Ladoga, dar interlocutorii săi nu au acceptat. De aici vedem că mitul creat în jurul lui Mannerheim, conform căruia acesta a fost un apărător intransigent al integrităţii Finlandei, nu are suficientă acoperire în realitate. A fost un om pragmatic care a căutat o cale de mijloc, chiar cu preţul unor cedări teritoriale minimale, pentru a evita războiul.

La începutul anului 1939 Mannerheim reia discuţiile cu Suedia pentru o alianţă militară, un proiect al său pe care a tot insistat de douăzeci de ani, fără succes. Planul iniţial al lui Mannerheim era o alianţă a Nordului, deşi Suedia profitase de greutăţile Finlandei din Războiul de independenţă şi ocupase arhipeleagul Aland, teritoriu rămas în dispută. Primul pas spre o alianţă a Nordului, care ar fi dat un semnal de unitate care i-ar fi făcut poate pe sovietici şi pe germani să fie mai circumspecţi. Tocmai de aceea partea finlandeză propusese Suediei ca prim pas militarizarea în comun a arhipeleagului Aland. Dar tocmai Suedia, spre care se îndreptau speranţele lui Mannerheim, care ar fi avut toate motivele ca Finlanda să reziste URSS, deoarece în caz contrar ea ar fi fost următoarea ţintă a agresiunii sovietice. Arhipeleagul Aland, cheia Balticii, dezarmat atrăgea pe toată lumea, inclusiv sovieticii se arătaseră interesaţi de el. Dar Suedia îşi va retrage sprijinul de îndată ce presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat. Sovieticii se vor lămuri cu acest prilej de substanţa colaborării nordice şi vor înţelege realitatea: Finlanda era total izolată diplomatic.

Se spune că istoria se repetă. Amintindu-ne de atitudinea Suediei faţă de Finlanda în două rânduri, atunci când a avut nevoie de ea, mă refer la cea a guvernului suedez, nu a voluntarilor din Suedia, atitudine care se va repeta mai târziu, având în minte asta nu mă pot abţine să nu pun o întrebare celor care susţin dotarea forţelor noastre aeriene cu avioane sudeze: la următorul conflict în care vom fi implicaţi, poate împotriva unei puteri militare superioare, atunci când vom avea nevoie de noi avioane pentru a le înlocui pe cele pierdute, vom avea nevoie de piese de schimb, de mentenaţă, deoarece defecţiunile vor fi mai dese datorită funcţionării suplimentare, deci în aceste cazuri, Suedia, ca producător care nici nu este membru NATO, Suedia în cât timp credeţi că ne va întoarce spatele la presiunile acelei puteri mai mari? Lăsându-ne fără piese de schimb şi avioane? Dacă i-a făcut asta Finlandei, credeţi că nu o va face şi altora?

Dar URSS devine tot mai nerăbdătoare. La 5 martie 1939 cere Finlandei să-i arendeze pentru 30 de ani patru insule din golful Finic. Răspunsul finlandez a fost că nu poate discuta cesiunea unor insule unei puteri străine, deoarece făceau parte din teritoriul a cărui integritate a fost recunoscută de URSS prin tratatul de la Tartru, când insulele au fost demilitarizate. O nouă propunere rusă oferea ca şi compensaţie un teritoriu la nord de lacul Ladoga, propunere din nou respinsă de Finlanda. Da, URSS recunoscuse teritoriul finlandez prin tratatul de la Tartru din 1922, şi totuşi nu a împiedicat-o să o atace, tot pentru teritoriu. Asta este pentru cei care susţin că dacă URSS ar fi recunoscut Basarabia ca parte a României nu ar fi cerut-o în 1940. Complet fals, Stalin a spus că tratatele nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise, ceea ce s-a văzut atât în cazul Finlandei, cât şi în alte cazuri.

Mannerheim era favorabil discutării şi ajungerii la o înţelegere cu sovieticii pe baza propunerii cu arendarea celor patru insule, menţionând faptul că pentru Finlanda aceste insule nu prea aveau importanţă strategică, fiind demilitarizate, dar dacă ruşii se simţeau mai în siguranţă cu posesia lor, deoarece închideau intrarea în golful Ladoga, puteau să le dea satisfacţie, dar preşedintele şi primul ministru au refuzat spunând că orice guvern care va accepta aşa ceva va fi răsturnat a doua zi.

Molotov l-a înlocuit pe Litvinov la 4 mai, dar până atunci Germania a înghiţit şi ce a mai rămas din Cehoslovacia după conferinţa de la Munchen. Germania a propus în aprilie Finlandei, Suediei şi Norvegiei încheierea unor pacte de neagresiune, dar a fost refuzată, ţările menţionate dorind să rămână neutre. Mai târziu, când ministrul Paasikivi i-a repetat lui Stalin dorinţa de neutralitate, acesta i-a replicat că este imposibil, marile puteri nu o vor permite.

