Bătălia Moldovei în războiul român antibolşevic

Manifestaţie rusească la Iaşi în mai 1917

Acum mai bine de un an, un articol de-al meu (Primele lupte cu bolşevicii) a stârnit suficient interes, mai ales prin prisma faptului că evenimentele relatate, de la sfârșitul anului 1917 și prima parte a lui 1918, erau în mare parte total necunoscute cititorilor interesați de istoria adevărată a neamului nostru. Și nici nu este de mirare, aceste evenimente au fost total obturate de istoriografia comunistă, dar din păcate nici cea postdecembristă nu i-a acordat o prea mare atenție. Cu atât mai mult, am observat că respectivul articol a fost preluat integral sau fragmentar, pe bloguri și forumuri, contribuind la aflarea unei părți necunoscute a adevărului din istoria noastră zbuciumată pe care mulți ar dori să o uite sau să o ignore. Interesul comuniștilor de a eluda acest episod este clar, nu se dorea în anii construcției socialiste să se afle că noi românii i-am împiedicat pe bolșevici să cucerească puterea în Europa Centrală, și i-am împiedicat cu armele. Cum ar putea activistul comunist, politrucul de serviciu, să preroreze despre prietenia româno-sovietică, despre țelul continuu al poporului român spre societatea comunistă, când românii s-au ridicat primii împotriva bolșevicilor, fiind prima țară care a luptat cu arma în mână împotriva comunismului, încă de la sfârșitul anului 1917. Cum ar puta propovădui același politruc elanul nostru pentru cauza comunistă, dar în același timp să explice de ce noi, românii, am salvat de comunism patru țări în acei ani. Nu, nu exagerez, în primul rând ne-am salvat pe noi, am salvat România (vezi Primele lupte cu bolşevicii) împreună cu Basarabia, și ea românească (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), apoi am salvat Austria și Cehoslovacia prin soldații români ardeleni conduși de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române) și Ungaria (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I)), partea a doua, şi a treia. Dacă istoricului din vremea comunismului i-am înțeles constrângerile, nu i le-am înțeles și nu i le voi putea înțelege celui postdecembrist, dar este o altă poveste. Majoritatea vor motiva lipsa banilor, dar Eminescu, Negruzzi, Haşdeu și alții care scormoneau prin arhive prăfuite, o făceau pentru bani? La fel eu și alți zeci de bloggeri, o facem pe bani? Nu, sunt lucruri ce țin de conștiință, unii i-ar zice patriotism, eu îi spun simplu datorie. Dacă eu știu și caut, studiez ceea ce mă pasionează și consider că este important, răscolesc vechi documente, memorii și cărți, consider că este de datoria mea să le aduc la cunoștința conaținalilor mei. Dezamăgirea rezidă doar în numărul relativ redus al celor interesați, fapt care mă duce la o maximă celebră: poporul care nu-și cunoaște istoria este sortit dispariției. Și sunt atâția, atât din interior, cât și din exterior, care ar prefera ca românii să dispară, prea mult le-am stat în gât la prea mulți.

Revenind la subiect, intenția mea este să fac o scurtă completare cu alte lupte și bătălii a articolului Primele lupte cu bolşevicii, mai mult pentru a ilustra amploarea și gravitatea bătăliilor și evenimentelor respective. Cadrul este explicitat în articolul respectiv, după aproape doi ani și jumătate de război Rusia era la capătul puterilor, un efort atât de prelungit a evidențiat slăbiciunile imperiului relevate și cu ocazia înfrângerii din războiul ruso-japonez din 1904, când revoluția izbucnită atunci a fost înăbușită. Țarul Nicolae al II-lea, cel ce deținea puterea absolută nu a înțeles cursul vremurilor, refuzând să lase ceva din prerogativele puterii, fapt care va accentua nemulțumirile și acestea vor răbufni din nou atunci când forțele represive se vor dovedi slăbite, respectiv în primăvara lui 1917. În martie 1917 țarul este răsturnat și guvernul înlocuit cu cel condus de Kerenski, care s-a dovedit un om prea slab, unul care încerca să țină unitatea imperiului doar prin discursuri, dar fără a îndrăzni să ia vreo măsură. Slăbiciunea imperiului și nehotărârea lui Kerenski au sporit anarhia, grupările și partidele reprezentând diferite curente căștigând aderență în rândul maselor dezamăgite de slăbiciunea primului ministru. Acesta a ezitat de fiecare dată să ia vreo măsură, doar ținând discursuri și refuzând să acțIoneze, dând astfel frâu liber anarhiei de care au profitat cei care s-au organizat mai bine și erau mai hotărâți, chiar dacă erau în minoritate, respectiv maximaliștii lui Lenin, cunoscuți apoi sub numele de bolșevici. Printr-o lovitură de stat ei preiau puterea prin forță, și reușesc tocmai datorită ezitărilor lui Kerenski, asta este povestea revoluției din octombrie, sau 7 noiembrie după noul calendar. Bolșevicii cuceresc puterea doar în capitală, dar prin promisiuni extreme, promițând tuturor ceea ce-și doresc, și profitând de luptele și neînțelegerile dintre celelalte fracțiuni, reușesc să se mențină la putere în capitală, ba chiar să ducă un război civil sângeros pe care îl vor căștiga în cele din urmă. Ca și idee, războiul civil din Rusia a durat aproximativ patru ani, la fel ca și primul război mondial, dar a produs un număr de victime, doar în Rusia, estimat la jumătate față de totalul victimelor din primul război mondial, care s-a desfășurat pe teatre de operațiuni aproape din întreaga lume.

