Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa

Prea puţin s-a spus şi s-a scris despre una dintre cele mai importante campanii româneşti din istoria noastră, cea referitoare la războiul româno-ungar de la 1919. Dacă până în 1989 această lacună din istoria noastră părea explicabilă prin prisma istoriografiei comuniste care nu dorea evidenţierea rolului României în stârpirea unui focar comunist apărut pe harta Europei Centrale, cu atât mai mult mi se pare condamnabilă neglijarea acestui aspect esenţial în ultimii douăzeci de ani. Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaştem şi să o apreciem, aşa cum este ea, mai ales în contextul relaţiilor cu vecinii noştri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale. „O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia”, spunea istoricul Constantin Kiriţescu, iar aceasta este povestea rezolvării disputei vechi de secole cu unul dintre vecinii noştri.
După cum am expus într-un articol precedent Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (II) Adevăruri uitate, în aprilie 1919 trupele române şi ungare (devenite bolşevice) se aflau faţă în faţă pe linia despărţitoare Sighet – Ciucea – Zam.

Ungaria bolșevică


Până atunci, Ungaria suferise transformări nemaiîntâlnite în orice stat, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, doar pentru prezervarea imperiului său, pentru a-şi putea continua politica sa de asuprire a românilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor, cehilor, polonezilor, etc. Imperiul austro-ungar prăbuşindu-se în urma războiului, Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, la 2 noiembrie 1918, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. Doreau să se desprindă de Austria, dar să păstreze restul teritoriilor locuite majoritar de celelalte naţii din vechiul imperiu. Astfel, nici prin gând nu le trecea să recunoască plebiscitul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanţii naţiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu ţara. demn de remarcat, a fost singurul plebiscit, cu consultarea populaţiei, din vechiul imperiu austro-ungar, cu atât mai importantă şi mai dreaptă fiind demonstraţia justeţei cauzei Ardealului. Înainte de asta, în timpul revoluţiei de la începutul lui noiembrie, contele Istvan Tisza, unul dintre principalii responsabili pentru declanşarea războiului mondial, a fost ucis de către soldaţii unguri, proprii săi soldaţi.
La 16 noiembrie 1918, primministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuşi se declară antantofil. Timp de patru ani de război, şi înainte de acesta, Ungaria a fost unul dintre pilonii de bază ai Puterilor Centrale, susţinătoare fără rezerve a politicii agresive a Germaniei şi Austro-Ungariei, al cărei element de bază era, iar acum, peste noapte, a devenit o susţinătoare ferventă a Antantei, în speranţa că va avea câştig de cauză la Conferinţa de Pace de la Paris.
„Oare oamenii ăştia nu-şi dau seama că au fost învinşi?” întreba generalul Berthelot în însemnările sale. Tone de material de propagandă invada Conferinţa de Pace, nu se precupeţea nici un efort pentru a influenţa hotărârile acesteia, în timp ce în zonele ocupate se declanşa o teroare fără precedent, pentru a amuţi pentru totdeauna glasul acelora ce susţineau ideile de autodeterminare, de a-i lăsa pe fiecare să-şi decidă soarta, conform principiilor enunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. În articolul menţionat mai sus am amintit doar o parte din atrocităţile ungureşti din Ardealul acelor timpuri.
Preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, a ripostat: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”
Ungurii nu se descurajează şi continuă propaganda, susţinând că singura garanţie pentru estul Europei ameninţat de spectrul bolşevic îl reprezintă o Ungarie mare şi puternică, între hotarele prevăzute de ei. Dar decizia Conferinţei de Pace de a le cere retragerea pe o nouă linie stabilită şi comunicată la 20 martie 1919, respectiv linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, bulversează aşa de mult conducerea Ungariei încât guvernul Karoly demisionează şi cedează puterea bolşevicilor. Ungaria, dacă nu a reuşit să obţină ce dorea din vest, se orientează rapid spre est. Conducerea este preluată de guvernul bolşevic al lui Garbai Sandor, dar puterea este deţinută de fapt de ministrul de război Bela Kuhn, născut în judeţul Sălaj.
Oricât ar încerca ungurii de ieri şi de azi să încerce să mascheze această mişcare de alunecare spre bolşevism a politicii lui Karoly, adevărul istoric iese la iveală. Din republicani antantofili, peste noapte ungurii se transformă în bolşevici, iar cu câteva luni în urmă fuseseră cei mai aprigi monarhişti adepţi ai Puterilor Centrale, doar pentru a-şi păstra imperiul şi dreptul de asuprire asupra altor popoare. Oricâtă cerneală peste tone de maculatură ar curge, adevărul istoric rămâne, rostit chiar de către factorii responsabili ai acelor zile.
Karoly a declarat că „cedează puterea proletariatului”, iar Lenin: „guvernul burghezo-conciliatorist nu şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Mai e nevoie de vreo demonstraţie savantă?
Bolşevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 şi instaurează teroarea bolşevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare:
„Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Aceleaşi instrucţiuni, referindu-se la frontul român, spun cam aşa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic.”
Deci, este clară atitudinea ofensivă a Ungariei bolşevice, care încheie o alianţă cu bolşevicii lui Lenin, menită să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste ar urma să-şi dea mână pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică. Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care va desfiinţa Ungaria bolşevică, cât şi în urma rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice ce testau tăria apărării trupelor române, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă ne-a dat răgazul pe Nistru pentru a ne putea concentra spre vest, spre ameninţarea Ungariei bolşevice.
Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.
Confruntată cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată, cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea ameninţării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. O atitudine şi decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic. Aşteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situaţia imposibilă de a duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experienţa proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse, Carpaţii şi Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior şi-a dat arama pe faţă. Trebuie menţionat că atunci am luptat pe un front de o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe francezi şi englezi contra germanilor.
La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris.
Un aspect deosebit de ciudat ne apare în acest ordin: „Armata franceză din Banat, deşi nu cooperează cu trupele române, poate fi considerată că acoperă flancul stâng al trupelor noastre.” Este vorba de o armată aliată, cea alcătuită din trupele sârbe şi franceze care ocupaseră Banatul. Pentru a înţelege mai bine situaţia, rog cititorul să consulte capitolul „Banatul sub ocupaţie sârbească” din articolul mai sus menţionat.
Acest ordin prevede şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta.

Planul ofensivei române de la 16 aprilie 1919

În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpaţii Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.
„În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, reuşind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre şi-au ocupat poziţiile lor. Tot în decursul acestei nopţi, forţele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani, precum şi în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea. Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, inamicul a continuat atacurile şi în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roşiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.” General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei şi alte mărturii, Editura Marist, 2010.
Dispunerea forţelor la 12 aprilie 1919 era următoarea:
Trupele ungureşti dispuneau de un total de 150 000 de luptători, dintre care 70 000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere, datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă era relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente şi afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forţelor:
- 3000 de bolşevici unguri şi ucraineni la nord de Sighetu-Marmaţiei
- o divizie de secui (6000 de oameni) cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat, cuprindea Reg 1 Secui „Cap de mort” (1700 oameni), Reg 12 Honvezi şi o parte din Reg 1 Secui (2400 oameni) şi 2000 de oameni în curs de mobilizare la Satu Mare (Valea Someşului)
- o brigadă de honvezi (Reg 24 şi 32, 4000 de oameni şi 17 guri de foc), pe valea Someşului şi a Crasnei
- două regimente de honvezi (Reg 21 şi Reg 4 incomplet), două regimente k.u.k. (Reg 39 şi Reg 51 incomplet), unităţi din Reg 3 honvezi, 37 şi 31 k.u.k., un batalion marinari şi un batalion pionieri (5000 de oamni cu 16 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Repede în zona defileului Ciucea
- companii şi batalioane din Reg 4 honvezi, 37, 82, 101 k.u.k. (1500 de oameni cu 8 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Negru
- companii şi batalioane din Reg 2 honvezi, 33, 46, 61 k.u.k. şi batalioanele 2 şi 28 vânători (3000 de oameni cu 20 guri de foc şi două trenuri blindate, precum şi două automobile blindate) pe valea Crişului Alb
Total în linia I-a, 22000 de oameni, 87 guri de foc, 3 trenuri şi 2 automobile blindate. În linia a II-a, în curs de mobilizare, 16000 de oameni la Carei, 6000 la Oradea, 25000 la Bekescsaba-Gyula şi 2000 la Szolnok. Total în linia a II-a, 48000 de oameni şi 65 guri de foc.
Între Munţii Apuseni şi Tisa se găseau 70000 de oameni şi 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata să intervină, încă 80000 de oameni.
Împotriva lor, Comandamentul Român opunea următoarele forţe:
- 6 divizii de infanterie (4 din vechiul regat, a 6-a, a 7-a, Divizia 1 şi 2 Vânători, precum şi Diviziile 16 şi 18 ardelene, ultimele puse la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania la 8 şi 11 aprilie)
- o divizie cavalerie
- o brigadă roşiori
- 6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat şi un grup aviaţie (3 escadrile)
Un total de 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61078 oameni.
Pe un front de 240 km, între Tisa şi Mureş, (200 km între Tisa şi Crişul Alb), românii opuneau 69 de batalioane, 28 de escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc împotriva celor 70000 de unguri, cu 152 guri de foc, deci o uşoară inferioritate numerică, dar eram superiori ca organizare şi instrucţie.
Planul de operații român ținea cont de toate aceste aspecte, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care să maximizeze avantajele trupelor noastre. A fosat prevazută astfel o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și Crișului Repede, executată de un grup principal de forțe (3 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt), Această acțiune se va da printr-un atac la centrul sectorului (divizia a 7-a) pe direcția generală valea Corundului și Zalăului – valea Crasnei – Carei și un atac la aripa stângă, pe valea Crișului Repede (cam două treimi din divizia a 6-a), pe direcția generală defileul Ciucea – Oradea. Legătura între cele două atacuri urma să fie menținută de către un detașament (colonel Cristofor) format din 3 batalioane și 3 baterii din divizia a 6-a, pe direcția văii Bereteului. Grosul diviziei a 2-a de cavalerie urma să fixeze inamicul pe valea Somesului, iar după ce atacurile diviziilor 6 și 7 vor clătina apărarea inamică, divizia a 2-a de cavalerie urma să avanseze spre Satu Mare, urmând să i se alăture de la divizia a 7-a brigada a 2-a roșiori (atașată inițial aici), brigadă ce urma să avanseze spre nord, de pe frontul diviziei a 7-a, pentru a menține legătura cu a 2-a de cavalerie.Acoperirea la nord urma să fie executată de detașamentul mixt Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia divizia a 16-a ardeleană, chiar în spatele diviziei 7. Un atac secundar urma să fie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către divizia 2 vânători. Rezerva generală era asigurată de divizia a 18-a ardeleană și divizia 1 vânători.
Planul Comandamentului român era cel mai bun, în condițiile date, atât din punct de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție, experiența celor doi ani de război spunându-și cuvântul.
În primul rând, ținea cont de natura terenului și dispunerea forțelor amice și inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice.

