Bătălia Moldovei în războiul român antibolşevic

Manifestaţie rusească la Iaşi în mai 1917

Acum mai bine de un an, un articol de-al meu (Primele lupte cu bolşevicii) a stârnit suficient interes, mai ales prin prisma faptului că evenimentele relatate, de la sfârșitul anului 1917 și prima parte a lui 1918, erau în mare parte total necunoscute cititorilor interesați de istoria adevărată a neamului nostru. Și nici nu este de mirare, aceste evenimente au fost total obturate de istoriografia comunistă, dar din păcate nici cea postdecembristă nu i-a acordat o prea mare atenție. Cu atât mai mult, am observat că respectivul articol a fost preluat integral sau fragmentar, pe bloguri și forumuri, contribuind la aflarea unei părți necunoscute a adevărului din istoria noastră zbuciumată pe care mulți ar dori să o uite sau să o ignore. Interesul comuniștilor de a eluda acest episod este clar, nu se dorea în anii construcției socialiste să se afle că noi românii i-am împiedicat pe bolșevici să cucerească puterea în Europa Centrală, și i-am împiedicat cu armele. Cum ar putea activistul comunist, politrucul de serviciu, să preroreze despre prietenia româno-sovietică, despre țelul continuu al poporului român spre societatea comunistă, când românii s-au ridicat primii împotriva bolșevicilor, fiind prima țară care a luptat cu arma în mână împotriva comunismului, încă de la sfârșitul anului 1917. Cum ar puta propovădui același politruc elanul nostru pentru cauza comunistă, dar în același timp să explice de ce noi, românii, am salvat de comunism patru țări în acei ani. Nu, nu exagerez, în primul rând ne-am salvat pe noi, am salvat România (vezi Primele lupte cu bolşevicii) împreună cu Basarabia, și ea românească (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), apoi am salvat Austria și Cehoslovacia prin soldații români ardeleni conduși de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române) și Ungaria (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I)), partea a doua, şi a treia. Dacă istoricului din vremea comunismului i-am înțeles constrângerile, nu i le-am înțeles și nu i le voi putea înțelege celui postdecembrist, dar este o altă poveste. Majoritatea vor motiva lipsa banilor, dar Eminescu, Negruzzi, Haşdeu și alții care scormoneau prin arhive prăfuite, o făceau pentru bani? La fel eu și alți zeci de bloggeri, o facem pe bani? Nu, sunt lucruri ce țin de conștiință, unii i-ar zice patriotism, eu îi spun simplu datorie. Dacă eu știu și caut, studiez ceea ce mă pasionează și consider că este important, răscolesc vechi documente, memorii și cărți, consider că este de datoria mea să le aduc la cunoștința conaținalilor mei. Dezamăgirea rezidă doar în numărul relativ redus al celor interesați, fapt care mă duce la o maximă celebră: poporul care nu-și cunoaște istoria este sortit dispariției. Și sunt atâția, atât din interior, cât și din exterior, care ar prefera ca românii să dispară, prea mult le-am stat în gât la prea mulți.

Revenind la subiect, intenția mea este să fac o scurtă completare cu alte lupte și bătălii a articolului Primele lupte cu bolşevicii, mai mult pentru a ilustra amploarea și gravitatea bătăliilor și evenimentelor respective. Cadrul este explicitat în articolul respectiv, după aproape doi ani și jumătate de război Rusia era la capătul puterilor, un efort atât de prelungit a evidențiat slăbiciunile imperiului relevate și cu ocazia înfrângerii din războiul ruso-japonez din 1904, când revoluția izbucnită atunci a fost înăbușită. Țarul Nicolae al II-lea, cel ce deținea puterea absolută nu a înțeles cursul vremurilor, refuzând să lase ceva din prerogativele puterii, fapt care va accentua nemulțumirile și acestea vor răbufni din nou atunci când forțele represive se vor dovedi slăbite, respectiv în primăvara lui 1917. În martie 1917 țarul este răsturnat și guvernul înlocuit cu cel condus de Kerenski, care s-a dovedit un om prea slab, unul care încerca să țină unitatea imperiului doar prin discursuri, dar fără a îndrăzni să ia vreo măsură. Slăbiciunea imperiului și nehotărârea lui Kerenski au sporit anarhia, grupările și partidele reprezentând diferite curente căștigând aderență în rândul maselor dezamăgite de slăbiciunea primului ministru. Acesta a ezitat de fiecare dată să ia vreo măsură, doar ținând discursuri și refuzând să acțIoneze, dând astfel frâu liber anarhiei de care au profitat cei care s-au organizat mai bine și erau mai hotărâți, chiar dacă erau în minoritate, respectiv maximaliștii lui Lenin, cunoscuți apoi sub numele de bolșevici. Printr-o lovitură de stat ei preiau puterea prin forță, și reușesc tocmai datorită ezitărilor lui Kerenski, asta este povestea revoluției din octombrie, sau 7 noiembrie după noul calendar. Bolșevicii cuceresc puterea doar în capitală, dar prin promisiuni extreme, promițând tuturor ceea ce-și doresc, și profitând de luptele și neînțelegerile dintre celelalte fracțiuni, reușesc să se mențină la putere în capitală, ba chiar să ducă un război civil sângeros pe care îl vor căștiga în cele din urmă. Ca și idee, războiul civil din Rusia a durat aproximativ patru ani, la fel ca și primul război mondial, dar a produs un număr de victime, doar în Rusia, estimat la jumătate față de totalul victimelor din primul război mondial, care s-a desfășurat pe teatre de operațiuni aproape din întreaga lume.

Manifestaţie rusească în spatele frontului român, la Târgu-Ocna

Lenin a prmis tuturor ceea ce-și doreau, a promis pace și pământ, națiunilor din Rusia autodeterminare și chiar independență, respectiv dreptul de a deține singure de soarta lor, dar a fost cel mai mare ipocrit din istorie. Nu a dorit nicio clipă să se țină de cuvânt, pe principiul că te faci frate cu dracul până treci puntea. Le-a promis tuturor ce doreau, pentru a-i face pe toți să lupte pentru soviete sau măcar de a-i menține neutri, iar ulterior și-a luat înapoi promisiunile. A promis pace, dar a dus un război continuu pentru extinderea comunismului, chiar și după ce a căștigat războiul civil a invadat Polonia, a promis pământ pe care l-a luat înapoi mai târziu când era stăpân pe situație, asasinându-i sau deportându-i pe cei care refuzau colectivizarea, a dat autonomie altor popoare din imperiul rus doar pentru ca acestea să intre de bunăvoie în marea familie a sovietelor, iar acolo unde au refuzat a trimis armata roșie împotriva lor, ca și în Finlanda (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (I)), Georgia, Ucraina sau Basarabia. S-a debarasat de toți care i s-au alăturat, iar opera sa o fost continuată de Stalin. De exemplu, marinarii din Kronstadt, sediul flotei din Marea Baltică s-au răsculat în timpul revoluției, și-au ucis ofițerii aruncându-i în mare legați de mâini și de picioare în frunte cu comandantul flotei. Seduși de promisiunile lui Lenin, i se alătură acestuia, luptând pentru cauza bolșevică. Realizează în 1921 că au fost trași pe sfoară, că democrația propovădită de Lenin se transformase în cea mai crudă dictatură, și Lenin nu renunțase la acest mod de conducere deși războiul civil era în mare parte câștigat, lupte erau doar în Siberia și zonele limitrofe ale noului imperiu comunist. Se revoltă și trec la luptă în martie, dar armata roșie îi atacă și traveresează gheața până la Kronstadt, unde după lupte grele sunt învinși și prizonierii executați, dreptatea roșie în acțiune.

Dar până atunci mai sunt multe evenimente, și cele de început ne privesc direct și pe noi. Am descris în articolul inițial, Primele lupte cu bolşevicii, tentativa de a bolșeviza România prin intermediul comisarului Rochal, cel care i-a răsculat pe marinarii din Kronstadt, precum și eșecul acestuia de a-l aresta pe Serbaceev, comandantul rus al trupelor ruse de pe frontul român, eșecul răsculării bazei ruse de a Socola, de lângă Iași, în mare parte bolșevizată, precum și pățania celor două trenuri cu bolșevici trimiși de la Odessa la Iași pentru a-l sprijini pe Rochal și bolșevicii de la Socola în scopul lor: arestarea sau executarea regelui Ferdinand, asasinarea guvernului român, ocuparea principalelor obiective și transformarea României în republica română bolșevică, care urma să se alăture marii familii bolșevice în drumul spre bolșevizarea întregii planete. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am avut oameni puternici la momentul respectiv.