În mai 1939, guvernele francez şi englez au iniţiat discuţii cu Moscova în vederea formării unei coaliţii defensive contra Germaniei. Nu au fost deloc promiţătoare, au avut şi părţi mai puţin cunoscute, dar au ajuns în impas atunci când URSS a cerut dreptul de a invada naţiunile limitrofe în cazul în care acestea ar fi fost supuse unei presiuni germane sau agresiuni, indiferent dacă acestea cereau sprijin sovietic sau nu. Guvernul sovietic îşi exprimase dorinţa de a întâmpina armatele germane înainte ca trupele poloneze şi române să fi fost înfrânte de nemţi. În acest cadru intra şi Finlanda, în viziunea sovietică, care trebuia să cedeze coaliţiei, de fapt a URSS, Hanko, Aland şi insulele din golful Finic. Moscova a mai continuat discuţiile cu franco-britanicii, dar mai târziu s-a văzut de fapt că era vorba de o manevră pentru a pune presiune pe Hitler care să ofere cât mai bune condiţii pentru viitoarea alianţă sovieto-germană parafată la 23 august 1939 sub numele de Pactul Ribbentrop – Molotov, imediat după ce URSS îşi dezlegase mâinile în Extremul Orient prin ofensiva din Mongolia, de la Halhin Gol, condusă de generalul Jukov, un blietzkrieg care a zdrobit armatele japoneze, tăindu-le pofta de a intra în Siberia din China. Acest eveniment a făcut ca atenţia japonezilor să fie îndreptată spre Oceanul Pacific, sovieticii putând muta trupe din Extremul Orient atunci când au avut mai mare nevoie de ele, la bătălia pentru Moscova, fără ca japonezii să-i deranjeze cu ceva tot restul războiului.

Pactul sovieto-german a fost urmat la o săptămână de atacul asupra Poloniei, la 1 septembrie Germania, la 17 septembrie Uniunea Sovietică. Polonia fiind împărţită între cele două, URSS a trecut mai departe pe lista sa, aşa cum era trecută în protocolul secret, chiar dacă la 17 septembrie, la data la care deschidea ostilităţile împotriva Poloniei deja învinse, URSS s-a angajat să respecte neutralitatea Finlandei.

Asta doar până termina cu Ţările Baltice. Pretextul a venit foarte curând, la 18 septembrie, când submarinul polonez Orzel a fugit din portul estonian Tallin unde se refugiase în noapte de 14 pe 15 septembrie. Conform regulilor neutralităţii, aceste ar fi trebuit reţinut şi echipajul internat, de aceea sovieticii i-au acuzat pe estonieni de violarea clauzelor neutralităţii şi că facilitaseră fuga submarinului, mai mult, că li s-a permis submersibilelor şi navelor inamice să utilizeze apele teritoriale estoniene. În aceste ape au apărut navele militare sovietice, escadrilele sovietice au început survolarea teritoriului eston, la frontieră au fost concentrate două sau trei divizii ruseşti. Ca să nu-i irite pe sovietici, guvernul eston a redus măsurile militare la minimum, în speranţa că URSS va respecta pactul de neagresiune semnat în 1932. Ministrul de externe eston a fost nevoit la 28 septembrie să semneze la Moscova un pact de asistenţă mutuală pe zece ani, care dădea dreptul URSS să dispună de baze navale la Saarenmaa, Hiidenma, Paldiski şi de unele aerodromuri pe aceste insule, unde sovieticii puteau menţine un număr convenit de trupe de aviaţie şi infanterie. După ratificare, comisia militară sovietică a venit cu pretenţii noi, care nu se regăseau în pactul semnat, ca pretenţiile de a dispune de aerodromuri de pe continent şi posibilitatea de a amplasa trupe pe teritoriul continental, dreptul de a folosi portul Tallin. În 18 şi 19 octombrie o divizie de infanterie, o brigadă de blindate şi una de aviaţie au pătruns în Estonia, ocupând-o militar fără probleme.

Estonia avea un tratat militar cu Letonia, iar estonienii i-au acuzat pe letoni că ar fi răspuns negativ solicitărilor lor, letonii au spus că nu a fost vorba de aşa ceva. S-a spus că imediat după agresiunea împotriva Poloniei, comandantul şef al armatei lituaniene, generalul Rastikis, ar fi propus Letoniei şi Estoniei o alianţă militară baltică care ar fi dispus de douăzeci de divizii. Pentru ca URSS să nu vadă în asta o provocare, a fost refuzat. Cu provocare, fără provocare, URSS tot a ocupat ţările baltice pentru următorii cincizeci de ani, dar a făcut-o pe rând, aşa divizate cum erau. La 2 octombrie 1939 este rândul Letoniei să fie nevoită să semneze un pact de asistenţă mutuală, iar la 11 octombrie rândul Lituaniei. Odată acceptate trupele sovietice pe teritoriul lor, a fost mult mai uşor să fie ocupate şi forţate să intre în marea familie a popoarelor socialiste.

Acum Uniunea Sovietică avea mână liberă împotriva Finlandei, la fel cum va avea în anul următor împotriva României. Poziţia finlandeză se şubrezise vizibil, de când cu ocuparea Estoniei, acum întreg sudul golfului Finic fiind în mâna sovieticilor. La 5 octombrie, ziua pactului cu Letonia, finlandezilor li s-a cerut să trimită un plenipotenţiar pentru negocieri, deci ruşii erau grăbiţi, deoarece la 8 octombrie au spus că întârzierea era foarte iritantă pentru Moscova. A fost trimis Paasikivi, ministrul Finlandei la Stockholm, negocierile începând la 12 octombrie.