Manifestaţie rusească în spatele frontului român, la Târgu-Ocna

Lenin a prmis tuturor ceea ce-și doreau, a promis pace și pământ, națiunilor din Rusia autodeterminare și chiar independență, respectiv dreptul de a deține singure de soarta lor, dar a fost cel mai mare ipocrit din istorie. Nu a dorit nicio clipă să se țină de cuvânt, pe principiul că te faci frate cu dracul până treci puntea. Le-a promis tuturor ce doreau, pentru a-i face pe toți să lupte pentru soviete sau măcar de a-i menține neutri, iar ulterior și-a luat înapoi promisiunile. A promis pace, dar a dus un război continuu pentru extinderea comunismului, chiar și după ce a căștigat războiul civil a invadat Polonia, a promis pământ pe care l-a luat înapoi mai târziu când era stăpân pe situație, asasinându-i sau deportându-i pe cei care refuzau colectivizarea, a dat autonomie altor popoare din imperiul rus doar pentru ca acestea să intre de bunăvoie în marea familie a sovietelor, iar acolo unde au refuzat a trimis armata roșie împotriva lor, ca și în Finlanda (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (I)), Georgia, Ucraina sau Basarabia. S-a debarasat de toți care i s-au alăturat, iar opera sa o fost continuată de Stalin. De exemplu, marinarii din Kronstadt, sediul flotei din Marea Baltică s-au răsculat în timpul revoluției, și-au ucis ofițerii aruncându-i în mare legați de mâini și de picioare în frunte cu comandantul flotei. Seduși de promisiunile lui Lenin, i se alătură acestuia, luptând pentru cauza bolșevică. Realizează în 1921 că au fost trași pe sfoară, că democrația propovădită de Lenin se transformase în cea mai crudă dictatură, și Lenin nu renunțase la acest mod de conducere deși războiul civil era în mare parte câștigat, lupte erau doar în Siberia și zonele limitrofe ale noului imperiu comunist. Se revoltă și trec la luptă în martie, dar armata roșie îi atacă și traveresează gheața până la Kronstadt, unde după lupte grele sunt învinși și prizonierii executați, dreptatea roșie în acțiune.

Dar până atunci mai sunt multe evenimente, și cele de început ne privesc direct și pe noi. Am descris în articolul inițial, Primele lupte cu bolşevicii, tentativa de a bolșeviza România prin intermediul comisarului Rochal, cel care i-a răsculat pe marinarii din Kronstadt, precum și eșecul acestuia de a-l aresta pe Serbaceev, comandantul rus al trupelor ruse de pe frontul român, eșecul răsculării bazei ruse de a Socola, de lângă Iași, în mare parte bolșevizată, precum și pățania celor două trenuri cu bolșevici trimiși de la Odessa la Iași pentru a-l sprijini pe Rochal și bolșevicii de la Socola în scopul lor: arestarea sau executarea regelui Ferdinand, asasinarea guvernului român, ocuparea principalelor obiective și transformarea României în republica română bolșevică, care urma să se alăture marii familii bolșevice în drumul spre bolșevizarea întregii planete. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am avut oameni puternici la momentul respectiv.