Dar și slabi, la ședința consiliului de miniștri dinaintea Crăciunului lui 1917, respectiv în noaptea dintre 21 și 22 decembrie, în Iașiul amenințat de trupele bolșevizate de la Socola, la o aruncătură de băț, cu bandele de rușii bolșevizați ce bântuiau devastând, omorând, jefuind și violând în spatele frontului abia ținut de trupele române deoarece rușii de pe front fraternizaseră cu inamicul, au fost miniștri care și-au dat demisia de frică, chiar și Take Ionescu. Generalul Prezan, conducătorul armatei, îi propune regelui un plan de acțiune pe care acesta îl aprobă imediat.  Prea puțini știu că acest plan a fost elaborat din timp de către Șeful Statului Major al generalului Prezan, maiorul Ion Antonescu, viitorul mareșal. Scopul, înlăturarea pericolului bolșevic de pe teritoriul României prin mijloace militare, unica soluție rămasă.

Acest consiliu se desfășura imediat după încercarea de lovitură a lui Rochal împotriva lui Șerbaceev, unde acesta, împreună cu amanta sa Boga, comisarii Reisshohn al armatei a IV-a ruse, Rech și Hermann, toți evrei, au încercat arestarea lui Șerbaceev. Există mai multe versiuni, dar cele mai multe converg asupra următoarei desfășurări a evenimentelor. La 21 decembrie, la cererea lui Rochal și a celor veniți cu el, respectiv cei menționați mai sus, generalul Șerbaceev acceptă discuții cu aceștia la sediul său, o casă din Socola. Șerbaceev nu prea avea încredere în soldații ruși din Socola, de aceea era păzit de o gardă de cazaci ucraineni, dar în apropiere era și o gardă de vânători români. Discuțiile între comisari și general alături de oamenii săi de încredere sunt aprinse, cele două comisii se retrag în camere separate pentru deliberări. Rochal ceruse predarea comenzii bolșevicilor, Șerbaceev refuzase. Doi comisari pleacă în Socola pentru a aduce solați bolșevizați pentru sprijin, iar doi ofițeri bolșevici, Aksenov și Cornev, intră în camera lui Șerbaceev cu revolverele în mână pentru a-l aresta. Imediat intervine garda ucraineană care îi dezarmează, apar românii care arestează toți bolșevicii și îi pun sub pază, în închisoare. La scurtă vreme apar câțiva ofițeri ruși cu documente falsificate care cer să le fie predați prizonierii. Românii îi predau, aceștia sunt duși și au dispărut. Și aici există mai multe versiuni, cea mai vehiculată fiind cea prin care au fost executați și îngropați în spatele casei care servea ca și sediu lui Șerbaceev. Oricum, acest eveniment a fost folosit de către conducerea bolșevică pentru a acuza România de moartea lui Rochal.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc ce ar fi ajuns Rochal dacă nu ar fi murit la Socola. Era un tânăr fanatic bolșevic cu un mare viitor în față, răsculase marinarii din Kronstadt, ținuse discursuri la Odessa ca și trimis al lui Lenin, în drum spre Socola se oprise două zile la Chișinău unde a îndemnat bolșevicii să aresteze imediat Sfatul Țării și să proclame puterea sovietică în Basarabia, dar ordinele l-au purtat mai departe, la Socola, lângă Iași, spre un țel mai ambițios, în timp ce două garnituri de tren încărcate cu marinari ruși bolșevizați plecate de la Odessa se îndreptau spre Socola pentru a-l ajuta în tentativa sa de cucerire a puterii sovietice în România. În interiorul Moldovei, bande bolșevice devastau țara, pe front rușii erau în mare parte bolșevizați, așteptau doar un semn pentru a se îndrepta împotriva dușmanilor de clasă, ceea ce vor face după puțin timp. Dacă Rochal ar fi așteptat celor două trenuri cu marinari bolșevizați de la Odessa, poate ar fi avut mai mari șanse să preia conducerea, iar României i-ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil să stea în fața acestor forțe reunite. La Socola erau circa trei mii de ruși, mare parte bolșevizați, în mod sigur dacă cele două trenuri soseau mai devreme, situația ar fi putut fi deosebit de dificil de gestionat. Dar Rochal s-a grăbit, și poate așa am scăpat, findcă abia după acest eveniment s-a ținut consiliul de miniștri care a decis intervenția împoriva rușilor.

Celor care ar încerca să conteste în orice fel legaliatatea sau moralitatea intervenției noastre împotriva trupelor ruse bolșevizate, trebuie să le spun faptul că după evenimentul Rochal, însuși Șerbacev a cerut în scris intervenția trupelor române împotriva Socolei, iar miniștrii Antantei s-au raliat și ei cerând guvernului român să intervină, chiar dacă inițial Brătianu ezitase spunând că astfel am intra în stare de război cu noua conducere rusă. Dar situația era de așa natură că nu exista altă soluție, iar prima mișcare o făcuseră deja bolșevicii. Aliații erau deosebit de îngrijorați deoarece în cazul în care reușea lovitura bolșevică, s-ar fi prăbușit total întregul front oriental, unde românii erau singura forță pe care se putea pune bază. Deci am luptat împotriva foștilor aliați cu aprobarea și binecuvântarea Antantei, a aliaților alături de care am intrat în război.

Imediat după episodul Rochal și Consiliul de Coroană din noaptea de 21 spre 22 decembrie, precum și cererile lui Scebaceev și ale miniștrilor aliați din România, tabăra bolșevizată de la Socola a început să fiarbă. Comandantul român al garnizoanei Iași raportează faptul că bolșevicii au instalat tunuri îndreptate spre oraș pe dealul Aroneanu, dar le-a interceptat camioanele cu muniții. Dinspre vest, de pe front, bolșevicii veneau spre Iași în bande dezorganizate, dar numeroase, iar dinspre est se raporta iminenta sosire a celor două trenuri cu marinari de la Odessa, ajutoarele preconizate să-l susțină pe Rochal. Brătianu comunică regelui hotărârea guvernului de a strivi rebeliunea rusă.

Prin prevederea generalului Prezan, în Iași se aflau două regimente de grăniceri, patru de vânători și două batalioane de voluntari ardeleni din care se constituise o nouă divizie, a 16-a, care în mai puțin de doi ani, sub comanda generalului Dănilă Papp, va lupta în războiul contra ungurilor lui Bela Kuhn până la Budapesta (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I)). Serbaceev conta pe formațiunile de voluntari ucraineni, pe care el le considera sigure, deși comandanții militari români aveau unele îndoieli, care se vor dovedi ulterior justificate.

Tip de soldat bolşevic (schiţă de Stoica Dumitrescu)

În dimineața de 22 decembrie generalul Ștefan Ștefănescu înconjoară tabăra de la Socola cu regimentele 9 și 10 vânători și cu două batalioane din regimentul 1 grăniceri, strângând treptat cercul. Un detașament de ucraineni siguri este trimis în frunte, dar aceștia fraternizează cu bolșevicii de la primul contact. Bănuielile comandanților români se dovediseră întemeiate. Formațiile românești continuă avansarea concentrică, strângând cercul. La vederea zidului compact de baionete românești ce înaintau hotărât, cu pași grei și priviri crunte, susținuți de pe poziții de tunuri și mitraliere, întreg entuziasmul războinic al bolșevicilor s-a topit ca prin farmec. Încercările sporadice de rezistență au fost domolite rapid. Românii îi culeg pe bolșevici din vagoane și barăci și îi conduc între baionete în mijlocul câmpiei, unde se trece la dezarmarea lor. Majoritatea au fost mânați încă din acea noapte, ca pe o turmă, în vagoane, și sub paza santinelelor române, expediați peste Prut și peste Nistru. Aceeași soartă au avut-o și batalioanele de la Odessa ale lui Rochal. Așteptându-se să fie primiți de frații lor bolșevici la Socola, marinarii s-au văzut înconjurați de soldați români cu tunurile și mitralierele îndreptate spre ei, surprinderea lor a fost totală. Au fost dezarmați și expediați pe urmele celorlalți. Iașiul, capitala română de război, era salvat.

Dar mai era problema frontului, a rușilor bolșevizați de acolo. Debandada și bolșevismul pătrunsese și acolo în mare măsură, ofițerii fuseseră degradați, batjocoriți, unii uciși de turma fără stăpân. Vechi comandanți de divizii, generali și colonei erau puși să muncească la bucătărie, la cazan, pentru a găti hrana soldaților bolșevici. Nu toți rușii s-au bolșevizat, unii au reușit să fugă și să se pună sub protecția trupelor române, mare parte ofițeri. După expulzarea bolșevicilor, majoritatatea au plecat în Rusia, în sudul Ucrainei, alăturându-se armatei generalului alb Denikin. Alții, care aveau posibilități materiale, au plecat în Occident, dar au fost mulți care au rămas în România, ca și cetățeni români. Dar marea masă, în acea vreme, era formată din oameni fără căpătâi, cărora anarhia din diviziile ruse le convenea de minune. O masă ușor de manipulat și condus de comisarii bolșevici care aveau ascendent asupra lor, dar nici ei nu îi puteau controla pe deplin. Jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva populației române din spatele frontului. Bande fără căpătâi, împotriva cărora jandarmii români, reduși ca și număr, se dovedeau neputincioși. Floarea tineretului român, luptătorii, erau concentrați în diviziile care încercau să țină un front, atâția câți rămăseseră după luptele crunte din vara lui 1917, la Mărăști, Oituz sau Mărășești. Problema era deosebit de gravă, un milion de ruși fără căpătâi bântuiau țara sau fraternizau pe front cu germanii și austro-ungarii, care trăgeau maxim de foloase din disoluția armatei ruse. Chiar în timpul bătăliilor din vară, la Mărășești și Oituz, ofițerii români își amintesc de precizia tirurilor germane, direct asupra obiectivelor și căilor de aprovizionare, toate pe baza informațiilor și hărților vândute de ruși germanilor pe băutură în cursul acestor fraternizări. Prizonierii germani au confirmat bănuielile românilor.