Atunci Stalin şi Molotov au propus Finlandei un pact de asistenţă identic cu cel pentru Ţările Baltice, refuzat de Paasikivi, apoi un pact de asistenţă în completarea celui ruso-eston pentru închiderea golfului Finic, dar pentru care Paasikivi nu avea mandat. Atunci Molotov pune pe tapet următoarele revendicări, pe ulterior va sublinia că sunt minimale: Finlanda să cedeze URSS prin închiriere pe treizeci de ani portul Hanko şi zona limitrofă pentru a construi o bază navală cu artilerie de coastă şi o garnizoană de cinci mii de oameni, marinei de război sovietice să i se permită ancorarea în Lappohja, Finlanda să cedeze URSS insulele din golful Finic şi o fâşie de pământ din istmul Kareliei, pentru care va primi compensaţie 5526 kmp în nord, în Karelia Orientală. Fortificaţiile urmau să fie demolate pe ambele părţi ale frontierei, iar cele două state să nu adere la nicio alianţă sau grup de state îndreptată împotriva celeilalte.

Pretextul acestor cereri imperative îl reprezenta securitatea Leningradului, dar nu din partea Finlandei, care nu avea nicio intenţie agresivă, ci împotriva altor state care s-ar fi putut folosi de teritoriul finlandez pentru o agresiune contra sovietelor, Stalin menţionând Franţa şi Anglia, dar şi Germania, adăugând că acum sunt aliaţi, dar „totul se poate schimba în lume”. Nu înţelegea că pentru satisfacerea lor Finlanda trebuia să modifice constituţia, lucru care se putea face doar cu votul a 5/6 din Cameră, dar Stalin s-a arătat convins că vor fi 99% din voturi pentru, iar referitor la pactul de asistenţă mutuală, a venit cu exemplul ţărilor baltice, cărora prin aceste pacte li s-a întărit independenţa (!), când de fapt au dispărut de pe hartă până în 1991. Cam ăsta era Stalin şi cu el trebuia negociat. Expertul militar finlandez demonstrează că Finlanda era în măsură să respingă tentativa oricărei puteri de a debarca trupe pe coasta sa greu navigabilă şi că securitatea Leningradului depindea doar de deţinerea ţărmului meridional al golfului, lucru exact demonstrat şi în practică în 1941, când germanii au ocupat Estonia, Hanko izolat şi-a pierdut orice valoare militară şi a fost nevoie să fie evacuat.

Delegaţia revine acasă pentru consultări. Între timp are loc întrunirea celor patru şefi de stat scandinavi la Stockholm, de unde declaraţiile neutre confirmă şi mai mult izolarea totală a Finlandei.

Mennerheim a făcut o expunere tactică a situaţiei. Dacă se ceda Hanko, apărea o breşă în apărarea de coastă finlandeză şi un cap de pod sovietic îndreptat împotriva regiunilor vitale şi căilor de comunicaţii. Nu-şi făcea iluzii asupra promisiunii de a limita garnizoana la cinci mii de oameni, deoarece era uşor de transferat trupe suplimentare din Estonia sub acoperirea aviaţiei sovietice care domina partea sudică a golfului. Cedarea de teritorii în istmul Kareliei, frontiera istorică fixată în 1323 la Pahkinasaari, oferea ruşilor un teren presărat de lacuri, foarte propice apărării, după cum se va vedea în curând, şi va implica şi abandonarea poziţiilor defensive la care începuse lucrul încă din vară, în mare parte pe bază de voluntariat. Iar nimeni nu putea garanta că URSS va veni cu noi şi noi pretenţii, la fel ca şi în cazul Estoniei şi balticilor, dar atunci nu mai aveau cum să le facă faţă, din moment ce fuseseră părăsite teritoriile propice defensivei. Dar Mannerheim mai sublinia că URSS nu va ezita să folosească forţa şi prestigiul său nu ar tolera ca Finlanda să iasă din încurcătură fără să cedeze teritorii. Ruşii masau trupe în istmul Kareliei, iar începând cu 9 octombrie avioanele sovietice survolau ismul. În acest sens, Mannerheim, de teama unor provocări, decide abţinerea de la orice manevre care ar putea fi considerate agresive, precum şi la retragerea bateriilor de artilerie în interior, în aşa fel încât să poată trage dincolo de frontieră.

Au mai urmat runde de negocieri, la sfârşitul lui octombrie şi mijlocul lui noiembrie, cu prea puţine cedări de ambele părţi. În acest timp, menţionează Mannerheim, pentru a evita războiul, Finlanda ar fi putut apela la sprijinul Angliei şi Franţei care, în cazul în care ar fi făcut o demonstraţie navală în zonă, ar fi putut amâna, probabil atacul sovietic, obţinând un răgaz de câteva luni, astfel crescând şansele să rămână în afara conflictului.