Forțele ungurești erau comasate în defileurile Tisei (la nord), Someșului, Ciucea (la centru) și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb (la sud). Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invezie spre câmpie, odată trupele debușate aici s-ar putea ivi posibilități bune de manevră, care ar putea întoarce apărarea inamică. De exemplu, o înaintare viguroasă pe valea Corundului ar întoarce rezistența inamică de pe Munții Bicului, iar una în pe valea Zalăului și a Bereteului ar întoarce rezistența de pe înălțimile din jurul Șimleului Silvaniei și de pe Munții Rezului. Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasă dintre Someș și Bereteu ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede este cea mai potrivită pentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, unde rezistența se poate face în condiții mai bune, dată fiind configurația terenului.
Mai mult, între Someș și Crișul Repede erau grupate cel mai multe și mai bine organizate forțe ungurești, care puteau fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua. Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat, care, deși nu cooperează cu trupele noastre, pot fi considerate aliate, probabilitatea ca trupele maghiare să încerce un contraatac pe aici fiind practic nulă. Mai ales că ungurii căutau să facă legătura cu Rusia sovietică prin nordul Maramureșului și Galiția, în așa fel înât să întoarcă întregul front românesc.
În concluzie, concepția Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce apărarea. O acțiune secundară pe valea Crișului Alb și Negru, până la linia Beiuș – Boros Sebeș, de fixare a inamicului și interzicere a lui de a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.
Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35000 de oameni grupați în 3 divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie (37 batalioane, 26 escadroane și 23 de baterii de artilerie) față de cei 18000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului. Din acest grup, un detașament mixt (general Olteanu) de 2 batalioane, 8 escadroane și o baterie urma să asigure valea Tisei.
Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, divizia 2 vânători, întărită cu un regiment și o baterie ardelene (Regimentul Beiuș) și un detașament din divizia 1 vânători, un total de 12000 de oameni față de 4500 de unguri din linia întăi.
Rezerva românească era compusă din 16000 de oameni (2 divizii, a 18-a ardeleană și 1 vânători, mai puțin un regiment și o baterie), față de 48000 de unguri cu 60 de guri de foc în linia a doua.
În concluzie, grupului de nord, condus de generalul Traian Moșoiu, îi revine misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltă responsabilitate.

Ofensiva românească din aprilie 1919

La 16 aprile 1919, ora 3.15, centrul ofensiv, forța noastră de izbire, formată din diviziile 6 și 7, pornește avansul și depășește linia de demarcație.
Divizia a 7-a (general Niculcea Constantin) înaintează pe două coloane, cea de nord (Reg 16 inf și 3 baterii din Reg 4 artilerie), sub conducerea colonelului Ioan Constantin, pe direcția Cehu Silvaniei – Hodod – Supuru de Jos, și cea de sud, (Reg 27 inf cu 2 baterii, sub conducerea lt-col Cacip Gheorghe) pe direcția Țigani – Bala – Sărmășag. Flancgarda stângă, care făcea legătura cu divizia a 6-a, era formată din 2 batalioane din Reg 15 inf (bat. I maior Nădejde și bat. II maior Coroamă) și o baterie munte.
Trei batalioane maghiare din Reg 32 și 24 honvezi, susținute de baterii, opun rezistență la satele Hodod, Hereclean, Diosig, Bala, Badon, Cățelul Unguresc și Recea, dar sunt respinse și coloanele avansează ocupând până în seara zilei de 17 aprilie Supuru de Jos, Supuru de Sus, Dersida și Șimleul Silvaniei, alungând brigada de honvezi care încerca să reziste. Brigada 2 roșiori, a generalului Davidoglu, ajunge la 17 aprilie la Corund.
Divizia a 6-a (general Holban) atacă forțele inamice ce blocau defileul Ciuci pe linia dealurilor de la nord, est și sud-est de satul Ciuci. Reg 11 inf (colonel Rotaru Dumitru) atacă pe front, sprijinit de 5 baterii și jumătate de artilerie și 16 obuziere. Două batalioane din Reg 10 inf și o baterie de munte (lt-col Dănilă) înaintează în direcția dealurilor Bendrei, Plopișul, Călini (nord defileul Ciuci) asupra flancului stâng inamic, iar un detașament compus din Reg 12 inf (col. Voiculescu Constantin) și o baterie de munte înaintează pe direcția dealurile Mare și Scorușețului (sud Ciuci) – Remetea, pentru a întoarce rezistența inamică pe la sud de defileu și a ajunge cât mai repede la Gura Iadului (ieșirea de vest a defileului) tăind retragerea inamicului. Forțele inamice au fost respinse, întreaga divizie a 6-a, în seara zilei de 17 aprilie fiind ocupate localitățile Remetea, Crasna, pe valea Crasnei.
Liniile de retragere ale brigăzii de honvezi fiind amenințate, aceștia se retrag în grabă spre vest. La fel, pătrunderea diviziei a 7-a până la Supur a întors apărarea maghiară din valea Someșului, ungurii începând retragerea, urmate apoi și de cele de pe valea Tisei, presate de detașamentul generalului Olteanu. În situația creată, prin respingerea și manevrarea inamicului aflat în pericol de a fi încercuit, continuarea energică a ofensivei era o necesitate strategică de prim ordin. Astfel, pe 18 aprilie, Grupul de Nord primește ordinul de a continua urmărirea cu cea mai mare energie pentru atingerea obiectivelor. La sfârșitul zilei de 18 aprilie, divizia a 7-a debușează complet în câmpie ajungând la o zi de marș de Carei, divizia a 6-a, după lupte grele, este stăpână pe defileul Ciuci, la două zile de marș de Oradea, detașamentul din divizia a 6-a de pe valea Bereteului este la o zi de marș de Marghita, iar detașamentul generalului Olteanu la o zi și jumătate de Hust.

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din 

nordul Transilvaniei, aprilie 1919

La extremitatea sudică a frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, divizia a 2-a vânători (general Dabija) avea în față în linia I 4000 de oameni cu 6-7 baterii de artilerie (24-28 guri de foc), 4 trenuri blindate și 4 automobile blindate, iar în linia a II-a la Beckescsaba, se aflau 25000 de oameni în curs de organizare și expediere pe front. Deci, necesitatea atacului preventiv se impunea, ca de altfel pe întreg frontul. Brigada 4 vânători (colonel Dumitriu), sprijinită de 5 baterii din reg 24 artilerie și un divizion din reg 29/4 obuziere atacă pe front poziția inamică Hălmagiu – Ciuci – vârful Dănilă – Gorgana. Brigada 3 vânători (colonel Paulian) înaintează spre Talaci și Gura Honț, pentru a învălui flancul drept inamic și a bloca calea pe cale i-ar putea veni inamicului ajutoare. Atacat puternic, inamicul se retrage. După cucerirea liniei Hălmagiu – Ciuci, reg 9 vânători, un batalion reg Beiuș, o bat artilerie reg 24 art și una din reg 29/4 obuziere formează detașament colonel Rasoviceanu cu misiunea de a opera pe valea Crișului rapid spre Beiuș. Pe valea Crișului Negru, detașamentul colonel Rasoviceanu atacă și respinge forțele inamice ce ocupau Vașcău, după care continuă înaintarea prin luptă spre Beiuș.

În această situație, Comandamentul Trupelor din Transilvania completează ordinele de operații la 18 aprilie, cu scopul atingerii liniei fixate, Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta. Trupele române ajungând cu avangărzile deja în câmpie, se aștepta ca ungurii să încerce să dea o bătălie decisivă undeva în zona Oradei, cel puțin așa părea din poziționările trupelor inamice ce băteau în retragere spre trupele din linia a doua. De aceea era necesară debușarea cât mai rapidă în câmpie cu ambele aripi, la nord între Someș și Crișul Repede, și la sud, pe văile Crișurilor Negru și Alb. Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând să aibă loc după ieșirea din defileuri, era necesară întărirea avangărzilor, manevre și lovituri rapide pentru a pune în imposibilitate inamicul de a-și concentra forțele.
Astfel, este întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud (general Dabija), și sunt dirijate astfel încât, după ieșirea lor din defileuri, să se poată sprijini reciproc și concentra, cu grosul trupelor, cât mai repede pe câmpul de bătălie, care va avea loc probabil în regiunea centrală între Debrețin și Oradea, asigurându-și liberatatea de acțiune pe timpul bătăliei, Grupul de Nord la flancul drept contra forțelor inamice ce ar fi putut opera dinspre Tisa, iar Grupul de Sud contra numeroaselor forțe inamice semnalate în zona Beckescsaba.

Inspecţie regală pe front

Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front

În concluzie, din direcțiile de înaintare ale celor două grupuri, rezultă că bătălia, dacă va avea loc în zona Oradea, ar fi constat într-o acțiune de fixare cu forțele de la aripa stângă a grupului de nord, care înaintează pe văile Crișului Repede și a Bereteului, și o acțiune învăluitoare asupra ambelor flancuri inamice, Grupul de Nord asupra flancului drept în direcția Carei – Debrețin și Grupul de Sud asupra flancului stâng, pe direcția Salonta. Lovitura hotărâtoare era destinată să fie dată de Grupul de Nord (general Moșoiu), mai puternic, căruia i s-a dus în spate și divizia 18 ardeleană din rezerva generală. Până în seara de 21 aprilie, toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse:
La Grupul de Nord ocupă Hust (20 aprilie, bg 5 roșiori col Papp) și respinge reg 1 secui la vest de această localitate, Satu Mare (19 aprilie, capturând 18 ofițeri, 600 soldați, cai, armament și munițiuni), Oradea, vezi Eliberarea Oradei (20 aprilie, capturând 14 tunuri, mii de arme și muniții).
Grupul de Sud cucerește Beiuș (19 aprilie, col Rasoviceanu) și se deplasează spre Pusta Hallod, divizia 1 vânători în zona Zărandului, iar divizia 2 vânători în zona Felsobarakany – Csermo. Deci, până la 22 aprilie, toate obiectivele au fost îndeplinite.