Generalul Prezan, pe baza planurilor elaborate de Șeful său de Stat Major, maiorul Ion Antonescu, a luat măsurile preconizate. În spatele fiecărei grupări de trupe rusești de pe front a dispus o trupă română, deși net inferioară numeric. Sectoarelor românești de pe front li s-a cerut să fie gata în orice moment să-și extindă acoperirea și asupra celor rusești, în eventualitatea în care aceștia vor părăsi frontul, cum au făcut-o în nenumărate cazuri în timpul luptelor de la Mărășești. Românii erau net inferiori numeric, dar compensau prin disciplină, ardoarea patriotică și ura față de fostul aliat care i-a trădat de nenumărate ori, iar acum s-a întors pe față împotriva lor.

Ordinele sunt clare, la fel ca și dispozițiile lui Serbaceev, care între timp a fost declarat de către Lenin dușman al poporului și pus în afara legii. Niciun soldat rus nu părăsește frontul înarmat, dar rușii bolșevizați nu-l mai recunosc pe Serbaceev comandant. Indiferent, zeci de mii de ruși hălăduie în spatele frontului jefuind totul. Armata română începe să acționeze, arestând și dezarmând bandele fără căpătâi, apoi expediindu-i dincolo de Prut. Dar dezertările în masă se înmulțesc, tot mai mulți fug de pe front îngroșând rândurile bandelor. Se ajunge ca regimente și divizii întregi să părăsească înarmate frontul. Dar românii veghează și acționează la ordinele ofițerilor cărora le sunt dezlegate mâinile prin directivele generalului Prezan. Și o vor face hotărât și decisiv, salvând România din nou.

Câteva companii române puneau pe fugă regimente ruse, câteva regimente înfrângeau și dezarmau batalioane întregi. Generalul german von Morgen povestește că vorbind cu un general rus pe linia frontului, acesta i-a spus, arătându-i soldații ruși din jurul său: “cu câteva luni înainte încă erau lei, astăzi sunt curci fricoase, când apare o patrulă română de doi oameni, o sută de ruși o rup la fugă”. Deși în majoritatea cazurilor dezarmarea a decurs pașnic, au fost zone în care s-au dat adevărate bătălii, cu dueluri de artilerie și lupte la baionetă, cu nimic mai prejos decât luptele din războiul mondial. Culmea, poate un caz unic în istorie, între aliați sau foști aliați, dar în fața frontului, sub privirile inamicului comun. Iată câteva puncte în care au avut loc astfel de lupte.

Bătălia pentru Galați

A fost cea mai grea și mai cumplită luptă din campania armatei române pentru scoaterea bolșevicilor din țară. Efectivele angajate, disproporția forțelor, faptul că Galațiul era la un moment dat total înconjurat atât de trupele ruse ce încercau să treacă dinspre vest, dar și de cele care le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, de asemenea elementele rusești aflate în oraș care au intrat în luptă, fac din această bătălie un punct crucial, o dovadă de necontestat a eroismului românesc, o luptă cu nimic mai prejos decât alte bătălii importante ale neamului nostru. Este cu atât mai trist cu cât această bătălie este total necunoscută publicului larg, deși aici românii au luptat unul contra zece și au ieșit biruitori. La fel ca și alte bătălii necunoscute și uitate, cum ar fi cele de la Șeragul și Kuitun din Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), românii s-au acoperit de glorie învingând prin dârzenie și spirit de sacrificiu forțe net superioare, contraatacând la baionetă și obținând victoria acolo unde orice analist militar ar fi pariat pe partea adversă. Dar românul s-a dovedit mai tare decât orice pronostic, a luptat și a învins. Ca și exemplu a marii probleme ivite aici, o armată întreagă rusească (a VI-a) a părăsit frontul, rămâne pe loc o singură divizie românească care să ocupe o întindere de front înainte ocupată de șase divizii ruse. Regimentul 5 infanterie ocupă pozițiile diviziilor 30 și 40 ruse. Două plutoane din regimentul 21 ocupă pozițiile deținute mai înainte de regimentul 136 rus. Pe lângă asta, asigurarea frontului, era necesară lupta împotriva fostului aliat devenit inamic, iar asta cerea trupe și forțe puternice, mitraliere și tunuri. De unde, cum putea lupta armata română atât pe front cât și în interior împotriva fostului aliat? Pare imposibil, dar imposibilul a fost realizat atunci de armata română.

Desfăşurarea bătăliei de la Galaţi (ianuarie 1918)

La Galați, comandorul de marină Niculescu Rizea și colonelul Bădescu au reușit imposibilul, au apărat orașul contra unei armate ruse ce dorea să treacă spre est, ajutată de forțe bolșevice ce le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, concomitent, trupele române trebuiau să mențină un front părăsit de o armată rusă contra germanilor. Deznodământul, la fel ca și întreaga bătălie, este poate unic în analele războaielor. O mână de oameni rămași pe poziție contraatacă la baionetă punând pe fugă forțe infinit superioare, forțând capitularea adversarilor, regimentrele 34 și 36, brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie din divizia a 10-a siberiană și coloana statului major al diviziei și 60 de tunuri, toate capitulează în fața românilor. Majoritatea regimentelor 33 și 35 au trecut linia frontului și s-au predat germanilor (peste 3000 de oameni), spre marea surpriză a acestora, cărora nu le venea să creadă la ce erau martori: în fața frontului, două armate aliate se bat pe viață și pe moarte și învinșii li se predau lor în masă. În mod sigur, este ceva unic în analele războaielor. Și este o bătălie, poate singura din primul război mondial în România, în care românii au folosit trupele terestre, aviația și marina concomitent.

 Monumentul eroilor marinari de la Galaţi,

 astăzi dispărut

Întreaga descriere a bătăliei pentru Galați este disponibilă la Primele lupte cu bolşevicii și pe siteul Din şi despre Galaţi. Este mare păcat și o mare neglijență sau ignoranță faptul că nu a fost restabilită placa memorială din perioada interbelică care reamintea despre dramatismul acestor lupte. Sau poate liderii politici nu sunt interesați de restabilirea adevărului istoric. Dacă este așa, este rolul opiniei publice să le reamintească, iar asta depinde de fiecare cititor.

Lupta de la Pașcani

O altă localitate în care dezarmarea rușilor s-a soldat cu o adevărată bătălie a fost Pașcaniul. Armata a 4-a rusă părăsește în debandadă frontul din munții Neamțului și se apropie de linia Roman – Pașcani, păzită de divizia a 7-a română. Cam acesta era în general raportul de forțe, o armată rusă contra unei divizii române. Ordinele românilor erau clare, sub nicio formă bolșevicii nu puteau trece spre Iași, ci trebuiau dezarmați și expediați peste Prut prin nord.

Teatrul luptelor între ruşi şi români în regiunea 

Roman - Paşcani - Fălticeni

Trupele corpului 2 rus, diviziile 26 și 84, vor să forțeze trecera pe la Pașcani și se adună între Moldova și Siret, cu intenția de a face joncțiunea cu corpul 18 rus din Bucovina și să pornească într-o acțiune concentrată spre Iași. La Timișești, vânătorii de munte, trupă abia constituită în timpul retragerii din toamna lui 1916, dar care s-a acoperit de glorie la Oituz în vara lui 1917, îi atacă la baionetă și îi dezarmează pe rușii care amenințau să ocupe instalațiile de apă ale Iașiului. Această armă nouă în armata română, vânătorii de munte, și-au dovedit vitejia încă din zorii existenței sale, iar viitorul o vor consacra ca și trupă de elită, în al doilea război mondial, sub ordinele unor generali de legendă ca și Mociulshi, Dumitrache sau Avramescu, în Bucovina, Crimeea, Caucaz sau munții Tatra. Și astăzi, trupele de vânători de munte reprezintă elita armatei române, lucru demonstrat inclusiv în Afghanistan.

Regimentul 16 Suceava ocupă poziții la Miroslăvești și Brătești, cu avanposturi la Soci, Moțca, Gâstești și Pașcani, cu rolul de a interzice trecerea rușilor spre Pașcani. La 25 ianuarie 1918 o coloană rusească venind de la Cristești se apropie de Soci. Maiorul Butnariu, comandantul batalionului 2, le iese înainte pentru a-i convinge să depună armele, conform ordinului lui Scerbaceev. Pe când parlamenta este împușcat din spate. Câtă ticăloșie din partea unor trupe până de curând aliate, trebuie să ne amintim că solii, parlamentarii, erau respectați în evul mediu chiar și de către tătari. Dar nu de rușii bolșevici în anul 1918. În același timp, compania a 7-a din același batalion este atacată din spate cu focuri de armă și mitralieră. Trupele ruse trec la atac pe toată linia, la ora 1 p.m. intră în acțiune și artileria lor. Artileria română răspunde eficient și precis.