Guvernul finlandez a dat semnale că ar dori continuarea negocierilor, dar nici un răspuns. În schimb, au început atacurile furibunde ale presei şi radioului sovietic, desigur, toate fiind în mâna statului, la adresa Finlandei, ceea ce nu prevestea nimic bun, toate semnele ducând spre împlinirea vorbelor lui Molotov din timpul negocierilor: „Acum e rândul militarilor să vorbească”.

la 26 noiembrie 1939, ruşii au înscenat ceea ce s-a numit „incidentul Mainilia” sau „canonada din Mainila”, la fel cum au procedat camarazii lor germani înainte de a ataca Polonia, la 1 septembrie. Aceştia au înscenat un atac al polonezilor la postul de radio din Gliwice, un oraş german de frontieră la 31 august 1939, care să servească ca pretext pentru invadarea Poloniei a doua zi. Sovieticii, după aceeaşi reţetă, au pus la cale canonada de la Mainilia.

La 26 noiembrie Molotov îl informează pe ministrul finlandez la Moscova că finlandezi au tras cu tunul în istmul Kareliei, la ora 15.44, ucigând un subofiţer şi trei soldaţi, alţi nouă fiind răniţi. Pentru a evita noi incidente, a cerut retragerea trupelor finlandeze la o distanţă de 25-30 km de frontieră. A doua zi răspunde guvernul finlandez care contestă faptul că proiectilele au fost trase de pe teritoriul finlandez, având în vedere şi ordinul lui Mannerheim de retragere a artileriei în spate, dincolo de bătaia tunurilor. Gărzile de frontieră constataseră că punctul de impact era la opt sute de metri de graniţă, lângă satul Mainilia, iar prin măsurători topometrice stabiliseră că s-a tras de la un kilometru şi jumătate, doi kilometri dinspre sud-vest, deci de pe teritoriul rusesc, lucruri consemnate şi în jurnalul de post. Deci, finlandezii resping protestul sovietic, cerând ca şi reciprocitate retragerea trupelor sovietice cu aceeaşi distanţă fixată de comun acord, iar experţii de ambele părţi să cerceteze incidentul. Ceea ce este ciudat, spune istoricul rus Mikahail Semiryaga că nici până acum nu s-au publicat numele victimelor incidentului de la Mainilia, iar în altă parte, o carte de istorie a trupelor sovietice de frontieră apar trei morţi şi şapte răniţi. Nepotrivirile nu se opresc aici, Molotov într-un discurs radiodifuzat la 29 noiembrie înfierează dorinţa nemăsurată a finlandezilor de a ameninţa securitatea Leningradului cu trupele lor şi au bombardat trupele noastre de lângă Leningrad, bombardament care a provocat pierderi grele unităţilor Armatei Roşii. Deci, intrăm în domeniul ficţiunii, Molotov vorbeşte la radio de bombardarea Leningradului, dar trimite o notă de protest pentru bombardarea de la Mainilia, localitate în istmul Kareliei. Asta a fost provocarea la care Mannerheim se aştepta încă de la jumătatea lui octombrie.

Evenimentele s-au derulat rapid, Molotov comunicând că guvernul său nu se mai simte legat prin pactul de neagresiune, apoi, deformând faptele şi uitând de clauza de reciprocitate a retragerii trupelor de ambele părţi, Molotov a pretins guvernul finlandez a pretins retragerea trupelor ruse la 25 de kilometri de frontieră şi, „după cum se ştia” trupele finlandeze îşi continuă atacurile nu numai în istmul Kareliei, ci şi în alte sectoare, de aceea guvernul sovietic se vede nevoit să rupă relaţiile diplomatice. Un teatru al absurdului, poporul finlandez de cinci milioane de locuitori, slab înarmat, să atace Uniunea Sovietică cu o populaţie de peste 170 de milioane de locuitori şi un teritoriu imens, plus înarmată până în dinţi.

Guvernul finlandez s-a mai adresat celui sovietic în încercarea de detensionare, dar URSS a răspuns deschizând focul. La Petsamo gărzile de frontieră finlandeze au fost atacate încă din 29 noiembrie, în 30 noiembrie dimineaţa ruşii au întreprins operaţii regulate cu forţe superioare pe uscat, în aer şi pe mare.

Războiul de iarnă sovieto-finlandez, sau Talvisota, după denumirea finlandeză, începuse.

(va urma)

Bibliografie:

Carl Gustav Emil Mannerheim, Memorii, editura Militară, 2011

Mikhail Semiryaga, The Winter War, Novosti Press, Moscow, 1990 

       

  

           

        

  

Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş

Generalul Stan Poetaş

Un nume uitat astăzi, ca şi ale altor eroi căzuţi pentru neam şi ţară, generalul Stan Poetaş a plătit cu viaţa lupta sa pentru România Mare. Am mai avut şi alţi generali căzuţi pe câmpul de luptă, ca şi generalii Praporgescu şi Dragalina în primul război mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în al doilea război mondial. Dar generalul Stan Poetaş a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniştea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire.

Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc. (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)).

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje şi emisiuni despre toţi maneliştii şi fotbaliştii agramaţi, despre pipiţele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim româneşte?