Cursa spre Tisa

În timp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizată Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, informațiile obținute arătau că forțele inamice care se retrăgeau din Munții Apusenise concentrează la nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Matesalka – Hodoz – Vaja, de altfel se afla în contact și luptă cu divizia 2 cavalerie.
Știrile mai arătau că ungurii trec peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau să revină României. Față de aceste știri, Marele Cartier General român intervine pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor noastre până la Tisa.
Această solicitare este impusă în primul rând prin considerațiunile militare. Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și divizia de secui arătau intenția clară a ungurilor de a nu înceta operațiunile nici după ocuparea către noi a liniei menționate de Conferința de Pace, dimpotrivă, era de așteptat o nouă atitudine agresivă din partea lor. În aceste condiții, linia ocupată de noi era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de km, fără vreun obstacol natural. Ar fi trebuit să menținem trupe numeroase pe poziții defensive, iar zona din spate, până la Munții Apuseni, era prea îngustă pentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca să poată ajunge cu ușurință în orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat dacă înaintam până la Tisa, punând între noi și unguri un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod împiedicam pe unguri să treacă peste Tisa materialul de cale ferată și depozitele adunate din Transilvania, precum și tot ce apucaseră să jefuiască, inclusiv clopotele bisericilor.

O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu 

pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn

Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici

Aliații aprobă înaintarea trupelor române până la Tisa, iar generalul Franchet d’Esperey își exprimă părerea că ar trebui să capturăm cât mai mult material și cât mai mulți prizonieri. Ciudat, nu? Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii până unde pot înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca demarcație, fapt ce a costat viața a sute de români rămași în teritoriul controlta de unguri. Iar acum, același Franchet d’Esperey ne îndeamnă să luăm cât mai mulți prizonieri. Cam târziu s-a lămurit cu cine aveam de-a face.
La 20 aprilie, Comandamentul Trupelor din Transilvania ordonă continuarea operațiilor până la completa distrugere a forțelor cu care inamicul operează la est de Tisa și punerea lui în imposibilitate de a evacua forțele și materialul peste Tisa. Pentru asta era necesară ocuparea cât mai rapidă a nodurilor de cale ferată de la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid. Concepția manevrei preconizate de Comandamentul Trupelor din Transilvania ținea cont de realitățile câmpului de luptă și de forțele implicate, ca număr fiind aproximativ egale, diferind doar dispunerea lor.
Astfel, în fața Grupului de Nord, în zona Mateszalka, inamicul dispunea de 6000 de oameni (divizia de secui), în zona Debrețin, 20000 de oameni (13000 retrași de la Carei, 4000 brigada de honvezi respinsă de divizia a 6-a, și cei 3-4000 aflați la Debrețin de la început), plus cei retrași din valea Crișului Repede (5000 oameni) și de la Oradea (6000 oameni). În total, peste 35000 de oameni în fața Grupului de Nord, în tărie de circa 34300 de oameni, la care se adaugă în spate rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană, 9900 de oameni. Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, inamicul dispunea de 30000 de oameni în fața celor 13000 români (diviziile 1 și 2 vânători).
Ținând cont de distanțele ce separau concentrările inamice (60 km între Mateszalka și Debrețin și 100 km între Debrețin și Beckescsaba) rezultă că în cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările inamice nu se puteau ajuta și sprijini la timp. Concepția operativă a Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice, astfel Grupul de Sud va pronunța atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Backescsaba, în timp ce Grupul de Nord va izbi spre Mateszalka, aruncând divizia de secui peste Tisa, va ocupa linia Tisei și va arunca podurile în aer, apoi va debușa spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce divizia a 6-a va ataca dinspre sud de la Oradea, iar a 7-a dinspre est. Ulterior, forțele române vor manevra spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba. Iar pentru a obține superioritatea numerică necesară unui atac de succes, va trebui aplicată o economie judicioasă a forțelor.
Până la 24 aprilie, Grupul de Nord (general Moșoiu) își îndeplinește misiunile, respingând divizia de secui, împresurând Debreținul care se predă la 23 aprilie împreună cu 2000 de unguri. Restul trupelor maghiare se retrage în dezordine spre sud sau spre Tisa.

Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui

Ciuci, aprilie 1919

Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Rasoviceanu ocupă Salonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta – Zerind – Chișinău Criș. De la această dată, ținând cont de noile necesități operative, cu trupele inamice de la Mateszalka și Debrețin bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, decide mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu divizia a 6-a și un regiment din brigada 5 roșiori, precum și cu rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană. Comanda grupului este preluată de la 25 aprilie de generalul Holban.
În concluzie, generalul Gheorghe Mărdărescu lasă Grupul de Nord al generalului Moşoiu să cureţe zona de nord până la Tisa de elementele maghiare bătute şi mută direcţia de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud şi dirijând rezerva (divizia 18 ardeleană) prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forţe ungare de aici. La 26 aprilie seara, această divizie intră în dispozitiv, alături de celelalte forţe concentrate care împresoară forţele ungare, atât dinspre vest, cât şi dinspre nord, la flancul stâng şi spatele inamic. Se concentrau astfel 5 divizii de infanterie şi un regiment de roşiori (35000 de oameni şi 31 de baterii, respectiv 124 guri de foc) contra 25-30000 de trupe inamice, superioritate relativă care putea fi îmbunătăţită prin capabilităţi superioare de manevră.
Între timp, pe frontul Grupului de Nord, ţinând seama de informaţiile conform cărora la Muncaci s-ar afla 400 de gardişti roşii şi la Csap 1000, detaşamentul generalului Olteanu primeşte ordin să ocupe aceste localităţi, în ideea de a face legătura cu cehoslovacii şi a împiedica o posibilă legătură cu bolşevicii ruşi prin Galiţia. Trupele noastre trec Tisa, primesc ajutoare şi înfrâng rezistenţa inamică din faţa oraşului Nyreghaza (circa 1700 de inamici) şi ocupă oraşul. Detaşamentul colonelului Ioan din cadrul detaşamentului generalului Olteanu respinge ultimele elemente inamice şi înaintează spre Muncaci şi Csap, intră în aceste oraşe (29 aprilie) unde face joncţiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolşevicii unguri şi cei ruşi. Mai mult, divizia de secui este încercuită şi nevoită a se preda.
Pe frontul Grupului de Sud, detaşamentul colonel Botea din divizia 6 (9 batalioane şi 5 baterii şi jumătate) atacă forţele inamice în tărie de 5 batalioane şi 2 baterii situate în spatele canalului Hortobagy (lăţime 10 metri şi adâncime de 3-4 metri) la 28 aprilie, dar un detaşament condus de lt-col Iordănescu din divizia a 7-a reuşeşte să-l treacă pe la Szt Agoda ameninţând flancul de nord inamic, ungurii părăsesc poziţia retrăgându-se spre Kis Ujszallas. Această localitate este cucerită prin luptă de detaşamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu ocupă Karczag. La 28 aprilie, divizia 2 vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele grupului de sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobindu-i rezistenţele succesive de la Mezo-Tur, astfel că până la 1 mai 1919 toate formaţiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa.
Practic, la 1 mai 1919, trupele române stăpânesc malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei maghiare, ba chiar controlează un cap de pod pe malul drept, în zona de nord, către Nyreghaza. După lupte cumplite, trupele noastre se opresc punând între ele şi unguri un obstacol natural, Tisa.

Divizia de secui, mit şi adevăr


În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor. De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele. Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:
„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”
De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.
Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.
La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu. Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.
Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est. În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka – Hodoz – Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.
Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncepe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:
Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap
Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda
Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.
În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser – Tass – Szekeli – Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri, etc.
Aşa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.