Trebuie menționate diferențele mari care au favorizat trupele noastre în decursul acestor lupte. Deși net inferiori numeric și material, românii aveau avantajul moral, erau o trupă disciplinată, motivată puternic de faptul că militarii își apărau căminele și știau ce soartă îi aștepta pe părinții și frații lor dacă ei pierdeau. Mai erau motivați și de ura puternică față de acești foști aliați și față de acțiunile lor de brigandaj, erau dornici să răzbune umilințele și trădările aliatului care de multe ori s-a purtat ca și cel mai feroce dușman. Și erau experimentați după un an și jumătate de război, în care au ajuns să se bată de la egal la egal cu cei mai buni soldați din lume și să învingă. De cealaltă parte, revoluția topise orice urmă de disciplină. Soldații nu respectau ordinele, se revoltau, erau ca o masă atavică care devenise conștientă de puterea ei după ce eliminase corpul ofițeresc cu experiență. Noii comandanți erau ignoranți în toate domeniile inclusiv în cel militar, erau ridicați de soldați din rândurile lor, așa cum erau ridicați, tot așa erau dați jos, deci autoritatea lor era nulă, la fel și disciplina ce o puteau impune. La fel în cazul artileriei, o armă de elită pe timpul țarului. Lipsită de vechii ofițeri, era acum deservită de mujici, iar cei ce comandau tragerea erau la fel de nepricepuți ca și cei ce mânuiau acum tunurile. Cum ar putea să regleze tragerea cineva care este total ignorant la calcule matematice, tabele și alte lucruri cerute de pregătirea de artilerist? Gândiți-vă că în acele vremuri erau comisari bolșevici responsabili de batalioane sau divizii care nu știau să scrie și să citească! În cealaltă parte, artileria română își căștigase experiența în tirurile de baraj de la Mărăști sau Mărășești, acolo unde au ajuns să tragă cu precizie la cincizeci de metri în fața tranșeelor românești secerând valuri după valuri de germani atacatori. Diferențele erau enorme, iar simpla superioritate numerică și tehnică inamică nu aveau cum să le estompeze. Ca de atâtea ori în istorie, s-a dovedit că o trupă redusă numeric, dar pregătită și motivată puternic poate câștiga o bătălie, invers nu prea se cunosc cazuri.

Așa a fost și la Pașcani. Precizia tunurilor românești este desăvârșită, a celor rusești dezastruoasă. Trupele ruse de la sud-est de Soci sunt împrăștiate și fug în debandadă, în curând sunt încadrate bateriile ruse, care încetează tragerea, înhamă tunurile și fug spre Boureni urmărite de salvele noastre. Încearcă să le pună pe poziție pe șoseaua Roman – Cristești, dar sunt prinse din nou sub focurile artileriei noastre, apoi fug la Cristești. Între timp pornește la atac infanteria regimentului 16 român, batalionul 2 întărit cu o companie din batalionul 1 ocupă Soci, apoi Boureni și capturează o coloană de ruși care nu apucase să fugă, o pune sub pază la Boureni și continuă avansarea. Batalionul 3 atacă trupele ruse din tranșee la Sodomeni, înconjoară satul și îi silește să capituleze. Rușii se retrag în dezordine spre nord, către Drăgășani, Ciumulești și Fălticeni, urmărite de românii care îi ajung și îi capturează.

În urma victoriei românești, încep să se prezinte pentru a fi dezarmate unități complete, regimentul 104 cu 5 mitraliere, regimentele 335 și 336. Divizia 26 rusă trimite o delegație la Timișești pentru a depune armele și să fie lăsați să plece în Rusia. Niciunul dintre parlamentarii ruși nu a fost maltratat, deși ei l-au ucis pe maiorul Butnaru. Doar au fost dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit spre nordul Basarabiei.

Lupta de la Spătărești

O parte a trupelor ce se retrag dinspre Cristești, împreună cu alte trupe din corpul 2 rus, aproximativ 10000 de oameni cu 100 de tunuri, înaintează spre Fălticeni pentru a-și croi drum prin sudul Bucovinei. Apropierea lor constituia un pericol iminent pentru orașul Fălticeni, unde se afla batalionul 2 din regimentul 1 grăniceri, aproximativ 500 de oameni. Batalionul  iese în față, ocupând poziții la Spătărești, călare pe direcția Soldănești – Ciumulești – Fântâna Mare – Bogdănești, interceptând drumul spre Baia și Cornul Luncii. Două companii din batalionul al 3-lea prelungesc cele două aripi la dreapta și la stânga, mai adăugându-se un escadron de cavalerie pentru recunoașteri.

Tranşee pe front părăsite de ruşi

27 ianuarie 1918, ora 10 a.m., o delegație a comandantului rus se prezintă la Fălticeni colonelului Rădulescu, comandantul regimentului 2 grăniceri, somându-l să lase rușilor drum liber spre Suceava, altfel își vor dechide drum cu forța și își declină orice răspundere față de pagubele ce le va suferi orașul și populația. Li se răspunde cu invitația de a reveni în cantonamentele lor sau să depună armele, imputându-li-se devastările produse prin sate, tăierea liniilor telefonice și atacarea posturilor române. Sunt conduși printre liniile române înapoi spre tabăra rusă, acolo se decide atacarea românilor pentru a forța trecerea.

La 11.30 patrule ruse de cavalerie și infanterie iau contact cu patrulele noastre, un sfert de oră mai târziu capul coloanei ruse de atac apare pe șoseaua Fălticeni – Ciumulești, ieșind din Dumbrăvița. Ai noștri trag focuri de avertisment, rușii ripostează trăgând în plin. Românii ripostează cu mitraliere. Începe bombardamentul rus de artilerie, dar lipsit total de precizie, din motivele explicate mai sus, din trei sute de proiectile niciunul nu a atins orașul. Totuși, sub acoperirea tragerilor, rușii se desfășoară în valuri de atac, lanțuri de trăgători, la o distanță de 1500 de metri de pozițiile române și avansează precaut până la 200 de metri, pe trei valuri de atac. Românii sunt dispuși pe singură linie rarefiată, dar ripostează cu focuri de arme individuale. Rușii pornesc la atac, superioritatea lor este evidentă. Românii trag cu sete, apoi contraatacă la baionetă, o linie rarefiată, subțire, contra a trei valuri inamice. Totuși, minunea se produce, rușii sunt respinși și dați înapoi de impetuozitatea contraatacului român. Rând pe rând, patru atacuri sunt respinse și contraatacate la baionetă. Câmpul din față este plin de cadavrele rușilor.

Monumentul comemorativ de la Fălticeni al luptei de la Spătăreşti, 

astăzi dispărut

O mică paranteză se impune aici. A fost universal recunoscut de către toți generalii și experții militari străini care au fost pe frontul românesc în primul război mondial, că soldatul român era un soldat bun, rezistent, deprins cu asprimile frontului, ascultător al ordinelor superiorilor, avea încredere în ei și îi urma în luptă, mai ales pe cei care se dovedeau demni de a-l conduce, care luptau cot la cot cu el. Soldații români erau în marea majoritate țărani, oameni ai plugului, căliți în lupta cu natura și rezistenți prin constituția lor. Aveau atuuri care s-au dovedit că erau decisive atunci când comandanții lor știau să le folosească. De exemplu, erau foarte pricepuți la aruncarea cu greanada, reușeau să arunce grenadele cu precizie la distanțe apreciabile, puteau arunca o grenadă direct în tranșeele dușmane de la o distanță mult mai mare decât ar fi reușit alții. Explicația era simplă, soldații țărani români erau obișnuiți să arunce cu pietre. Iar atunci când li s-au dat grenade pe mână, le-au transformat în arme de temut.

Un alt aspect, aceiași soldați erau căliți în trânta voinicească, lupta corp la corp. Pentru ei a fost foarte ușor să adapteze această luptă în momentul în care li s-a dat în mână o pușcă care avea o baionetă la capăt. Astfel, au ajuns de temut în aceste lupte la baionetă, chiar generali occidentali spuneau că românii sunt imbatabili în lupta la baionetă. Și așa și era, regimente austriece și germane s-au topit în lupta corp la corp cu trupele române, atunci când ajungeau față în față și artileria sau mitralierele nu-i mai puteau susține nici pe unii, nici pe alții, de teama de a nu trage în proprii oameni. În momentul în care se ajungea la lupta corp la corp, chiar dacă românii erau inferiori numeric, deznodământul era clar, victoria era a noastră. Nu degeaba românii preferau lupta împotriva regimentelor bavareze, elita Germaniei, motivând că acestea “aveau ambiț la baionetă”. Din memoriile ofițerilor români desprind una singură, la Cireșoaia, în fața rețelelor de sârmă ghimpată ce protejau tranșeele inamice, soldații se rugau de ofițeri să transmită artileriei să taie o cale prin sârma ghimpată până la tranșee, chiar dacă nu vor face să tacă mitralierele, dar “noi să putem ajunge la tranșee, după aceea lăsați pe noi, dom locotenent!”. Acesta era moralul și ardoarea soldatului român care prin lupta și jertfa lui va realiza România Mare!