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov - Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor. Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front? Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă? După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă!

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917 (vezi Primele lupte cu bolşevicii)

Basarabia îşi începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa, Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa şi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916.

Iar pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat şi am murit de nenumărate ori, deşi Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 (vezi Lupte antibolşevice după Unire). Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaş.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaş se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primeşte alături de Brigada 5 călăraşi, condusă de colonelul Romulus Scărişoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa şi el la această luptă din faţa Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situaţia din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din faţa Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în şarjă o poziţie inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur şi simplu decimaţi, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfăşura şi şarja cavaleriei române de la Robăneşti, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parţial explicată prin lipsa experienţei de război şi prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul ruşilor, cu experienţă de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabileşte linia defensivă Rasova – Cobadin – Topraisar – Cocargea – Tuzla, în faţa românilor va cădea în luptă prinţul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în faţa românilor, cam în aceeaşi perioadă căzând la datorie şi prinţul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în faţa „diviziei de fier” a generalului Traian Moşoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci şi 7 tunuri turceşti, care din ordinul colonelului Stan Poetaş sunt trimise la Bucureşti pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinţei marelui voievod la 1595.

Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eşuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania şi Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn şi Mackensen conduc trupele germane şi austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare şi turceşti în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar – Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaş denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărişoreanu gradul de general de brigadă.  În faţa Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca şi divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca şi întreaga artilerie grea germană şi bulgară. În faţa lor, ostaşii lui Scărişoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaş, „taica Stan”, cum era alintat de soldaţii săi din regimentul 9 vânători şi 40 infanterie „Călugăreni”. Simţind iminenţa atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului şi sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deşteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Se vor ţine de cuvânt, timp de două zile şi jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în faţa zidului de piepturi româneşti. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 şi 115 au părăsit poziţiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofiţeri şi 2800 de soldaţi, şi fără să înştiinţeze aliaţii români despre retragere. Poziţia de la Topraisar este descoperită şi pe flancul de est, aşa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepţia unei porţiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanţa vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranţa că acest gest simbolic va şterge orice urmă de latinitate din Dobrogea (vezi Noi şi bulgarii).

Colonelul Stan Poetaş îşi continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov - Argeş supranumită şi bătălia Bucureştilor. După ce inamicul rupe rezistenţa Carpaţilor la Jiu şi afluieşte spre est, către capitală, trupele bulgare şi germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe şi execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească şi bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărişoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaş declanşează un atac furibund la Bălăria şi ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele şi numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpaţi. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăileşti, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, şi a primit răspuns o înjurătură neaoşă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate asupra a doi ofiţeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, şi de aici încolo va interveni reacţia dură a inamicului, acesta ştiind perfect unde să lovească şi cum. Trebuie menţionat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susţină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicaţii inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureştilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma late bătălii, cum a fost cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spaţiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective şi mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanţi în prima linie şi aproape un milion în rezervă. Însuşi împăratul german, kauserul Wilhelm, va vebi să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareşalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunţase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iaşi”. Dar împotriva lor se vor opune trupele româneşti, reorganizate şi dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârşit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în faţa rezistenţei române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile ruseşti ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marşuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranşeele părăsite de ruşi fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioţilor noştri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători ţărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le şi frângând intenţia lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiţia şi în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane şi austro-ungare, o divizie românească a ţinut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaş şi-a făcut şi aici cu prisosinţă datoria. A luptat la Mărăşeşti şi Muncelu, acolo unde soldaţii români au sfinţit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistiţiul şi mai apoi luptele din Moldova contra foştilor aliaţi bolşevizaţi (vezi Primele lupte cu bolşevicii), care doreau să transforme România în republică populară. În aceeaşi perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilaţi de aceeaşi teroare bolşevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele şi guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei şi eliberarea cetăţenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin şi Stan Poetaş, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi şi Hotin

După ce îi pacifică prin forţă pe bolşevicii ruşi la Mihăileni în ianuarie 1918, soldaţii generalului Stan Poetaş, după intrarea în Basarabia şi unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolşevice ce încercau să răscoale populaţia pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost linişte, datorită ocupaţiei germane şi austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolşevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în judeţul Hotin ce fusese iniţial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru.

 Hărţile din Costin Scurtu, op. cit.

Printre cei însărcinaţi cu paza acestei frontiere a fost şi generalul Stan Poetaş, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roşcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor şi va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918). În subordinea generalului Stan Poetaş acţionau regimentul 3 roşiori şi regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 şi 3 din acest regiment 34.

Pentru a înţelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolşevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populaţiei ucrainene din regiune, ci şi din partea unor elemente din populaţia locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluţionar rusesc din toamna lui 1917, când bolşevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace şi pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forţă pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat şi create colhozurile, iar ţăranii care se opuneau erau ucişi sau deportaţi în lagărele din Siberia. Până şi forţa de bază a bolşevicilor, marinarii răsculaţi din fortăreaţa Kronstadt, în 1921, când au înţeles că au fost păcăliţi de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiţi şi supravieţuitorii executaţi de Armata Roşie. Aşa a învins bolşevismul în Rusia.