Caucazul şi Mistralul

Pentru ca surpriza să fie cât mai puternică, atacurile rusești sau sovietice se dau în zile de vacanță (invazia Cehoslovaciei în august 1968), în timpul marilor evenimente care mențin atenția și liderii lumii în altă parte (Georgia în timpul olimpiadei din 2008), sau sărbătoare (invazia Afghanstanului de Crăciunul lui 1979). Tot așa a procedat Rusia cu altă lovitură de imagine, în Ajunul Crăciunului anului 2010, când a anunțat împreună cu Parisul perfectarea cumpărării a două porthelicoptere franceze de clasa Mistral, cu încă două ce ar urma să se construiască în șantierele navale rusești. Palatul Elysee a descris afacerea ca o mare victorie a industriei franceze, cu peste o mie de slujbe garantate în următorii doi ani. Dar au fost și voci (de exemplu Andre Gluecksmann) care sublinia faptul că anunțul în Ajunul Crăciunului era mai degrabă menit să distragă atenția publicului de la „o afacere murdară”. Totuși, inițierea afacerii durează de ceva vreme. Intenția rușilor și începerea negocierilor este ceva mai veche, atâta doar că negocierile au durat mai mult. Unii analiști au considerat că nu este posibil ca un stat NATO să vândă echipament militar și tehnologie unui stat care menține în doctrina sa militară NATO ca principală amenințare la adresa securității sale. Dar aceștia nu au luat în calcul mai mulți factori referitori la Franța actuală, factori speculați cu dibăcie de către liderii ruși. Franța, la fel ca și Rusia, are de înghițit o pilulă amară: trecerea de la statutul de putere de prim rang la unul de putere de rang secund. Acum o sută de ani, Franța era o mare putere, Rusia a fost o superputere până în urmă cu douăzeci de ani, sub numele de URSS. Această trecere, împreună cu noile situații la care sunt nevoiți să se adapteze atât liderii, cât și populația, poate trezi adânci resentimente către cei care rămân în poll position, în speță SUA. Tresăririle de orgoliu rănit, cum a fost decizia lui de Gaulle de a retrage Franța din structurile de comandă ale NATO nu schimbă realitatea, am văzut că Szarkozy a readus Franța înapoi în procesul de decizie NATO. Dar nu schimbă nici percepția, nici atitudinea liderilor și populației. Această decădere din rang are și consecințe directe, percepute din plin, cum au fost cele referitoare la războiul declanșat de SUA în Irak, care a costat Franța pierderea unor contracte de 40 de miliarde de dolari cu regimul lui Saddam Hussein. Dincolo de retorica antiimperialistă, este vizibil că Franța este una dintre cele mai imperialiste state moderne, prin acțiunile sale în zona sa de influență de necontestat, fostele sale colonii. Nu degeaba în indexul statelor eșuate din 2010, în topul primelor douăsprezece, jumătate sunt foste colonii franceze, în care Franța continuă aceeași politică, exploatarea resurselor, fără preocupare atentă asupra condițiilor populației sau moralității regimurilor pe care le susține, iar în caz că monopolul îi este contestat, se implică direct, inclusiv prin asasinate sau chiar intervenție militară, lucruri mai puțin vizibile, deoarece cui îi pasă de Coasta de Fildeș sau Djibouti. Cu toate astea, critică acțiunile altora, nu mult diferite de ale sale. Un alt aspect, Franța este afectată de criza mondială. Cu un sistem în mare parte etatizat, mai ales în cadrul unor industrii sau servicii ce s-au dovedit până acum nereformabile datorită puterii sindicale, Franța are nevoie ca de aer de orice comenzi în industria sa grea, cu atât mai mult în cea de apărare, mai ales după ce multe din piețele de armament tradiționale s-au orientat către alți competitori. De această situație a profitat Rusia în primul rând atunci când Franța a anunțat că nu va vinde și tehnologia avansată sensibilă, cea referitoare la sistemul de comandă, control și comunicații al porthelicopterelor. În răspuns, Rusia a anunțat în august că va ține o licitație internațională, la care și-au anunțat interesul șantiere navale din Spania, Olanda și Coreea de Sud. Imediat, premierul francez Fillon a anunțat că va transfera tehnologia Rusiei, deși s-a opus în 2008 includerii Georgiei în MAP (Member Action Plan) pe motiv că ar schimba balața puterii în Marea Neagră în detrimentul Rusiei. După părerea lui Fillon, se pare că vânzarea porthelicopterelor, sisteme ofensive, dintre care unul va fi amplasat în Marea Neagră, nu schimbă cu nimic balanța puterii. Istoric vorbind, au mai fost precedente în care Franța a acționat altfel decât ar fi fost de așteptat. În deceniul trei al secolului XVI, în ideea luptelor cu Spania, Franța încheie o alianță cu Imperiul Otoman ajuns la apogeu sub Soliman Magnificul, care aduce flota turcă tocmai la Marsilia. Pierderea de către creștini a bătăliei navale de la Prevenza poate fi pusă în legătură și cu asta. A fost nevoie de mari eforturi pentru ca otomanii să fie împinși înapoi spre estul Mediteranei, culminând cu bătălia de la Lepanto, în 1571. Reacția americană a fost până acum mai diplomatică, oficialii SUA spunând că Franța ar fi putut alege o altă opține decât Mistral pentru creșterea încrederii între Rusia și NATO. Asta în contextul “resetării” relațiilor, sintagmă atât de dragă administrației Obama. Până la urmă, se pare că interesul financiar francez pe termen scurt este primordial interesului strategic pe termen mediu alalianței, iar îngrijorările aliaților estici din NATO, cei care au frontieră terestră sau navală cu Rusia, nu sunt relevante. Mai este o problemă asupra echipamentelor și tehnologiilor avansate, niciodată producătorii nu vând, nici chiar aliaților, ultima versiune tehnologică, pentru a nu putea fi puși în dezavantaj în viitorul apropiat, sau pentru a nu pierde întâietatea în domeniul atât de sensibil al cercetării. De exemplu, SUA a refuzat repetat să vândă Taiwanului fregate echipate cu sistemul Aegis, tocmai din aceste motive. Dar nu se dă nicio declarație referitoare la tehnologia instalată pe navele Mistral, iar tocmai lipsa acestei declarații ne face să ne punem unele întrebări.

Acum, că am văzut interesele vânzătorului, să vedem care ar fi interesele cumpărătorului, respectiv ale Rusiei.