Acum, la Spătărești, o mână din acești soldați lupta împotriva unui inamic net superior care ataca pe trei linii și pe care l-a respins și contraatacat de patru ori, punându-l pe fugă. Este de mirare? Eu zic că nu. Întotdeauna în decursul istoriei noastre, cu spatele la zid, soldatul român a dat dovezi că este pe același nivel calitativ cu oricare din lume, nu degeaba României i se recunoaște de către toți factorii imparțiali înaltele tradiții și capabilități militare. Revenind la Spătărești, după bătaia mâncată, spre seară se prezintă comandantului regimentului român o delegație rusă condusă de soldatul Selepin, comandantul ales al corpului 2 de armată rus, împreună cu șeful său de stat major, măcelarul evreu Moina Podolschi, ca să vedeți de cine era condus un corp de armată rus. Ei cer să li se lase liberă retragerea spre Cornul Luncii, comandantul român cere predarea armamentului și muniției. Tratativele se prelungesc până dimineața, la ora 7.30 apar trupe ruse care anunță capitularea, în final și delegația acceptă predarea.

Între timp, în cursul nopții, operațiunile militare continuă. Un batalion românesc din regimentul 16 care urmărea și dezarma rușii întâlniți în cale a ocupat Ciumuleștii și a instalat pe un deal o baterie din regimentul 25 care îl însoțea. Dimineața, la ora 7.30, această baterie deschidea focul asupra satelor Bogdănești, Dumbrăvița, Camarzani și a șoselelor de legătură pline de trupe rusești, infanteria pornește la atac, rezultă o debandadă totală în rândul bolșevicilor. Artileria rusă încearcă să fugă spre Bucovina, dar sunt capturate de plutoanele de grăniceri de la Mălini și Cornul Luncii. Infanteria se împrăștie și încearcă să fugă, dar majoritatea sunt capturați de trupele române.

Dezarmarea rușilor a ținut cinci zile, s-au luat 4000 de puști, 74 de mitraliere, 84 de tunuri, 158 de chesoane etc. Soldații dezarmați sunt îmbarcați în trenuri și expediați prin Dorohoi în nordul Basarabiei. Am avut 14 morți, 28 răniți grav și 55 ușor. Rușii au avut între 150 și 200 de morți (80 vor fi îngropați de către români) și între 400 și 500 de răniți.

Lupta de la Mihăileni

Corpurile 18 și 40 din armata a 8-a rusă părăsesc în masă frontul bucovinean și se adună în jurul târgului Siret pentru a trece în Rusia prin județul Dorohoi, anunțâd că vor forța trecerea dacă se va încerca dezarmarea lor. Comandantul diviziei a 9-a române încearcă să-i convingă să se supună dispozițiilor. Dar rușii, conștienți de superioritatea lor, forțează trecerea peste linia Mamornița – Tereblecea, păzită de regimentul 34. Rușii aveau și un ascendent, ei capturînd o companie română cu 7 ofițeri și 215 soldați care negociau cu ei. Ulterior, aceștia vor fi eliberați de trupele din regimentul 40. În consecință, comandantul diviziei române constituie două detașamente formate din trupe combinate, cu scopul de a-i opri și dezarma pe ruși. Detașamentul Constantinescu Arghir, constituit din 2 batalioane din regimentul 35, un batalion din regimentul 9 vânători și o baterie de obuziere ocupă orășelul Mihăileni, în fața orașului Siret, unde e un mare centru de trupe ruse cu atitudine agresivă. Rușii vin și cer cale liberă, românii ocupă poziții de luptă, cu centrul la Mihăileni și aripile la Sinăuții de Sus și Sinăuții de Jos, bateria de artilerie la podul peste Molnița, în fața Mihăilenilor.

Rușii apar la amiază și ocupă Gherbănuții, în fața Mihăilenilor, cu două regimente din divizia 23 și artilerie, alte 4 regimente din divizia 26 sunt la Siret. Batalionul de vânători de la Sinăuții de Sus începe seara înaintarea spre Gherbănuți, dar e atacat din față și de pe flanc, de la Tereblecea, de forțe superioare și revine la punctul de plecare. Aripa stângă, de la Sinăuții de Jos, este atacată și ea de forțe superioare în cursul nopții și silită să se retragă cu 2-300 de metri până primește întăriri.

A doua zi, la 4 dimineața, rușii atacă cu forțe masive linia Sinăuții de Sus – Tereblecea spre Mihăileni. Bateria română de obuziere și o baterie de tunuri proaspăt sosite trag asupra coiloanelor ce vin de la Siret spre Sinăuții de Sus, iar două batalioane române de infanterie atacă înălțimile deasupra Sinăuților de Sus unde apăruseră trupe rusești ce amenințau să învăluie flancul nostru drept. Începe să tragă și artileria rusească. Pe la 9 dimineața, lupta devine deosebit de violentă, rușii luptând cu îndârjire. Dar tirul nostru de artilerie este foarte precis și contraatacul român la baionetă obține decizia, pe la 10.30 rușii cedează și se retrag spre Gherbăuți. Românii nu slăbesc ritmul urmăririi, fuga rușilor se transformă în panică, unii se predau, retragerea se transformă în fugă dezordonată. Am avut 14 morți și 57 de răniți dintre care 3 ofițeri, pierderile rușilor au fost enorme. S-a trecut la dezarmarea celor capturați, cu ajutorul unor elemente ucrainene aliate, credincioase lui Scerbaceev.

O parte din corpul al 18-lea rus, în frunte cu comandantul Sitin, a trecut frontul și s-a predat austriecilor. Un medic român, transilvănean în armata austro-ungară din Bucovina, Dominic Stanca, povestește despre surprinderea sa la auzul bătăliei și tunurilor din spatele frontului român, apoi despre rușii disperați care veneau în masă să se predea austriecilor.

Astfel, la sfârșitul lui ianuarie, întreaga Moldovă până la Prut era curățată de cei peste un milion de ruși ce amenințau existența statului român. Este cu atât mai remarcabilă acțiunea și reușita ei, cu cât trupele române, atâtea câte erau ele, mențineau și o linie de front, chiar dacă armistițiul era în vigoare, mai mult, o parte din trupele române trecuseră în Basarabia la chemarea Sfatului Țării pentru a salva provincia de pericolul bolșevic al bandelor fără căpătâi, pericol comun pe ambele maluri ale Prutului (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Rezultatul imediat al dezarmării rușilor a fost faptul că Lenin rupe relațiile diplomatice cu România, Troțki anunțând acest lucru la 26 ianuarie 1918, dar și confiscarea Tezaurului depus la Moscova și scoaterea în afara legii a dușmanului poporului, generalul Scerbaceev. Consiliul comisarilor poporului ia asupra lui toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, a tezaurului, care va trebui remis în mâinile poporului român. Oricum, odată cu victoria bolșevicilor, tezaurul nostru era pierdut, ca dovadă că nu ni s-a înapoiat niciodată, nici după 23 august 1944, când aveam și noi ceea ce se numea regim popular democratic în limba de lemn a politrucilor. Tezaurul nostru a fost cheltuit de Lenin și Stalin pentru proiectele lor de răspândire a revoluției proletare mondiale.

Ca și o concluzie, de pe urma acestor evenimente din România și Basarabia, istoricii ar putea trage unele concluzii deosebit de interesante. De exemplu, ce s-ar fi ales din puterea bolșevică a lui Lenin dacă opozanții săi ar fi dispus de o singură divizie pregătită și disciplinată în fața capitalei și ar fi avut și tăria să o folosească? Mai târziu, în Siberia, în decursul luptelor dintre bolșevici și rușii albi ai lui Kolceak, ofițerii ruși își exprimau admirația față de disciplina și curajul batalioanelor de ardeleni și bucovineni, spunând că dacă ar fi avut două astfel de divizii, ar fi fost deja la Moscova și regimul lui Lenin ar fi fost de domeniul trecutului (vezi Luptătorii români din Siberia).

Iar ce s-ar fi întâmplat dacă intervenția română în decembrie 1917 și ianuarie 1918 ar fi fost ezitantă și s-ar fi terminat nedecis? Avem exemplul Finlandei, unde bolșevicii au apucat să se organizeze în 1918 (e adevărat, existau suficienți bolșevici finlandezi, nu numai ruși) și a fost nevoie de un sângeros război civil pentru ca Finlanda să existe ca și stat independent (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (I)). În concluzie, prin această mișcare și intervenție, statul român a fost salvat, dar practic a fost salvată întreaga Europă Centrală, soldații care i-au alungat pe bolșevicii ruși vor zdrobi anul următor bolșevismul maghiar și vor fi stavilă vestului, umăr la umăr cu Polonia și Finlanda, cordonul sanitar care a menținut comunismul în afara Europei întreaga perioadă interbelică. Este greu de imaginat, dar am început războiul împotriva austro-ungarilor, l-am continuat și împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, pentru ca mai apoi să luptăm împotriva rușilor, foștii aliați, iar mai târziu împotriva ucrainenilor și ungurilor. Nu degeaba i s-a spus Marele Război, al tuturor împotriva tuturor, pentru că pentru noi așa a fost. 