Au fost şi în Basarabia astfel de bolşevici, păcăliţi de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluţionare obţinute în 1917 şi începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Ţării. Unii dintre ei au acţionat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuţă, basarabean din Călăraşi, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiţi şi Moghilev – Atachi. Informaţii despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenţie la frontieră a detaşamentelor de pază şi patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolşevice au trecut Nistrul în număr mare şi au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. În sectorul atacat se afla un detaşament compus din două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş. La orele 9.00 se primesc informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate şi din spate de populaţia civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de ruşii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obţinute şi prin contrabandă peste Nistru. Secţia mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită şi nevoită să se retragă. Se opreşte la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineţ şi Calaraşofca. În acest timp, generalul Stan Poetaş a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deşi i se atrăsese atenţia asupra pericolului să nu intre în sat căci populaţia e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe şoseaua Atachi – Calaraşofca şi este atacat de populaţia civilă, fiind omorât şi cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşi avea să fie împuşcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuţa. S. Fosu, cel care l-a împuşcat, avea să fie judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuţa avea să fie executat la puţină vreme de la evenimente de către ucrainenii naţionalişti ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naţionaliştilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roşie care a pus capăt independenţei Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolşevicii au pus stăpânire pe satele Arioneşti, Unguri Calaraşofca, Ocniţa, Atachi, Volcineţ, Merişofca. Se pregăteşte contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii şi distrugerea bolşevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populaţiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art şi bat 3 din reg 35 au alcătuit detaşamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolşevicilor ce au înainta spre Ocniţa. Au fost primiţi cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins inamicul din sat. Au fost curăţate de elemente inamice localităţile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuţi. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi şi Codreni pentru distrugerea bandelor bolşevice. În lupte grele, au fost reocupate localităţile Călăraşi, Atachi şi Volcineţ. La 10 ianuarie, în urma rezistenţei inamice îndârjite din satele Ugri şi Arioneşti, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălţimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morţi şi răniţi, un tun şi alte materiale militare. Detaşamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolşevicii scăpaţi încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte ucişi în bărci, iar alţii înecaţi, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiţii să fie împrăştiaţi şi să li se ia tunurile, altfel comandamentul român ameninţă cu trageri de artilerie contra oraşului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolşevic s-a produs fără ştirea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaş l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca.

Statuia generalului Stan Poetaş la Soroca

(fotografii din colecţia Cătălin Teodoreanu)

 

Dar bolşevicii nu au renunţat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcţia de atac. La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni. La fel ca şi la Atachi, atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris. Soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei.

Valoarea forţelor bolşevice era de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care îşi pregătesc terenul din timp organizându-şi terenul din timp şi acţionând coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi.

Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detaşament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanţi.  la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăşte declanşarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud şi vest de oraş, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok şi Atachi  spre acest oraş. Detaşamentele menţionate, maior Lascăr, căpitan Chiţulescu, colonel Petrescu şi maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolşevicilor şi restabilirea ordinii, şi cea de poliţie militară, de percheziţie şi strângere a armelor şi muniţiilor, precum şi investigaţii pentru descoperirea liderilor bolşevici veniţi de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolşevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov - Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăştiind taberele bolşevice din satele Ladova şi Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită şi inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor şi populaţiei civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaţionale, dintre care cea mai cunoscută şi mai des invocată este Convenţia de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătăţire a altor convenţii încheiate pe rând în 1864, 1906 şi 1929. Un lucru uitat cu desăvârşire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecţia prizonierilor, a răniţilor şi a populaţiei civile din zona de război. Această convenţie nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca şi combatanţi în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca şi combatanţi într-una dintre tabere.

De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toţi prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, aşa că a ordonat împuşcarea lor. Francezii şi astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Şi istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când istoria noastră ne spunea că noi am fost buni şi blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocităţi fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar aşa. Dacă am fi fost aşa de buni şi blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocităţi contra civililor şi i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleaşi crime şi atrocităţi, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca şi neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ştefan cel Mare (şi Sfânt), după cea mai cunoscută biruinţă a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinţi), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul şi fratele hanului. Trebuie menţionat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populaţie bărbătească şi bătrânii, pe femei şi copii luându-i în robie. După această înfrângere a sa, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ştefan să-i elibereze fiul şi fratele, precum şi pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ştefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluţie, l-a sfâşiat între patru cai pe fiul hanului chiar în faţa celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci şi nouă i-a tras în ţeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni şi el han, şi să ştie ce va păţi dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu faţa şiroind de sânge şi în mână cu sacul cu nasuri, Ştefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toţi nenorociţii ăştia traşi în ţeapă sunt cu faţa către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocităţile descrise ceva mai devreme (vezi foto de mai jos)? Să-i elibereze pe toţi bolşevicii capturaţi? Experienţa românilor ce au luptat contra bolşevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), orice înţelegere făcută cu bolşevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înţelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”.