Porthelicopterul de clasa Mistral este capabil să poarte 16 elicoptere de luptă și transport trupe, Rusia anunțând că le va dota cu elicoptere Ka-29 și Ka-52. Mai poate duce 70 de vehicule blindate sau 24 tancuri, precum și 750 militari ce pot fi debarcați de pe vehicule amfibie. Încă nu este clar modul în care Rusia intenționează să folosească noile capabilitați militare, dar se știe unde vor fi poziționate, câte unul la fiecare flotă, respectiv flota Mării Negre, Mării Baltice, Oceanului Pacific și Înghețat. În Pacific este clar, problema Insulelor Kurile ce a împiedicat până în ziua de astăzi încheierea păcii cu Japonia, în Oceanul Înghețat ne putem referi la pretențiile Rusiei asupra Polului Nord, în Marea Baltică la disensiunile cu Țările Baltice și Polonia, precum și cu situația Kalinigradului, iar în Marea Neagră, războiul cu Georgia și susținerea pseudostatelor mafiote Abhazia, Osetia de Sud și nu în ultimul rând, mai des apărută pe agenda discuțiilor în ultima vreme, Transnistria și prin ea Moldova cu intenția ei din ce în mai vizibilă de a se desprinde din orbita rusească. Pentru noi, în primul rând ne interesează Marea Neagră, de aceea mă voi referi asupra acestui cadru, dar mai întâi câteva considerente generale. Un prim aspect se referă la preț, în sensul că Rusia va plăti Franței în mai multe tranșe cel puțin un miliard și jumătate de euro, după părerea specialiștilor, chiar dacă prea multe amănunte nu au apărut în cadru oficial. Rusia se află încă în recesiune, taxele asupra companiilor au crescut, investițiile străine s-au redus dramatic, nu numai din cauza crizei, ci și din cauza birocrației și corupției endemice, iar cetățeanul de rând nu simte îmbunătățiri, în ciuda uriașelor încasări din vînzările de gaze, petrol și materii prime. Practic, aceste încasări sunt în mâna câtorva oameni și nu prea se știe unde merg, lipsa transpareței companiilor rusești din domeniu fiind deja proverbială. Totuși, deși acești bani poate ar fi necesari în diversicarea unei economii axate strict pe exportul de materii prime, sunt folositi la cumpărarea de nave Mistral. Poate fi și o motivație ascunsă, liderii ruși, ca și tot decursul istoriei Rusiei, preferă un guvern și lideri bogați în dauna unei societăți bogate, o mână de oligarhi fiind mai ușor de controlat și sancționat (vezi cazul Hodorkovski), iar o societate bogată care ar fi rezultatul diversificării economiei ar duce și la descentralizarea puterii politice. În al doilea rând, această achiziție aruncă retorica Rusiei la unele probleme în desuetitudine. În sensul că dacă cumperi armament tactic ofensiv, de ce te superi când vecinii își instalează armament strategic defensiv? Mă refer aici la mult disputatul scut antirachetă, atât de atacat de către responsabilii ruși. Al treilea rând, achiziționarea navelor Mistral dă o lovitură puternică indirectă exportului rusesc de armament, una din bazele susținerii complexului militaro-industrial rusesc moștenit de la Uniunea Sovietică. Înseamnă că Rusia recunoaște indirect că nu poate fabrica armament performant, de ultimă generație, și este chiar ea nevoită să-l importe pentru nevoile proprii. Ce încredere asupra calității mai poate avea un potențial cumpărător ce dorește armament. Vestea bună pentru Rusia este că pierderile nu sunt atât de mari. Unele din statele cliente ale Rusiei în materie de armament cumpără de la ea pentru că nu au altă posibilitate, fiind state paria supuse embargoului internațional (ca și în cazul Iranului). Altele preferă armele rusești din cauza prețului scăzut, dar mai sunt clienți mari, cum ar fi India și China, interesate inclusiv în armamentul naval, care poate se vor gândi înainte de a face următoarea comandă. În timp ce Rusia cumpără capabilități navale, o mare parte din flota Uniunii Sovietice ruginește în porturi din lipsă de întreținere sau combustibil. Iar dacă Rusia își va duce la capăt intențiile de a cumpăra și alte sisteme, cum ar fi de exemplu vehiculele blindate Lynx, vânzările BTRM-urilor rusești ar fi într-o mare dilemă. Majoritatea ar crede, judecând după momentul în care s-a lansat ideea achiziționării Mistralului, la sfârșitul anului 2008, că este de fapt reacția la analizele rusești referitoare la războiul din Georgia, din august 2008. Chiar și declarațiile unor generali ruși au întărit această idee, unul spunând că dacă ar fi dispus de o navă Mistral, conflictul s-ar fi terminat în 40 de minute, nu în cinci zile. Dar acești generali nu vorbesc singuri, fără aprobarea șefilor politici, aceasta este în tradiția rusă. Până la urmă, este vorba de derutarea opinie publice, sugerând că Mistralul este necesar Rusiei într-un viitor conflict cu Georgia, sau ceva asemănător. Nimic mai fals, dezinformarea rusească funcționând ca de obicei, extrem de bine. Georgia a pierdut războiul, dar a relevat multe dintre slăbiciunile militare ale Rusiei (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)), chiar dacă este dotată cu armament specific antitanc, nu va mai încerca prea curând să reocupe cele două republici secesioniste, Abhazia și Osetia de Sud. Asta dacă nu se întâmplă un alt eveniment pentru care se pregătește Rusia, de fapt. Chiar și în războiul împotriva Georgiei, marina rusă a jucat doar rolul de suport al trupelor terestre, prea puțină infanterie marină puând fi îmbarcată pentru a fi capabile de eforturi ofensive imediat după ocuparea porturilor și țărmului. Este adevărat că un Mistral ar fi ajutat, de asemenea, un Mistral ar fi de un real folos în cazul izbucnirii ostilităților în Transnistria, mai trebuind obținut doar acordul de survol al Ucrainei, lucru nu prea greu de când cu virajul acestei țări sub Ianukovici în orbita Moscovei. Este adevărat că acest Mistral ar fi o potențială amenințare pentru țărmurile NATO de la vestul Mării Negre, respectiv România, Bulgaria și Turcia. Dar motivația principală a Rusiei din spatele achiziționarii navelor Mistral este alta, cel puțin în Marea Neagră. Este suficient să ne uităm puțin pe ultimele evenimente ce implică o arie devenită vitală în geografia politică a Federației Ruse. Inițial a fost doar Cecenia, acum putem vorbi de întreaga regiune, Caucazul, respectiv Caucazul de Nord, cel din interiorul granițelor rusești. La sfârșitul anului trecut, o altercație între suporterii unei echipe de fotbal la Moscova s-a lăsat cu un mort. Imediat au fost acuzați caucazienii și a început o vânătoare a acestora pe străzile Moscovei, ducând la adevărate lupte de stradă ce au durat câteva zile. Poliția a intervenit în forță, dar fără prea mare succes, spiritele potolindu-se mai mult de la sine, după câteva zile. Dar au existan ciocniri și în Rostov pe Don, mult mai aproape de regiunea Caucazului. Diviziunea și ura etnică au răbufnit, scoțând la iveală un fenomen devenit obișnuit în Rusia, xenofobia împotriva etnicilor caucazieni. Nu au trecut nici trei ani de când Vladimir Putin, confruntat cu recunoașterea independenței Kosovo, ne amenința inclusiv pe noi, pe baza problemelor din Transilvania ( vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră). Dar de ce ți-e frică nu scapi, cum s-a văzut pe străzile Moscovei. Între timp, lucrurile se precipită în Caucaz. Dacă până de curând, se putea vorbi doar de Cecenia ca și un punct fierbinte pe harta Rusiei, situația s-a degenerat cuprinzând întregul Caucaz, inclusiv republicile considerate fidele Rusiei, cele nemajoritar islamice. Cecenia își continuă gherila de joasă intensitate, cu răbufniri periodice, în ciuda eforturilor și declarațiilor oficialilor. Dar fșacăra insurgenței a cuprins și republicile vecine, Daghestanul și Kabardino-Balkaria. Insurgența se unifică, rebelii vorbind deja de un viitor emirat. Câteva exemple recente, doar din ultimele zile, lista fiind mult mai lungă. În 2010, Daghestanul a fost cuprins de cea mai mare fervoare insurgentă și teroristă. 38% din morții în atacurile teroriste din Caucazul de Nord și Moscova proveneau sau erau în Daghestan. Aici au avut loc 112 atacuri teroriste (unul la trei zile), inclusiv cinci sinucigașe. Autoritățile recunosc indirect că nu au reușit să facă față insurgenței, chiar dacă au repurtat succese, inclusiv prin eliminarea liderului recunoscut al insurgenților. Pe întregul teritoriu caucazian, insurgenții au devenit mult mai activi. În Kabardino-Balkaria, doar în 50 de zile, de la 1 iunie la 20 iulie, au avut loc 17 explozii și alte 13 bombe au fost dezamorsate (mai mult de un atac la două zile). În decursul anului trecut, au mai avut loc 41 de atacuri asupra forțelor de securitate sau oficialilor, rezultate cu 23 de oficiali morți și 35 răniți. Statistica oficială menționează 24 de rebeli uciși și 7 capturați. A fost impusă în unele regiuni legea marțială, uneori pentru două luni. Au fost atacuri asupra hidrocentralelor de la Baksan și Irganai, urmate de întreruperi îndelungate ale furnizării de energie electrică. Anul 2011 (abia început). La 1 ianuarie este ucis șeful biroului de investigații din districtul Untsukulsky, Daghestan. La 4 ianuarie, adjunctul șefului de stat major al unei unități militare ruse staționate în Ingușeția este grav rănit de o bombă plasată în mașina sa în capitala Osetiei de Nord, Vladikavkaz. Doar între 1 și 5 ianuarie o bombă deraiază un tren, alta explodează la o stație de benzină, o grenadă este aruncată asupra a doi polițiști, un magazin sare în aer, s-au tras focuri de armă asupra unei biserici, un polițist este ucis când a oprit o mașină suspectă, de asemenea și unul dintre ocupanții mașinii este ucis. Au fost raportați alți doi rebeli uciși. Sunt doar o parte din evenimentele violente din doar primele cinci zile ale anului în curs. Situația din republicile nonislamice, fidele Rusiei, nu este nici ea încurajatoare, rebeliunea extinzându-se și aici. Reacții la discriminarea caucazienilor au apărut chiar și aici, culmea, în armata rusă. Ne-am fi așteptat, ținând cont de tradițiile violente asupra recruților (conform Anna Politovskaia, doar în 2002 mai mult de 500 de recruți din armata rusă au murit uciși de camarazii lor), ca să fie doar de o singură parte. Totuși, caucazienii dintr-o unitate i-au silit pe colegii lor ruși să se culce pe jos formând cuvântul Kavkaz (Caucaz), i-au fotografiat și imaginile au ajuns pe internet. O altă formă de rezistență pasivă, din ce în ce mai gravă, se referă la recrutarea în armata rusă. Situația ultimelor luni este de-a dreptul dramatică. Armata rusă se bazează pe sistemul conscripției, al serviciului militar obligatoriu al tuturor tinerilor apți care au împlinit o anumită vârstă, spre deosebire de armatele NATO, constituite pe baza voluntariatului pe bază de contract. În 2010, Osetia de Nord ar fi trebuit să trimită 2300 de recruți în armată, dar s-au prezentat doar 200, restul preferând să se ascundă, majoritatea în republica vecină disputată cu Georgia, Osetia de Sud, și asta într-o republică caucaziană percepută ca cea mai prietenoasă Moscovei. De teama de a fi trimiși să lupte în zonele problematice, mulți evită conscripția dezertând pur și simplu. Nu sunt prea multe date disponibile despre nivelul dezertărilor din alte republici, dar și acest lucru scăpat de colonelul Iuri Morozov, responsabil cu recrutările în Osetia de Nord, ne face o idee asupra amplorii fenomenului. Insurgența crește, iar numărul celor destinați să lupte împotriva ei scade. Gherila este acum de joasă intensitate în Caucazul de Nord, dar se răspândește, ura etnică împotriva caucazienilor crește pe teritoriul rusesc, iar localnicii refuză să se înroleze în armata federală, vorbim deja de o bombă cu ceas. Gherila este o formă de război intermediară. În unele cazuri, ca și în Cecenia, a apărut în urma unei înfrângeri militare a trupelor regulate, dar scopul ei este să păstreze lupta deschisă, pentru a putea reveni. În cele mai multe situații, se pornește de la terorism, apoi la gherilă, ca apoi să se ajungă la război deschis, odată lucrurile pregătite, iar ulterior la preluarea puterii într-o zonă sau un teritoriu. În curând, gherila care s-a răspândit în Caucazul de Nord, ineficient combătută, va crește în intensitate, ajungând chiar la încercarea de a cuceri puterea, trecând la războiul deschis. Ori, la ora actuală, Rusia, nefiind capabilă să înfrângă gherila, va trebui să se pregătească pentru momentul în care insurgenții vor încerca să preia puterea în Caucazul de Nord. Mistralul poate are ca scop descurajarea NATO și a Georgiei, poate ajutorarea Transnistriei, dar scopul lui principal este desantul aerian chiar pe teritoriul rusesc atunci când vor fi amenințate centrele de putere din Caucazul de Nord, deschizând un front dinspre Marea Neagră. În momentul în care rebelii vor trece la atacul direct asupra capitalei uneia din republicile nordcaucaziene, în mod sigur că vor fi blocat căile de acces dinspre nord, adâncimea teritoriului rusesc, spre câmpie. Iar în acel moment cea mai bună soluţie ar fi un desant dinspre vest, dinspre Marea Neagră, iar acesta este rolul Mistralului. Fie pentru a sprijini o debarcare, un desant aerian, sau fie pur şi simplu pentru a susţine Spetznatzul într-o acţiune în forţă, de decapitare a conducerii rebele, înainte de atacul decisiv. Problema nu este dacă, ci când. Iar în acel moment, Georgia va încerca din nou ocuparea Abhaziei și Osetiei de Sud, dar Mistralul va fi acolo. Paradoxal, deși instrument ofensiv, intenția Rusiei este să folosească Mistralul în scop defensiv, pentru a-și proteja stăpânirea asupra Caucazului de Nord.

Un război numit Afghanistan

Datorită faptului că puţină lume cunoaşte caracteristicile geografice şi politice, precum şi trecutul recent al principalului teatru de operaţiuni în care soldaţii români îşi fac datoria, încerc să suplinesc informaţiile prea puţine din media prin intermediul acestui articol.