Bibliografie:
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), ediţia a doua, 1934
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000         

 

          

                      

            

     

Luptătorii români din Siberia

Trenul blindat Mărăşeşti în Siberia

O Anabasis românească, aşa a numit istoricul român Constantin Kiriţescu această campanie fără egal în istoria militară românească. Spre comparaţie, în actuala campanie din Afghanistan, armata română a avut până la 2000 de militari la un moment dat, în schimb, românii din campania susmenţionată au fost de cinci ori mai mulţi, mult mai departe, şi ani de zile au fost total rupţi de legăturile cu ţara. Într-adevăr, poate fi comparată cu epopeea celor zece mii de greci pierduţi în Persia, descrisă magistral de Xenofon în opera numită chiar Anabasis.

Românii aceştia au îndurat mizeria, foamea şi frigul, luptând printre troienele de zăpadă la geruri de minus patruzeci de grade prin întinderile nesfârşite ale pustiului siberian. S-au acoperit de glorie, fiind botezaţi de inamici „Dikaia divizia”, divizia sălbatică. Au pus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns vreodată, sub faldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe aliaţi şi i-a îngrozit pe inamici. Au stăpânit o bună parte din calea ferată transsiberiană şi spre finalul aventurii, au fost singura trupă pe care aliaţii s-au putut bizui. Pe un ger năpraznic, în noaptea siberiană, au făcut zid din piepturile lor oprind ofensiva bolşevică, silindu-i pe aceştia să ceară armistiţiu.

Nu sunt exagerări, sunt fapte, aceşti români de legendă chiar au existat, cunoscuţi sub numele Corpul voluntarilor români din Siberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia, după numele strămoşilor romani. Şi asta este pe scurt povestea lor.

Premize

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militare antagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt. Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-o vâltoare de foc.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon), cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa  sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth. Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu. În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I. Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic în Balcani (vezi Noi şi bulgarii). Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor. Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Referitor la acest aspect, al oportunităţilor şi ocaziilor pierdute, este important să amintim scrierile lui Octav Codru Tăslăuanu, mobilizat pe front ca şi locotenent român în armata austro-ungară. Observând faptul că la 1914, toate garnizoanele din sudul Ardealului erau ocupate de români mobilizaţi pentru a fi trimişi pe front, remarca oportunitatea ca România să intre în război invadând Ardealul chiar atunci. Toată suflarea militară, preponderent românească, s-ar fi alăturat armatei române, ocupând fără vreo opoziţie peste jumătate din Transilvania. Cu trupele reunite ar fi ocupat defileul Mureşului de unde ar fi putut rezista ani în şir atacurilor centralilor, care ar fi fost după aceea prinşi în alte lupte, Transilvania trecând ca şi front secundar. Dar este o variantă de istorie alternativă, românii fiind expediaţi rapid în primele linii din Galiţia şi Serbia, la 1916, când trupele române din regat au intrat găsind aici doar inamici, singurii lor aliaţi fiind localnicii. Despre această stare de spirit din 1914 Tăslăuanu vorbeşte amănunţit în amintirile sale (Trei luni pe câmpul de război, Hora obuzelor). Dar n-a fost să fie, astăzi putem face doar presupuneri.

Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie ca şi carne de tun de stăpânii unguri şi austrieci. Românii au căzut, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi. Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

Primul corp de voluntari români din Rusia

Curtată de ambele părţi, de multe ori în mod agresiv, România se decide să intre în război în august 1916. Regele Carol murise încă din 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară, spre Ardeal. Promisiunile aliaţilor de susţinere s-au dovedit vorbe goale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja se stinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic. Dimpotrivă, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate a lui Mackensen din Bulgaria. Impactul intrării României în război a fost imens pentru Puterile Centrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, putem menţiona schimbarea imediată a Şefului Statului Major german, generalul von Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul victorios până atunci Hindemburg - Luddendorf, biruitorii de la Tannemberg. Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotriva românilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţie tocmai din cauza faptului că nu a prevăzut intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.

Impactul a fost major, poate cel mai important eveniment al anului 1916. Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armatei generalului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germanii renunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusiv cele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadată de români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul Traian Moşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mai lung decât întregul front de vest. Au pierdut bătălii, dar nu au cedat decât cu sânge şi jertfe în faţa atacatorilor. Lipsa de armament modern şi experienţă, precum şi atitudinea duplicitară a ruşilor şi-au spus cuvântul. Abia când frontul s-a stabilizat la sfârşitul anului pe Carpaţii Orientali şi sudul Moldovei, când două treimi din ţară şi capitala erau ocupate de vrăşmaşi, ruşii şi-au dat arama pe faţă. Au avut curajul să spună că de fapt aici trebuia să ajungem, să avem linia de front mai scurtă. De fapt ne împingeau în război, dar ne sileau să ne retragem pentru a avea o linie mai scurtă de apărat. Considerentele strategice erau altele, trebuia ca România să iasă cât mai slăbită din război, în aşa fel încât Rusia să poată să ocupe o bucată cât mai mare care să-i aducă stăpânirea la gurile Dunării şi spre Constantinopol, visul de veacuri al ţarilor ruşi. Iar o Românie întărită după război le-ar fi dejucat planurile. Se repeta episodul din 1877-1878, când i-am salvat pe ruşi, iar ei ne-au luat sudul Basarabiei drept mulţumire, ocupând ţara şi ameninţând cu desfiinţarea armatei române.

A existat o idee şi un proiect de înrolare a doritorilor români transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca şi voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din aceleaşi motive. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură, cam în acelaşi mod în care conlucrau la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română şi pierdute prin gările ruseşti, sau pur şi simplu rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Înainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de la Darniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şi reprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, „în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze”, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917). Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia”, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din 116 ofiţeri şi 1200 de soldaţi a plecat spre Iaşi, oprind la Chişinău la 4 iunie 1917, unde au fost întâmpinaţi sărbătoreşte. Aceste treceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua, şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6 ianuarie 1918, a fost momentul declanşării evenimentelor care au grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Eşalonul a ajuns la Iaşi la 7 iunie, trenul fiind împodobit cu ramuri verzi şi cu mulţime de steaguri tricolore. Li s-a făcut o primire entuziastă de către populaţie, în frunte cu ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, precum şi din fruntaşi transilvăneni în frunte cu Octavian Goga. Un regiment de vânători români şi fanfara militară le-a dat onorul. Discursuri înflăcărate, aclamaţii, aplauze, atmosferă sărbătorească de neuitat.

Voluntarii defilând în faţa regelui Ferdinand

Iaşi, 8 iunie 1917

A doua zi, 8 iunie, în cadrul unei mari adunări organizate pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor din apropierea oraşului, voluntarii au depus jurământul solemn faţă de patrie, de faţă cu întreaga familie regală, guvernul în frunte cu I. I. C. Brătianu, generalii Prezan, Petala, Scerbaceev (comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc), generalul Berthelot (şeful Misiunii Franceze în România), ofiţeri români, francezi, englezi, ruşi, membrii misiunilor diplomatice şi militare străine şi multă, multă lume.

„Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.

Festivităţile au continuat în centrul Iaşiului, la statuia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul unirii de la 1859. Au ţinut discursuri regele, primul ministru, Nicolae Iorga şi alţii, dar cel mai impresionant a fost cuvântul lui Victor Deleu, conducătorul voluntarilor. „De ieri, de când am călcat pământul acesta scump, care a fost pururi visul nostru, emoţiunea ne stăpâneşte pe toţi. Ne-a răpit aproape graiul (...) ne cheamă sângele şi neamul (...) dragostea de această ţară liberă la care zburau zilnic visurile noastre. Noi am pornit din ţară străină cu un singur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru este unul singur, înainte! (...) Nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt de inimile de înălţate. Azi am devenit cetăţeni ai României Mari. Avem datoria să ne răzbunăm tot trecutul plin de suferinţe şi pentru aşa ceva cred că se cuvine să murim”.

Într-adevăr, mulţi vor muri, mulţi voluntari ardeleni şi bucovineni plătind cu viaţa alături de fraţii lor din regat în cumplitele bătălii ce vor urma în această vară, în triunghiul de sânge şi foc marcat de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Al doilea corp de voluntari

După cum spuneam, voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Dar între timp recrutările continuau, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi alte naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist se organizează în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar şi letonii şi lituanienii. Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră pe front ruşilor în masă, este celebru cazul unui regiment care trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzica în frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte.

În această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, lăsând singură România pe frontul de est, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, pace neratificată niciodată de regele Ferdinand.

Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele, şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin se opunea categoric, la cererea germanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia”, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti”. Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire. În primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi trecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. În plus, românii care au fost luaţi prizonieri erau în mare parte grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predau în corpore, cu tot cu ofiţerii lor superiori. Mai era şi politica austro-ungară, de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă că influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România, mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România. După 1916, cu atât mai puţin. În schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.

 O companie din batalionul românesc "Horia" în Siberia

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti, cehoslovace, iugoslave sau poloneze. Desigur, au fost din cadrul acestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus. Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, românii erau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din Rusia. Cifrele comparative, de exemplu pentru cehoslovaci, cei mai numeroşi, era de 12% voluntari din totalul prizonierilor cehoslovaci din Rusia. Scopul comisiilor de recrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-i încadreze în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încă acasă, unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şi trimişi urgent pe front împotriva aliaţilor. Demn de menţionat faptul că unii români s-au integrat destul de bine în Rusia, unii chiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii acolo. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu, greu de menţionat.

Vorbeam de ideea iniţială de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia pe trenul transsiberian până la Vladivostok, apoi îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi Arhanghelsk, ce aveau dezavantajul că accesul spre ele trecea prin zona controlată de bolşevici. Temându-se de o trădare, mai ales că trupele germane nu erau departe de aceste căi de acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat, într-un congres ţinut la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat. În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntari ajutaţi de ruşii albi. Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcă trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fi distrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de morţi în numele comunismului în secolul XX.

Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, ca şi corp naţional şi independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia.

Stăpânire românească în Siberia

Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproape de Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura este refăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.

La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată este cea românească. Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şi străzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară este în mâna voluntarilor români.

Necesitatea apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe sunt numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.

Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: „dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei”. Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului XX. Dar războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte aliaţii erau sătui de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o, deschizând cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.

Românii nu ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Ei stăpâneau o bună parte din linia transsiberiană şi îşi făcea datoria. Aproape o sută de ani mai târziu, soldaţii români stăpânesc o provincie din Afghanistan, provincia Zabul, cu puţin mai mică decât Dobrogea, şi îşi fac datoria.

Lupte cu bolşevicii pentru transsiberian

Bandele bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele şi pădurile din apropiere şi au început atacurile pe frontul intern. În grupuri de la câteva zeci la câteva sute atacă paza transsiberianului, încercând să întrerupă această arteră vitală. Printre cele mai greu încercate este zona din responsabilitatea voluntarilor români.

Dar aceştia nu se mulţumesc doar să se apere, ci pornesc în urmărirea bandiţilor, din care o mare parte, pe lângă bolşevici ruşi, se află şi foşti prizonieri unguri şi germani, convertiţi la noua ideologie sau luptând împotriva ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele Austro-Ungariei. Voluntarii români îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de trei sute de kilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin nămeţi şi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a se asigura că îi distrug şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare activă, agresivă, care dădea rezultate. În sectorul românesc toate atacurile au fost respinse cu pierderi grele pentru atacatori.

Spre exemplificare, câteva extrase din jurnalul de operaţii păstrat şi predat de către locotenentul Elie Bufnea, împreună cu numeroase fotografii, hărţi şi liste cu voluntari, Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia şi apărute în premieră anul trecut într-un album intitulat „Corpul Voluntarilor Români din Siberia (1918-1920)”:

1919, septembrie, 23: La ora 14.30 a sosit în Taişet detaşamentul sub conducerea lt. Moga, care a fost plecat în 10 septembrie în expediţie. După cum raportează lt. Moga... în 14 septembrie detaşamentul se împarte în două companii şi jumătate, 2 mitraliere, 3 cazaci pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Djoghin, la Tremina, o jumătate de companie, 1 puşcă mitralieră, 3 cazaci, pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Lagaşet la Cernigaşet. În 15 septembrie 1919 detaşamentul din Cernigaşet, prin satul Cercet soseşte la Tremina la orele 12. Aici s-au primit ştiri că bolşevicii sunt în două grupe, una sub conducerea lui Bici, iar a doua sub conducerea lui Gruzin... Auzindu-se în Cercet că conducătorul bolşevicilor Bici, în zilele de 15 – 16 sept. s-a aflat în sat după vite, producte şi oameni, şi se spunea că el este ascuns în apropierea satului Cercet s-au trimis din Cercet în toate direcţiile mai multe grupe. Patrula ofiţerească, la care s-a cerut şi sublocotenentul Roşca, a fost prins pe conducătorul Bici la hutarul Pepel. Patrula s-a reîntors cu el la Cercet. Pe drum însă patrula aceasta cu Bici a fost atacată de o grupă de 20-25 de bolşevici, care trăgând salve a împuşcat pe soldatul Ciocală Svetazar şi vânătorul Bota Petru, ambii de la compania de mitraliere, iar răniţi au fost de partea noastră sublocotenentul Roşca Alexandru şi vânătorul Epureş Ioan, de la compania de mitraliere. Într-aceasta Bici le-a fost scăpat, însă ajutorul de 2 plutoane care le-a sosit la timp din Cercet, l-a prins iarăşi şi apoi toţi se întorc la Cercet, după ce bolşevicii au fost împrăştiaţi. În 19 septembrie 1919, întreg detaşamentul la oarele 6 dimineaţa a plecat din Cercet la Tremina, unde a fost cantonament, iar la oarele 17 s-au înmormântat morţii noştri, vânătorul Bota Petru şi vânătorul Ciocală Svetazar. În 20 sept.1919, la oarele 6 dimineaţa întreg detaşamentul pleacă spre Buziranovo, puţin înaintea satului Klinci, detaşamentul este atacat de banda roşilor de sub conducerea lui Savinovski Ivan, care însuşi cade mort, iar banda lui e împrăştiată. Din partea roşilor 8 morţi şi mai mulţi răniţi. De la noi e rănit uşor vânătorul Ianuţescu din compania a 2-a, după aceea detaşamentul soseşte la Buzikanovo unde cantonează...

...

1919, oct. 1. Azi la oarele 6 dimineaţa a fost executat în gara Taişet propagandistul bolşevic  prins de Compania a 2-a în expediţie, Bici.

Despre acest episod, al rănirii sublocotenentului Roşca, locotenentul Ghişa Simion, în memoriile sale, povesteşte că acesta a fost împuşcat în gât şi cu toate acestea a reuşit să arunce o grenadă înspre bolşevicii care se apropiau de el să-l ia în baionete, provocând mai mulţi morţi şi răniţi. Mai menţionează că alături de Bici au fost spânzuraţi şi ceilalţi bolşevici capturaţi în luptă, la fel cum şi aceştia ucideau în chinuri orice voluntar ceh, polonez sau român ce le cădea în gheare.

Atât Simion Ghişa, cât şi locotenentul Elie Bufnea, în memoriile lor, povestesc despre aceste lupte şi campanii. Primul a participat cu compania sa la înăbuşirea revoltei bolşevice din oraşul miner Ceremkovo, alături de unitatea rusă naţionalistă condusă de colonelul Bognatov, basarabean de origine. Aici vânătorii români au avut rolul decisiv, însufleţind cu disciplina şi eroismul lor şi unităţile ruse destul de temătoare. Pentru a-i motiva, ofiţerii lor le-au comunicat că românii au ordin să întoarcă mitralierele spre ei în caz că dau bir cu fugiţii. Locotenentul Elie Bufnea descrie campaniile de săptămâni prin codrii de nepătruns ai taigalei de o parte şi de alta a liniei transsiberianului.

S-au pomenit nişte nume de ofiţeri români aici, Moga, Roşca, Ghişa, Bufnea. Dar cine sunt ei şi cum au ajuns în Siberia? Povestea fiecărui voluntar poate fi subiect de roman, dar povestea acestor ofiţeri şi a altor câţiva, înfăţişaţi în fotografie, ar face să pălească imaginaţia oricărui romancier. Spuneam că voluntarii români din Siberia duceau lipsă de ofiţeri, astfel s-a ajuns ca întreg corpul voluntarilor români să fie condus de colonelul ceh Kadletz. Ştiind aceasta, ofiţerii români menţionaţi s-au decis să facă ceva. Toţi erau originari din Ardeal, fugiseră din armata austro-ungară în România pentru a lupta pentru ţara lor. Au luptat în vara lui 1917 la Mărăşeşti şi în alte lupte, iar la încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti au demisionat din armata şi au pornit în grupuri de trei-şase oameni, incognito, mare parte pe jos, spre Siberia, să se alăture Corpului Voluntarilor Români. Au traversat întreaga Rusie frământată de război civil, au îndurat lipsuri, au fost capturaţi de bolşevici şi au reuşit să scape, şi într-un final au reuşit să ajungă în teritoriul controlat de ruşii albi, traversând linia instabilă a frontului şi ajungând acolo unde era nevoie de ei pentru a prelua comanda plutoanelor şi companiilor româneşti şi a le conduce din nou în luptă. Roşca şi încă cinci români au fost înrolaţi timp de câteva luni în Armata Roşie, şi erau foarte apreciaţi, primii în atac şi ultimii în retragere, de fapt ei căutau ocazia să treacă dincolo, la albi. Până la urmă au reuşit, iar Roşca va fi rănit în împrejurările descrise mai sus.