De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi şi Hotin au fost clare: „veţi lua măsuri severe contra populaţiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolşevicii), veţi restabili ordine deplină cu orice preţ”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populaţiei civile, ci doar asupra acelor civili capturaţi care luptau alături de bolşevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune aşa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet şi radical exterminate. Contra populaţiei care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie şi extremă severitate”.

Imaginile de mai sus sunt ale cadavrelor soldaţilor români din regimentul 3 roşiori 

(sub comanda generalului Stan Poetaş) torturate şi multilate de către bolşevicii ruşi

sursa: Memorie şi onoare, Românii în primul război mondial, 2008

 Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoţându-le ochii, smulgându-le limbile, agăţându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceştia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca şi un avertisment.

Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaş ucis de banda lui Bărbuţa care nu avea semne distinctive ca şi combatanţi: „am respins bandele bolşevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morţi, răniţi, prizonieri (executaţi)”. Detaşamentul general Davidoglu din regiunea Creştineşti au reocupat şi dezarmat satele Medibăuţi, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolşevici (300 morţi, 100 executaţi). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mieluşei duşi la tăiere, aşa cum apare în istoriografia noastră. Şi nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat şi nu s-au oprit total până la al doilea război mondial (vezi Lupte antibolşevice după Unire). Generalului Stan Poetaş i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănţuiţi patrioţii români înainte de a fi deportaţi în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească.

Este trist că astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de acest erou român căzut în luptă contra bolşevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poţi găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noştri nu pot să ştiu), e trist că nu poţi găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca şi pe toţi românii căzuţi pentru apărarea patriei!

Bibliografie:

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008

Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Nicolea Ciobanu şi colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius şi Smaranda Cutean, Memorie şi onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008

Glenn Torey, Armata revoluţionară rusă şi România în 1917, Editura militară, 2005

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991

Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000

               

         

          

         

Omagiu armatei române

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu şi evident, şi aşa ar trebui să fie, dacă am privi doar puţin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea şi existenţa noastră ca şi stat.

Înconjuraţi doar de duşmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi şi fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinşi între năvălitori, cuceritori şi imperii, călcaţi din toate părţile, am supravieţuit ca neam şi popor acolo unde alţii au dispărut.

Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menţinut peste veacuri, credinţa şi sabia. Credinţa în Dumnezeu, biserica, credinţa în neam, în limbă şi tradiţii, credinţa în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-şi întoarcă faţa către români. Şi sabia, puterea armată, forţa brută cu care stăteam în faţa forţei, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în duşman, făcându-l să muşte ţărâna sfântă a patriei, şi să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existenţă, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă şi un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, şi asta am şi fost.

„Chiar şi în secolul XIX, mulţi doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aş adăuga, nu numai în secolul XIX, ci şi în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariţia românilor. În alte părţi, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeaşi soartă ne era destinată şi în arealul cuprins între Tisa, Dunăre şi Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpăţânat să supravieţuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinţa în Dumnezeu şi puterea armelor.

Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creştinării noastre, cum au alte popoare, ca şi ruşii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creştinism. Explicaţia este simplă, poporul român s-a născut direct creştin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldaţi şi colonişti, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creştin care a crescut şi s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creştin încă din zorii existenţei sale. Nu este de mirare că biserica şi credinţa în Dumnezeu ne-a însoţit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieţii şi activităţii sale de religie şi credinţă, ridică biserici, locaşuri de închinăciune şi troiţe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creştine ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar şi simbolurile cioplite în porţile de lemn cuprind simboluri creştine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creştine, mai este şi „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creştine.

Dar spiritualitatea şi credinţa nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supravieţuiască în lipsa unui braţ înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supravieţuit numai cu credinţa, la fel, braţul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credinţa şi neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar şi astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleaşi simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica şi armata. Să se mai îndoiască cineva de înţelepciunea poporului.

Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaşte-o. Dar cum să o cunoască alţii, dacă nici noi nu o cunoaştem, şi chiar dintre noi, românii, sunt  destui care o denigrează, o blamează şi o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepţii, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câţi uită, dacă nu toţi, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, şi nu de puţine ori au ieşit victorioşi?

Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre braţul înarmat al ţării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoşii noştri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar şi la istoricii contemporani, dacii sau geţii erau văzuţi ca şi un popor războinic care lupta cu dispreţ faţă de moarte. Au luptat şi împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichităţii. În timpul lui Burebista, au creat prin forţa armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpaţii Păduroşi şi de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut linişte. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat şi altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată şi de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.

Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat şi contat şi în acele vremuri ca şi forţă militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitaţii la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat şi Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menţionat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca şi ambasadele lui Priscus, care atestă existenţa românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceştia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu şi mulţi alţii, ungurii impunându-şi dominaţia asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar şi atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneştii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanţul şi zdrobea la 1205 prin Ioniţă Asan armatele cruciaţilor care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei şi Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.

Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spaţiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenţie rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câştigate sub Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi sub alţi domnitori mai puţin mediatizaţi, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existenţa unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea şi conducători pricepuţi, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menţionaţi şi alţii uitaţi, românii au fost imbatabili.

Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei ţări române.