Afghanistanul, prin poziţia sa în Asia Centrală, a fost permanent în calea invaziilor şi migraţiilor. Pe aici converg toate traseele, pornind din bazinul Tigrului şi Eufratului, prin platoul iranian, către India prin trecătorile din munţii Hindu Kush, sau din Orientul Îndepărtat prin bazinul Tarim, către stepele eurasiatice. Cum era normal, geografia i-a influenţat istoria, la fel cum o face şi astăzi. Multe imperii s-au întins peste teritoriul de azi al Afghanistanului, unul dintre cei mai cunoscuţi cuceritori fiind Alexandru Macedon, în 330 î.Ch., influenţându-i limba, cultura, religia şi chiar etniile ce-l populează în ziua de astăzi. Ultimul imperiu afghan a fost fondat de Ahmad Shas Durani la începutul secolului XVIII, prin unificare triburilor din regiune. Sunt de notorietate luptele britanicilor în pasul Kyber în războaiele anglo-afghane din secolul XIX şi dârzenia luptătorilor afghani. Dar sunt cunoscute şi războaiele civile care au măcinat societatea afghană de secole.
Geografia Afghanistanului a avut o mare înrâurire asupra vieţii în acest ţinut. Două treimi din teritoriu este acoperit de munţii Hindu Kush, o continuare a munţilor Himalaya, altitudinea maximă din Afghanistan fiind de 7492 metri la Noshaq. În sud-vest există o zonă de câmpie, platoul sud-vestic, circa un sfert din teritoriu, şi o fâşie de câmpie la nord. Climatul este vitreg, iar asta sa s-a manifestat şi asupra locuitorilor. Oameni aspri, deprinşi cu lipsurile şi durităţile, la fel ca şi vântul tăios printre colţurile stâncii de cremene. Iar toate armatele ce au trecut pe aici au simţit asta.
Afghanii trăiesc în văile mărginite de creste aride, ce separă comunităţile prin bariere dificil de trecut. De aceea unicitatea fiecărei comunităţi, împreună cu climatul aspru şi condiţiile grele de supravieţuire, au marcat caracterul oamenilor şi au mărit ascendentul unor caracteristici individuale ale fiecărei comunităţi asupra poporului ca ansamblu.
Astfel, nu este greu de înţeles în ce măsură, la fel ca şi în cazul altor comunităţi asiatice sau africane, tribul are preponderenţă majoră asupra noţiuniunilor ca şi cea de naţiune sau patrie. Afghanul de rând este credincios în primul rând tribului, comunităţii înguste din care face parte. Adăugând la aceasta şi clivajul etnic şi politic, putem să ne facem o idee asupra loialităţii afghanilor, precum şi asupra mozaicului ce caracterizează societatea afghană.
Predominanţi în regiune sunt paştunii (10 milioane din populaţia de 28,4 milioane, nu este clar dacă această cifră include şi cei 3 milioane de afghani refugiaţi în ţările vecine). Simptomatic pentru problemele regiunii este faptul că un număr mai mare de paştuni trăiesc compact în zona de graniţă cu Pakistanul, iar grupuri ceva mai reduse în estul Iranului, de asemenea învecinat cu Afghanistanul. Tadjicii (4,3 milioane), unii sunt grupaţi în zona de nord, aproape de graniţa cu Tadjikistanul, dar domină numeric patru din cele şase mari oraşe ale Afghanistanului: Kabul, Herat, Ghazni şi Majar-i-Sharif. În cadrul tadjicilor există şi subgrupuri de religie şiită, spre deosebire de majoritatea care este sunnită, la fel ca şi aproape întreaga populaţie afghană (80-89% sunniţi din cei 99,7% islamişti).
Urmează grupurile etnice ale hazarilor, turkmenilor, balucilor, nuristanilor şi altele. Mai există şi diferenţele lingvistice, ţara având două limbi oficiale, pashtu şi persană (numită şi dari), ambele indo-europene, precum şi o serie de alte limbi recunoscute la nivel regional, cum ar fi uzbekă, turkmenă, nuristană. Se mai adaugă şi alte limbi minore, ca şi pamiră, brahui, kirghiză, etc.
În anii 80 au secolului trecut, se estima populaţia Afghanistanului undeva la 16 milioane de locuitori. Ritmul de creştere, ca şi în ţările subdezvoltate, este deosebit de înalt, ţinând cont de faptul că între 0,6 şi 2 milioane au dispărut între 1979 şi 2001, la care se adaugă şi cei aproximativ 5 milioane refugiaţi. ONU estimează populaţia Afghanistanului în 2050 la 82 milioane locuitori.
Această creştere explozivă generează o populaţie tânără majoritară, fără speranţe, dar nerăbdătoare, gata să se revolte sau să fie folosită şi manevrată de oricine promite ceva, aşa cum s-a întâmplat până acum. La fel cum s-a văzut şi în cazul altor state subdezvoltate, un procent ridicat de populaţie între 20-30 de ani este un catalizator pentru mişcări radicale şi alunecare spre extremism, datorită lipsei perspectivelor de realizare economică individuale şi de grup.
De acea, ralierea tinerilor afghani grupărilor militare diverse, inclusiv în rândul talibanilor, este mai uşor de înţeles din această perspectivă. Întotdeauna va fi o suficientă pepinieră de candidaţi la Războiul Sfânt, inclusiv de doritori de a deveni martiri, adică atentatori sinucigaşi. Iar subdezvoltarea şi lipsa de perspectivă nu face decât să mărească această pepinieră.
Astfel, ţinând cont de caracteristicile Afghanistanului, nu este de mirare faptul că întreaga ţară este fragmentată în triburi şi grupări paramilitare zonale, conduse de adevăraţi seniori feudali, care întreţin vaste armate private şi trăiesc în regiuni fortificate impenetrabile, de neatins de conducerea centrală afghană, fiind practic singuri stăpâni cu drept de viaţă şi moarte asupra unui anumit teritoriu. Acolo legea sunt ei, nu guvernul de la Kabul. Presa occidentală le-a găsit un nume sugestiv: seniori ai războiului (local warlords). Într-adevăr, asta şi sunt. Şi din timpuri străvechi, au făcut ce au ştiut mai bine, şi anume să se lupte între ei pentru influenţă şi resursele reduse ale Afghanistanului.

Războiul sovieto-afghan

Anul 1979 a fost un an plin de evenimente importante în contextul Războiului rece ce opunea cele două blocuri, comunist şi occidental. Revoluţia islamică condusă de ayatollahul Khomeini răstoarnă regimul şahului proamerican în Iran, la Camp David se semnează pacea între Egipt şi Israel, punând capăt războiului dintre cele două state ce a durat din 1948, data apariţiei statului evreu. Sfârşitul acestui an marchează şi invazia sovietică în Afghanistan, eveniment major în istoria acestei ţări.
Interesul Rusiei în regiune este mai vechi, încă din secolul XIX s-au ciocnit zonele de influenţă britanice şi ruseşti în zonă. Puterea sovietică, de asemenea, a manifestat o preocupare constantă faţă de Afghanistan, încă din 1919, când îi furnizează armament şi instructori pentru a lupta împotriva britanicilor. Aceste relaţii s-au dezvoltat constant şi în deceniile următoare.
Înlăturarea monarhiei, în 1973, a lăsat câmp liber de acţiune partidului marxist PDPA, divizat în două grupări rivale, ce se luptau între ele. La 27 aprilie 1978, preşedintele Mohammad Daoud Khan este înlăturat şi ucis împreună cu membrii familiei sale, apoi Nur Muhammad Taraki, succesorul, este înlăturat de către adjunctul său, Hafizullah Amin. Între timp izbucnise războiul civil, mujahedinii ridicându-se împotriva conducerii marxiste din PDPA. Sovieticii vedeau în Amin o persoană care destabilizează revoluţia, prin epurările începute, ducând la creşterea opoziţiei antimarxiste, aşa că au decis înlăturarea lui printr-o invazie sprijinită de trupele sovietice deja existente în ţară ca şi sprijin şi consilieri.
La 27 decembrie 1979, când întreaga lume petrecea Crăciunul, 700 de soldaţi din trupele speciale sovietice, Spetznatz (Grup Alfa şi Zenit), îmbrăcaţi în uniforme militare afghane, ocupă principalele obiective din capitală, inclusiv palatul prezidenţial, ucigându-l pe Hafizullah Amin şi punându-l în loc pe Babrak Karmal, liderul fracţiunii rivale desprinse din partidul marxist PDPA. Concomitent, divizia de paraşutişti Vitebsk ocupă aeroportul Bagram, iar grosul forţelor sovietice intră în ţară. În două săptămâni, cinci divizii sovietice ocupă principalele oraşe: a 105-a Aeropurtată şi 306 Motorizată Kabul, Brigada 66 Motorizată Herat, Divizia 357 Infanterie Motorizată Kandahar şi a 16-a Infanterie Motorizată Badakshan. A urmat o perioadă de nouă ani sângeroşi, până la încheierea retragerii sovietice, începută la 15 mai 1988 şi finalizată la 15 februarie 1989, în care sovieticii au luptat şi sângerat din plin.
Americanii sesizează oportunitatea de a le oferi sovieticilor propriul Vietnam. Sunt date ce arată implicarea CIA în susţinerea mujahedinilor cu arme şi consilieri încă înainte de invazia sovietică, din timpul războiului civil, cu scopul răsturnării conducerii prosovietice. După decembrie 1979, cu atât mai mult va creşte susţinerea CIA, din moment ce avea ocazia de a oferi suport şi antrenament în taberele create în Pakistan tuturor acelora ce doreau să lupte împotriva sovieticilor. Asta includea şi susţinerea grupărilor radicale islamiste, pe motiv că duşmanul duşmanului putea fi considerat prieten. În contextul Războiului Rece totul era permis, aşa cum era permisă şi susţinerea dictaturilor ce se înregimentau în lupta împotriva comunismului, chiar dacă regimul lor era dezaprobat de principiile democratice occidentale. Iar de această susţinere vor beneficia şi unele personaje care ulterior vor deveni o mare problemă pentru societatea occidentală, printre ele şi un obscur şi necunoscut individ numit Osama bin Laden. O resurgenţă fără precedent cuprinde lumea musulmană, mii de voluntari grăbindu-se spre Afghanistan, creând un precedent şi o masă de luptători care ulterior, după căderea URSS, se vor concentra împotriva Occidentului. De aici se vor recruta viitorii combatanţi din Cecenia sau Bosnia-Herţegovina.
Sovieticii aveau o mare problemă, deşi controlau principalele oraşe, nu puteau controla restul ţării, mai bine de 80% din teritoriu fiind în afara autorităţii guvernamentale. Încercând să aducă restul teritoriului sub control, trupele sovietice, mare parte recruţi cu puţină instrucţie, s-au văzut prinşi într-un război pe teren muntos, împotriva unor luptători de gherilă ce atacau şi dispăreau, gen de luptă pentru care nu erau deloc pregătiţi. Chiar şi acoperirea aeriană oferită iniţial de elicopterele Mi-24 Hind a început să fie problematică, odată cu dotarea mujahedinilor cu performantele rachete antiaerine FIM-92 Stinger. Până la urmă, sovieticii au repetat greşelile americanilor în Vietnam, câştigând bătăliile majore, dar pierzând războiul, prin simplul fapt că nu reuşeau să stăpânească teritoriul. Vechiul principiu, „boots on the ground”, îşi spunea cuvântul. Rezultatul a fost o înfrângere majoră pentru URSS, mii de vieţi pierdute şi cheltuieli enorme, fapt care a grăbit implozia Uniunii Sovietice. Pierderile (recunoscute) de Uniunea Sovietică au fost de 14453 de oameni morţi sau dispăruţi, 469685 răniţi sau bolnavi, 118 avioane cu reacţie, 333 elicoptere, 147 tancuri, 1314 transportoare, etc.
Retragerea sovietică lăsa o ţară în haos, dominată de războaie interne, de seniori ai războiului omnipotenţi, care reuşiseră să-şi păstreze puterea printr-un joc riscant, alternând susţinerea lor de o parte sau alta în timpul războiului, în funcţie de direcţia în care bătea vântul. Au fost cazuri în care unii au schimbat alianţele de mai multe ori, din calculul simplu care îi făcea în final să-şi păstreze puterea asupra unei regiuni pe care au continuat să o controleze. Astfel i-a prins perioada imediat următoare retragerii sovietice.
Sovieticii au lăsat baltă Afghanistanul, dar la fel au făcut şi americanii. Ameţiţi de victorie, şi-au făcut bagajele şi au plecat, lăsând ţara în haos, deoarece nu mai prezenta interes. Mai târziu, vor regreta această decizie.
Războiul civil a continuat, mujahedinii luptând împotriva trupelor guvernamentale, dar reuşind să-l răstoarne pe Mohammad Najibullah (instaurat de sovietici în 1986 în locul lui Babrak Karmal) abia în 1992, punând capăt conducerii comuniste. Dar nu şi disputelor interne, care vor genera un nou război civil.