Merită reţinute numele acestor ofiţeri români, cu adevărat eroi, la fel ca şi întregul Corp al Voluntarilor Români din Siberia. Iată numele lor, după cum apar în fotografie: în rândul de sus, lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos, slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună.

Românii, ultima redută

După asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Ecaterinburg, a apărut concurenţa pentru succesiune în rândul conducătorilor ruşilor albi. Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei Romanovilor (la tron din 1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război antibolşevice. În locul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova, generalii albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu, atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalul Denikin, cu armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-le răgaz bolşevicilor să concentreze suficiente forţe pentru a opri atacul. Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând astfel sprijinul ţăranilor pentru mişcarea antibolşevică. Mai târziu, acelaşi pământ va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pe mai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea norma sau crâcnea, Gulagul îl aştepta.

Ideile generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe drum. Bolşevicii care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au impus un regim forte în zonele controlate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a ţarului, autonumindu-se Regent. Dar nici în Siberia lucrurile nu erau prea clare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită de atamanul Semionov, care refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva trupelor roşii, doar din cauza rivalităţii ce domnea între cei doi.

Între timp, Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numele real Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin aşezarea mitralierelor în spatele trupelor care atacau şi secerarea celor care dădeau înapoi, a început să aibă succes după succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.

Aliaţii au renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales după capitularea Germaniei în noiembrie 1919. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării în problemele interne ale Rusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare viitoarea implicare în problemele interne ale tuturor statelor de pe mapamond, pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială. Imperialismul regional al Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei comuniste. Un mic efort atunci ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai bine de şaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi. Dar şi aliaţii erau epuizaţi după patru ani de război, şi popoarele lor nu ar fi înţeles motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive nu prea clare în mintea lor. Dar copiii şi nepoţii lor le-ar fi fost recunoscători.

Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Cel puţin este clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame. Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.

În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru. Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte a României.

Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului. Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din această regiune. În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnă populaţia la răscoală. Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida este înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii cer imperios întoarcerea lor acasă.

Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fi oprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Trupele armatei siberiene a lui Kolceak se retrag în dezordine spre est. Voluntarii sunt nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii se retrag repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă mai serioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii Române, colonelul Kadletz (ceh!), trimite o telegramă generalului francez Janin la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care spune că Marele Cartier General Cehoslovac îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare. Şi asta o spune un colonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române.

Rând pe rând, cad corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul retragerii. Cei 3000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, o parte au reuşit să scape în retragere. 10000 de polonezi se retrag şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni, cele 50 de trenuri sunt prinse în ambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne, hărţuiţi de partizani, pierderile sunt îngrozitoare. O parte din prizonieri sunt împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei.

Revolta izbucneşte la Irkutsk, iar generalul Kolceak este arestat de către cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. Este predat la Irkutzk Consiliului Politic şi mai târziu va fi executat de bolşevici. Gestul aliaţilor este inexplicabil.

Pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troiene ce mărginesc drumurile, se retrage ce a mai rămas din armata siberiană a lui Kolceak, condusă de viteazul general Kapel. Familiile lor degerate în sănii, femei şi copii, urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum din cauza troienelor, un prohod de oameni disperaţi, flămânzi şi degeraţi. Nu există decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde a fost arestat.

Au mai rămas între 35000 şi 40000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia. Mii, multe mii, au rămas înţepeniţi de frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii se târăsc spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele roşii de partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.

Generalul Kapel aleargă călare de-a lungul coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiind deja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri.

În final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali, soseşte lângă trenul blindat „Mărăşeşti”, în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. Încearcă să descalece, dar nu mai poate. Medicinistul Cornel Daneţiu îi dă ajutor şi constată că generalul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului. Transportat la infirmerie, moare după câteva minute în mijlocul românilor.

Ofensiva bolşevică se apropie de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă.

Şeragul şi Kuitun, bătăliile ultimei şanse

Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti – Taişet – Zamzor – Suetiha – Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3000 de baionete. La Irkutzk staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Întrebarea persistă de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, menţionează astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine.

Iar acum, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. La sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti” românesc şi „Kurganetz” cehoslovac, cedat românilor, sunt în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti”, escadronul de lăncieri un detaşament din compania de pionieri. Restul se află mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căii ferate sunt mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, un batalion  cehoslovac. Poziţiile sunt întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut.

Spre Şeragul avansează diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai au un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda e formată din două regimente de câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3000 de combatanţi.

Schiţa luptei de la Şeragul, 3 februarie 1920

 

La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi refuză să vorbească şi sunt spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate.

Se lasă noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor se adăpostesc în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului pe lângă sobele de tinichea. Într-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, cade fulgerat.

Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept şi îi  atacă pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii reacţionează rapid. Coboară de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe se întretaie deasupra troienelor îngheţate. Trăgătorii români formează un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului.

„Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!..., linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (...) ... voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi.” (Elie Bufnea - Cruciaţi, tirani şi bandiţi)

Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă.”

Într-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia”, „Mărăşeşti” şi „Kurganetz”. După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii aruncă în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, incendiază sutele de vagoane părăsite, apoi se retrag spre est după o victorie deplină.

În ziua următoare, un grup de bolşevici încearcă să se apropie fluturând steaguri albe. Sunt goniţi cu mitralierele, dar insistă, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, un ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, a ajuns mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:

„Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni - Bucovineni este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”

Şi i-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul se încheie şi prevede o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrag şi bolşevicii care avansează, iar voluntarii se vor abţine de la distrugeri asupra căii ferate. La vreme aceea, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia

Primul din dreapta, colonelul Kadletz 

Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35000 de cehoslovaci, 10000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen”, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

Elie Bufnea, un simplu erou român

S-a născut în comuna Runc, judeţul Alba, la 22 august 1896. În decembrie 1914 trece în România pentru a nu fi încorporat în armata austro-ungară. Aici se înscrie voluntar în armata română, după ce România intră în război, în regimentul 13 Dorobanţi, în cadrul căruia luptă în cumplitele bătălii de apărare din Moldova verii lui 1917. După pacea de la Buftea-Bucureşti se hotărăşte să plece în Siberia, la Corpul Voluntarilor Români de acolo. Pleacă incognito, deghizat, alături de ofiţerii români Ion Centea, Laurenţiu Teglaru, Ilie Lana, Cornel Cosmuţa şi Augustin Seleş. După nenumărate peripeţii, reuşeşte să ajungă la voluntarii români, alături de care trăieşte drama şi eroismul epopeii lor în ţinuturile îndepărtate şi îngheţate ale Siberiei.

Amintirile lui din această perioadă vor fi publicate, împreună cu alte cărţi şi studii, în perioada interbelică, atunci când a profesat ca avocat. Pentru faptele şi scrierile sale va fi „răsplătit” de regimul comunist împotriva căruia luptase cu şase ani de închisoare, petrecuţi la Jilava, Aiud şi canalul Dunăre - Marea Neagră, între anii 1948-1955. A murit la 26 martie 1987.

Meritul său, pe lângă ceea ce a făcut pentru România Mare, a fost şi faptul că a păstrat numeroase fotografii, jurnale de operaţii, hărţi originale din timpul acestei campanii unice în istoriografia noastră, inclusiv un tabel cu membrii Casei Voluntarilor, formată din foştii camarazi ce au luptat acolo, la mii de kilometri de Ţara Mamă. Mai mult, a scris despre asta, a scris mult, deşi ştia că scrierile sale nu vor mai putea fi publicate prea curând, atâta vreme cât va dura regimul comunist. Dar ştia că vor fi publicate şi vor fi aduse la cunoştinţa românilor, de aceea le-a lăsat în păstrare Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia. Şi au fost publicate, dar abia în 2010.

Noi, românii, am mâncat coliva multor imperii, spunea cineva. Şi am mâncat şi coliva imperiului comunist, chiar dacă cu sânge şi lacrimi. Iar meritul marilor eroi a fost acela că ei au ştiut că românii vor trece şi vor învinge şi imperiul comunist ce-şi lăsase aripa grea asupra României. Au avut încredere în poporul român, în puterea sa de renaştere dovedită de-a lungul secolelor. Şi de aceea au vrut să lase mărturii, şi le-au scris şi ni le-au transmis de dincolo de mormânt, dovezi ale luptei noastre perpetue pentru neam şi ţară. Au crezut în noi, au crezut că vom învinge prin rezistenţa noastră şi hidra comunistă, vom trăi ca neam şi dincolo de ideologia lui Lenin ce se dorea a fi realizarea supremă a omenirii. Şi să ştim ce au făcut românii, în ciuda minciunilor şi dezinformărilor care ne-au marcat şi încă ne marchează existenţa. Ei şi-au făcut datoria, ne-au lăsat mărturiile. Întrebarea este, ce vom face noi? Le vom cunoaşte?

Poate de acest răspuns depinde soarta generaţiilor următoare.

Bibliografie:

Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008

Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008

Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009

Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010

Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010

Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003