Dar care era secretul unei astfel de eficienţe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, ce călăreau cai grei, şi aceştia protejaţi cu zale de metal. Fiecare nobil întreţinea o mică armată de soldaţi şi slujitori, aceştia trebuind să se preocupe de armura şi armamentul lor. La chemarea regelui, aceşti nobili îşi strângeau vasalii şi plecau la război. Dar întreţinerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanţilor pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceştia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Şi mai erau îngreunaţi de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesionişti în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia şi Franţa nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanţi. Comparaţi cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din ţările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din ţăranii agricultori, marea majoritate a populaţiei, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipaţi uşor, dar aveau deprinderi militare de luptă, şi erau arcaşi pricepuţi. La Crecy, în 1346, tot în acelaşi război de o sută de ani între Anglia şi Franţa, s-a văzut ce dezastru puteau face arcaşii cavalerilor înzăuaţi.

Fiecare din ţările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc. Şi aceşti luptători erau deosebit de eficienţi, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învăţat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo ţară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.

Dar apariţia armelor de foc, în speţă a archebuzelor, a făcut ca eficienţa oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruieşti o lună şi să obţii un luptător eficient, îţi trebuia un antrenament permanent, soldaţi profesionişti şi archebuzele erau şi deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat şi cu următoarea generaţie de arme, şi de aici a decăzut statutul ţărilor române ca şi puteri ale timpului. Imperiile vecine şi-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreţinută şi oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în faţa noilor arme de foc.

Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine şi mai accesibile, dar şi mai uşor de manevrat, odată cu progresul ştiinţei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puştilor şi pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce.

Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878.

În iulie 1877 ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se ţină seama în viitor.

Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari, generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat sabia lui Osman Paşa.

Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia celei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace, dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).

Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia.

Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan internaţional în timpurile moderne în primul rând datorită capacităţii militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două judeţe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o).

Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient să o afişeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi şi bulgarii).

Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri. (citat din Primele lupte cu bolşevicii)

Au urmat luptele din 1917:

La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolşevicii)

Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat şi în anul 1919, contra bolşevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolşevicii), apoi în Basarabia (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) şi mai târziu pe linia Nistrului şi dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul şi alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuţia şi Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) şi ne-am bătut în Transilvania contra bolşevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa şi dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut şi mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolşevice după Unire).

Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realităţii României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situaţia din teren. Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluţie a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruşi în aşa grad încât aceştia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forţa armelor, prin baioneta soldatului român şi prin dârzenia acestuia, prin jertfa şi sângele său, nu prin rezoluţii de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluţiile de la Paris cu rezoluţiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluţii ONU s-au grăbit să le accepte şi să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluţiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliţiei? Şi exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomaţii, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldaţii armatei române! Şi au impus-o cu arma, nu cu vorba!

O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forţa armatei pentru a ne păstra existenţa ameninţată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înţeles că diplomaţii şi politicienii au eşuat. România Mare, clădită pe sângele şi jertfa înaintaşilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.

Am pornit la război nu pentru spaţiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri şi dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forţe superioare şi sorţi potrivnici. Am fost principala forţă militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, a patra forţă militară a aliaţilor, după URSS, SUA, Marea Britanie şi înaintea Franţei. Ceea ce am obţinut şi ceea ce nu am obţinut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea şi-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la graniţa maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile româneşti fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaţilor şi chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al ţării, prin faptul că până şi astăzi se află în topul încrederii populaţiei. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluţia din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populaţia lucrurile ar fi stat mai rău, totuşi au existat incidente.

Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat şi genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menţinere a păcii şi intervenţiile internaţionale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a ţării. Sunt multe recunoaşteri internaţionale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declaraţii ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloţii români sunt printre cei mai buni din regiune” şi „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menţiona câteva, foarte puţine faţă de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiţii militare, iar corespondentul său militar, după o demonstraţie a vânătorilor de munte în Munţii Braşovului, exclama: „nu ştiu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar ştiu un singur lucru: în următorul conflict, aş prefera ca băieţii ăştia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor şi că ar fi onorat dacă aceştia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte şi despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?

Dar băieţii noştri nu-şi pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern şi corespunzător. Nu le putem cere performanţă maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică şi pregătire, daţi-le uneltele cu care să-şi facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învăţăm în generaţii, deşi istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenţia. Daţi-le băieţilor avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca şi în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o şi cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziţi-vă, până nu e prea târziu!

Azi e ziua armatei, a bărbaţilor şi femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care îşi fac datoria cu ce au, cu ce ţara le-a dat, şi nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-şi mai căra câteva înjurături unii altora. Şi nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienţi pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviaţiei române nu cu patruzeci şi opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenţia de la Viena. E nevoie doar de o mică voinţă politică.

Revenind la ceea ce ne-a ţinut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu preşedinţii, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credinţa în Dumnezeu şi braţul armat al ţării. Aşa că, de fiecare dată când treceţi pe lângă o biserică, închinaţi-vă; dar descoperiţi-vă şi închinaţi-vă şi de fiecare dată când treceţi în grabă şi pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!

Dumnezeu să ocrotească România şi armata ei!