Ascensiunea talibanilor

După demisia lui Najibullah din 1992, războiul din Afghanistan intră într-o nouă fază. Implică mai multe fracţiuni, inclusiv în controlul asupra capitalei Kabul. Trebuie menţionat din nou faptul că sovieticii şi americanii au abandonat Afghanistanul, primii în urma înfrângerii severe din război, ultimii în euforia victoriei, considerând că şi-au atins scopul, cel de a oferi URSS propriul Vietnam. Ulterior, după încheierea Războiului Rece, americanii, în beţia victoriei, au neglijat total teatrul afghan dominat în continuare de război civil, lăsând loc altor vecinilor să încerce să-şi afirme tendinţele de dominaţie regională.
Pakistanul l-a susţinut iniţial pe Gulbuddin Hekmatyar, liderul fracţiunii Hezbi Islam, ce controla sudul Kabulului. Vestul era deţinut de gruparea Hezde Wahdat aliată cu Ittehad I-Islami, susţinuţi de Iran, iar nordul de către gruparea condusă de Ahmad Shah Massoud. O altă grupare uzbekă, condusă de Abdul Rashid Dostum era susţinută de către Uzbekistan, ţară ce încerca să-şi amplifice influenţa, la fel cum va face în 2010 în conflictul din Kirghistan. Massoud avea un oarecare sprijin ONU, şi încerca să medieze discuţii, dar fără rezultat, tentativele sale de a obţine încetări ale focului având durata de maximum câteva zile, asta deși toate parțile semnaseră inițial acordurile de la Peshawar, ce proclamă Republica Islamică Afghanistan.
Prin aceste acorduri, încheiate în aprilie 1992, imediat după demisia lui Najibullah, se urmărea înțelegerea dintre diferitele fracțiuni mujahedine, pentru a evita izbucnirea unui nou război civil, de data asta între grupările mujahedine victorioase împotriva sovieticilor și aliaților afghani ai acestora.
Lui Gulbuddin Hekmatyar i s-a propus postul de prim ministru, dar a refuzat, in ciuda insistențelor lui Massoud, care l-a implorat să nu pornească ostilitățile. Dar Gulbuddin a declarat că va intra în Kabul cu sabia și, susţinut logistic și prin aprovizionarea cu armament și muniții de ISI, serviciul secret pakistanez, începe atacul, distrugând jumătate din Kabul prin tirurile sale de rachete. Inițial, cei din Hezb-i Islami s-au strecurat în oraș, făcînd ca Massoud să-și trimită și el luptătorii în oraș, pentru a menține acordurile de la Peshawar și a evita căderea țării sub dictatura lui Hekmatyar. Jamiat-i Islami, gruparea lui Massoud, a beneficiat de armamentul din depozitele capturate la Bagram sau alte garnizoane, precum și de susținerea a ceea ce a mai rămas din armata afghană. După câteva zile de lupte cumplite în Kabul, Hezb-i Islami sunt respinși din oraș, lăsând în urmă sute de morți și prizonieri. Totuși, s-au retras la o distanță suficientă de mică de Kabul, tirurile de rachete din arsenalul pakistanez continua să facă ravagii în capitală. Războiul civil a continuat cu furie.
Generalul Dostum ripostează cu artileria împotriva lui Hezb-i Islami, iar în vestul Kabului încep lupte crâncene între forțele șiite Wahdad (susținute de Iran) și între milițiile wahhabiste Ittehad susținute de Arabia Saudită. Periodic și sporadic, sunt atrași în acest conflict și membrii Jamiat. În scurtă vreme, toată lumea luptă cu toată lumea, susținuți de majoritatea vecinilor cu interese în Afghanistan.
Războiul civil dezlănțuit a accentuat starea de nesiguranță și dezastrul umanitar. Mai ales bombardamentele nediscriminatorii asupra cartierelor de locuițe ale Kabului făceau mii de victime civile. Toate grupările s-au acuzat reciproc de țintire deliberată a civililor. Aprovizionarea cu cele necesare devenise imposibilă, chiar și cu eforturile ONG-urilor. Ulterior, prin atacarea Uzinei Electrice, s-a întrerupt aprovizionarea cu electricitate în toată capitala. Iar luptele continuau cu furie.
Două grupări principale, cea a Statului Islamic Afghanistan, condus de președintele Burhanuddin Rabbani și cu Ahmad Shah Massoud ca și ministru al apărării, și Hezb-i Islami a lui Gulbuddin Hekmatyar, își disputau întâietatea. În jurul lor se polarizau, nu o dată schimbând părțile, alte grupări organizate pe baze tribale sau religioase, sponsorizate și aprovizionate de sponsori de peste hotare. În primul rând vorbim de Pakistan (care-l susține pe Hekmatyar), Iranul (șiiți din Wahdad, întăriți în mare măsură cu luptători străini), Arabia Saudită (Ittehad, formată din sunniți de orientare wahhabistă), Uzbekistan (gruparea generalului Dostum, formată în mare parte din etnici uzbeci).
În a doua jumătate a lui 1993, se încearcă o nouă mediere cu scopul de a pune capăt războiului, un acord de încetare a focului pentru a crea condiții desfășurării de alegeri în 1994. Din nou, în prima fază, Gulbuddin Hekmatyar acceptă, cu condiția ca Massoud să părăsească postul de ministru al apărării, iar el însuși să devină prim ministru. Massoud acceptă și demisionează. Dar din nou Gulbuddin Hekmatyar se răzgândește și deschide un ucigător tir de artilerie asupra Kabulului, soldat cu peste 700 de victime. Războiul reîncepe cu aceași furie.
La începutul lui 1994, generalul Dostum schimbă partea, aliindu-se cu Gulbuddin Hekmatyar, punând presiune pe Massoud și aliații săi. Totuși, către sfârșitul anului, erau în defensivă, fiind împinși încet, dar sigur, din mare parte din Kabul și alte regiuni, chiar dacă reușiseră să scoată forțele lui Massoud din Mazarr-i-Shariff. În acest an mulți seniori ai războiului au schimbat părțile, unii chiar de mai multe ori. Dar în acest an a apărut o nouă forță militară care se va dovedi hotărâtoare: talibanii.
Mișcarea s-a implicat militar în august 1994, susținând obiectivul de a elimina conducerea coruptă a seniorilor războiului de la Kabul și de a crea o societate islamică pură. Din octombrie, și-au asigurat suportul logistic și material al Pakistanului, care renunța la sponsorizarea ineficientului Gulbuddin Hekmatyar. Scopul Pakistanului era instalarea unui guvern prieten, dacă nu chiar marionetă, în Afghanistan, în așa fel încât să aibă mâinile libere spre est, către conflictul cu India pentru provincia Kashmir. Mai erau și alte interese, cum ar fi securitatea căilor comerciale spre Asia Centrală ce treceau prin Afghanistan și revenirea acasă a celor peste 3 milioane de refugiați afghani de pe teritoriul său, mulți dintre ei aflați aici de peste 15 ani.
Revolta talibană începe în octombrie 1994 în zona Kandaharului, moment din care începe susținerea pakistaneză prin intermediul ISI, serviciul lor secret. În scurt timp, sudul țării este în mâna lor, în 5 noiembrie 1995 căzând și Kandaharul. În această perioadă, se îndreaptă spre Kabul, unde li se alătură Hezb-i Wahdad, deși o parte din membrii săi aleg partea lui Massoud. Gulbuddin Hekmatyar abandonează pozițiile, lăsând în mâna talibanilor aproape întreg arsenalul său. Massoud începe o contraofensivă împotriva Whadad, apoi împotriva talibanilor pe care îi scoate din împrejurimile Kabulului. În timpul retragerii, talibanii îl execută pe noul lor aliat, conducătorul Whadad, Mazari, aruncându-l din elicopter.
După câteva luni de acalmie, talibanii revin asupra Kabulului, la începutul lui 1996, bombardându-l puternic. Vor acorda un răgaz de cinci zile guvernului pentru a evacua capitala. Acum beneficiază și de susținerea Arabiei Saudite, iar în rândurile lor, cu rol preponderent, se află un anume Osama bin Laden. Spre a evita o nouă baie de sânge, Massoud își retrage trupele din oraș. Talibanii intră victorioși în capitala Kabul. La început îl torturează pe fostul președinte Najibullah și pe fratele acestuia, după care îi spânzură de un tun. Vor urma masacre cumplite comise de talibani, mai ales împotriva șiiților și hazarilor. Dar nu vor scăpa nici sunniții. Pentru cei aflați sub conducerea talibană va începe o epocă cumplită, sub cea mai crudă dictatură teocratică. Massoud se retrage cu forțele sale în nordul țării, de unde apare și denumirea grupării sale, Alianța Nordului, cunoscută așa în media occidentală de după 1996. Peste un milion de afghani se refugiază de groaza talibanilor în zona controlată de Alianța Nordului. Aici, Ahmad Shah Massoud va institui un regim oarecum democratic, dar va continua lupta împotriva talibanilor.

Afghanistanul sub talibani

Kabul a fost cucerit de talibani la 27 septembrie 1996, cu largul concurs al Pakistanului și Arabiei Saudite și cu sprijinul direct al Al Queda. În ultima fază, Pakistanul a participat direct cu trupe de frontieră și chiar cu unități ale armatei regulate, asta pe lângă luptătorii străini aduși în principal de Al Queda. Se estimează că din 45000 de luptători de partea talibanilor în acea perioadă (până în 2001), numai 14000 au fost afghani. În jur de 20000 au fost trupe regulate pakistaneze, din trupele de grăniceri, Divizia 50 Aeropurtată și Regimentul 12 Infanterie. Urmau alți voluntari, majoritatea pakistanezi recrutați în trupele neregulate (circa 8000), dar și din țările arabe sau asiatice, în jur de 3000.
La sfârșitul lui 1996, Alianța Nordului, formată din forțele lui Massoud și Dostum, deveniți din nou aliați, controla cam 30% din teritoriul Afganistanului (zona de nord), iar situația se va menține așa până în 2001. Restul țării se afla sub stăpânirea talibanilor, care își vor impune regimul cu cruzime.
Talibanii (însemnând studenți), sunt promotorii unei mișcări islamiste radicale, devenită grup politic ce a ajuns să domine o mare parte a Afghanistanului. Denumirea provine de la principalii inițiatori, studenți refugiați afghani ce frecventau școlile islamice, și care își vor pune în practică învățăturile stricte după Coran. Radicalismul islamic a beneficiat de condiții favorabile de dezvoltare și exprimare în condițiile haosului războiului civil. În condițiile Războiului Rece, americanii au înarmat pe oricine putea aținti în Afghanistan o armă împotriva sovieticilor, chiar dacă până atunci unii se remarcaseră doar prin faptul că aruncau cu vitriol în fața femeilor care nu purtau vălul tradițional care să le ascundă fața (burqa). Astfel au beneficiat de armament și sprijin american mulți ultrafundamentaliști care mai târziu au devenit coloana vertebrală a organizațiilor teroriste islamice, inclusiv Al Queda. Inițial, mullahul Omar, liderul talibanilor, avea mai puțin de 50 de oameni în subordine. Legenda spune că Omar și-a mobilizat oamenii pentru a salva două tinere răpite de un senior al războiului local. Treizeci de talibani, cu șaisprezece arme, au eliberat fetele și l-au spânzurat pe răpitor de țeava unui tun. În 1994, talibanii au reușit să preia controlul a 12 provincii din totalul de 34 ale Afghanistanului. Cu toate succesele inițiale, talibanii au început să înregistreze și înfrângeri zdrobitoare, fapt care a dus la creșterea implicării militare pakistaneze, inclusiv prin serviciile secrete ISI, dar și la creșterea fondurilor pompate de Arabia Saudită în regimul taliban.
Dacă în cazul Pakistanului motivația este clară, în perspectiva asigurării unui vecin, dacă nu aliat, cel puțin neutru în contextul interminabilului conflict cu India, poate părea paradoxală susținerea regimului fundamentalist taliban de către petrodolarii proveniți de la monarhia saudită, din moment ce scopul declarat al talibanilor și al luptătorilor fundamentaliști sosiți în Afghanistan (printre care și AlQueda) era tocmai răsturnarea regimurilor din statele Golfului și distrugerea Occidentului. Dar nu este deloc paradoxal, regimul saudit lovind doi iepuri deodată cu această mișcare. Familia regală saudită este poate cea mai numeroasă familie regală de pe glob, având câteva mii de membri, emiri și prințișori de diferite ranguri. Oricât de bine ar fi organizate serviciile saudite de securitate, nu au cum să-i protejeze pe toți, unii putând deveni ușor ținte ale grupărilor teroriste, fie prin uciderea lor, fie prin răpirea pentru răscumpărări pentru finanțarea mișcării. Astfel, Arabia Saudită preferă să plătească, susținerea financiară a talibanilor devenind astfel o taxă de protecție neoficială. O a doua motivație este de natură regională, saudiții temându-se de întărirea puterii Iranului, cum s-au temut și de Irak până în 2003 când a fost ocupat de americani.
Într-adevăr, deși ambele regimuri sunt teocratice fundamentaliste, în realitate sunt dușmani de moarte, tocmai prin prisma religiei, talibanii fiind sunniți, iar iranienii șiiți. Iar o întărire a puterii talibanilor nu ar face decât să slăbească puterea iraniană. Așa s-a întamplat atunci când talibanii au ucis câțiva diplomați iranieni în Afghanistan, s-a ajuns la ciocniri la graniță, Iranul concentrând trupe în vederea unui conflict ce părea iminent.
În Afghanistan își găsise refugiu sigur și Osama bin Laden, conducătorul Al Queda, organizație teroristă fondată în 1988, cu scopul declarat al introducerii Califatului în lumea musulmană și distrugerea ”necredincioșilor”. În 1998 Al Queda fuzionează cu Jihadul Islamic egiptean condus de doctorul Ayman al Zawahiri care devine locțiitorul lui bin Laden. Tot în 1998 au loc atentatele sinucigașe cu camioane capcană încărcate cu explozibil la ambasadele americane din Dar es Saalam (Tanzania) și Nairobi (Kenia), soldate cu peste două sute de morți și mii de răniți, majoritatea localnici. SUA au lansat atunci rachete Tomahawk împotriva unor ținte din Sudan (o fabrică suspectată de a produce arme chimice, lucru infirmat ulterior) și Afghanistan, asupra unei baze talibane din regiunea Kost. În 2000, o barcă cu motor reușește un atac sinucigaș asupra distrugătorului USS Cole, avariindu-l și omorând 17 marinari americani. Nevoit să plece din Sudan, bin Laden se stabilește în Afghanistan, de unde își conduce activitățile prin rețeaua de celule teroriste de pe întreg mapamomdul.
În zona controlată de talibani, aceștia au impus un regim de teroare. Femeilor li s-a interzis să muncească, iar fetele au fost excluse din școli. Nu puteau ieși în public decât însoțite și purtând burqa. Un simplu denunț că ai furat și mâna îți era retezată pe loc. Patrule de talibani cutreierau străzile, sancționând cu bătaia publică orice abatere. Pentru abateri mai grave se organizau execuții publice, prin împușcare sau lapidare.
În zonele pe care reușeau să le ocupe talibanii comiteau adevărate masacre asupra civililor. De exemplu, când au cucerit Mazar-i-Sharif, în 1998, au fost uciși circa 4000 de civili, mai mulți au fost torturați. Erau vizați cu precădere șiiți sau etnicii hazari. Printre cei uciși s-au aflat și câțiva diplomați iranieni, fapt care a dus aproape de izbucnirea războiului dintre Iran și talibani.
Din zonele controlate de talibani, mai bine de un milion de oameni s-au refugiat, cea mai mare parte în ariile controlate de Massoud. Dar teritoriul controlat de Alianța Nordului se tot micșora, generalul Dostum a fost înfrânt și a plecat în exil, iar Ahmad Shah Massoud a rămas aproape singur să ține piept talibanilor, Al Queda și pakistanezilor. Trupele conduse de el au luptat bine, i-au respins pe talibani și au fost pe cale să reocupe Kabulul în 1997, dar avionul care-l transporta pe prim ministrul independent desemnat și agreat de toate forțele antitalibane, Abdul Rahim Gafoorzai, s-a prăbușit și acesta și-a pierdut viața. De teamă să nu reapară haosul dintre anii 1992-1996, Massoud a renunțat la ocuparea Kabului până la desemnarea unui nou prim minstru agreat de toate părțile. Dar între timp, unii generali l-au trădat pe Dostum trecând de partea talibanilor care au putut ocupa Mazar-i-Sharif, chiar dacă ulterior se vor răzgândi și vor reveni în Alianța Nordului.
În teritoriul controlat de Massoud populația se bucura de toate drepturile unei democrații incipiente. Massoud era chiar împotriva tradiționalismului referitor la statutul femeii inferior bărbatului, spunând că și bărbatul și femeia sunt creațiile Domnului și trebuie să aibă aceleași drepturi și aceleași șanse în societate, idee destul de avansată pentru societatea afghană. Talibanii i-au propus postul de premier, cu condiția dezarmării și predării teritoriului, dar a refuzat, bănuind o capcană și din considerentul că nu putea accepta Califatul pentru Afghanistan. Mai mult, a spus că nu a căutat vreodată vreo funcție de putere politică. În eforturile sale de a pacifica țara, s-a dus la întâlniri și negocieri cu toată lumea, inclusiv cu unii lideri talibani. S-a dus neînarmat și a plecat nevătămat, dar liderii talibani au fost ulterior executați de mullahul Omar pentru că l-au avut în mână pe Massoud și l-au lăsat să plece.
La începutul lui 2001, Ahmad Shah Massoud se adresa Parlamentului European de la Bruxelles, cerând mai multă implicare și mai mult ajutor internațional pentru țara sa. Despre talibani, spunea că au ales o cale greșită a Islamului și că nu sunt invincibili, trebuie stopat ajutorul pakistanez și saudit și talibanii se vor prăbuși în mai puțin de un an. Totodată, a spus tuturor, conform serviciilor sale de informații, talibanii pregătesc ceva major, un atac major pe teritoriul american. Nu a fost ascultat.
Timp de 26 de ani, asupra lui Ahmad Shah Massoud au fost nenumărate tentative de asasinat, prima pe când avea 22 ani. Ultima, cea care a reușit, a fost la 9 septembrie 2001, de către doi atentatori sinucigași Al Queda deghizați în reporteri. O mișcare strategică a Al Queda, care își neutraliza principalul inamic chiar cu două zile înaintea atentatelor programate de la 11 septembrie 2001. La înmormântarea sa, deși într-o zonă rurală, au participat peste o sută de mii de afghani, iar de atunci 9 septembrie este zi de doliu în Afghanistan, pentru unul dintre cei mai mari patrioți afghani, care a avut un rol major atât în înfrângerea sovieticilor, cât și în păstrarea speranței într-un alt Afghanistan, nu o dictatură teocratică care a ajuns să fie urâtă de majoritatea populației.
John P O’Neill a fost un expert în contraterorism și chiar director adjunct al FBI. S-a retras în 2001 și în iulie a acceptat postul de director al securității la World Trade Center. La 10 septembrie, referindu-se la asasinarea lui Massoud, spunea că ceva grav se petrece, va urma curând un atac masiv pe teritoriul american. A doua zi a murit în prăbușirea turnului sudic al World Trade Center.
Acest atac terorist a adus schimbări fundamentale în Afghanistan. Diplomația americană a tăiat ajutorul pakistanez și saudit acordat talibanilor. Mai mult, începând cu 7 octombrie 2001, un nou actor apărea pe scena confruntărilor din țară, armata americană, urmată ulterior de o largă coaliție, inclusiv NATO.