Dar și slabi, la ședința consiliului de miniștri dinaintea Crăciunului lui 1917, respectiv în noaptea dintre 21 și 22 decembrie, în Iașiul amenințat de trupele bolșevizate de la Socola, la o aruncătură de băț, cu bandele de rușii bolșevizați ce bântuiau devastând, omorând, jefuind și violând în spatele frontului abia ținut de trupele române deoarece rușii de pe front fraternizaseră cu inamicul, au fost miniștri care și-au dat demisia de frică, chiar și Take Ionescu. Generalul Prezan, conducătorul armatei, îi propune regelui un plan de acțiune pe care acesta îl aprobă imediat.  Prea puțini știu că acest plan a fost elaborat din timp de către Șeful Statului Major al generalului Prezan, maiorul Ion Antonescu, viitorul mareșal. Scopul, înlăturarea pericolului bolșevic de pe teritoriul României prin mijloace militare, unica soluție rămasă.

Acest consiliu se desfășura imediat după încercarea de lovitură a lui Rochal împotriva lui Șerbaceev, unde acesta, împreună cu amanta sa Boga, comisarii Reisshohn al armatei a IV-a ruse, Rech și Hermann, toți evrei, au încercat arestarea lui Șerbaceev. Există mai multe versiuni, dar cele mai multe converg asupra următoarei desfășurări a evenimentelor. La 21 decembrie, la cererea lui Rochal și a celor veniți cu el, respectiv cei menționați mai sus, generalul Șerbaceev acceptă discuții cu aceștia la sediul său, o casă din Socola. Șerbaceev nu prea avea încredere în soldații ruși din Socola, de aceea era păzit de o gardă de cazaci ucraineni, dar în apropiere era și o gardă de vânători români. Discuțiile între comisari și general alături de oamenii săi de încredere sunt aprinse, cele două comisii se retrag în camere separate pentru deliberări. Rochal ceruse predarea comenzii bolșevicilor, Șerbaceev refuzase. Doi comisari pleacă în Socola pentru a aduce solați bolșevizați pentru sprijin, iar doi ofițeri bolșevici, Aksenov și Cornev, intră în camera lui Șerbaceev cu revolverele în mână pentru a-l aresta. Imediat intervine garda ucraineană care îi dezarmează, apar românii care arestează toți bolșevicii și îi pun sub pază, în închisoare. La scurtă vreme apar câțiva ofițeri ruși cu documente falsificate care cer să le fie predați prizonierii. Românii îi predau, aceștia sunt duși și au dispărut. Și aici există mai multe versiuni, cea mai vehiculată fiind cea prin care au fost executați și îngropați în spatele casei care servea ca și sediu lui Șerbaceev. Oricum, acest eveniment a fost folosit de către conducerea bolșevică pentru a acuza România de moartea lui Rochal.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc ce ar fi ajuns Rochal dacă nu ar fi murit la Socola. Era un tânăr fanatic bolșevic cu un mare viitor în față, răsculase marinarii din Kronstadt, ținuse discursuri la Odessa ca și trimis al lui Lenin, în drum spre Socola se oprise două zile la Chișinău unde a îndemnat bolșevicii să aresteze imediat Sfatul Țării și să proclame puterea sovietică în Basarabia, dar ordinele l-au purtat mai departe, la Socola, lângă Iași, spre un țel mai ambițios, în timp ce două garnituri de tren încărcate cu marinari ruși bolșevizați plecate de la Odessa se îndreptau spre Socola pentru a-l ajuta în tentativa sa de cucerire a puterii sovietice în România. În interiorul Moldovei, bande bolșevice devastau țara, pe front rușii erau în mare parte bolșevizați, așteptau doar un semn pentru a se îndrepta împotriva dușmanilor de clasă, ceea ce vor face după puțin timp. Dacă Rochal ar fi așteptat celor două trenuri cu marinari bolșevizați de la Odessa, poate ar fi avut mai mari șanse să preia conducerea, iar României i-ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil să stea în fața acestor forțe reunite. La Socola erau circa trei mii de ruși, mare parte bolșevizați, în mod sigur dacă cele două trenuri soseau mai devreme, situația ar fi putut fi deosebit de dificil de gestionat. Dar Rochal s-a grăbit, și poate așa am scăpat, findcă abia după acest eveniment s-a ținut consiliul de miniștri care a decis intervenția împoriva rușilor.

Celor care ar încerca să conteste în orice fel legaliatatea sau moralitatea intervenției noastre împotriva trupelor ruse bolșevizate, trebuie să le spun faptul că după evenimentul Rochal, însuși Șerbacev a cerut în scris intervenția trupelor române împotriva Socolei, iar miniștrii Antantei s-au raliat și ei cerând guvernului român să intervină, chiar dacă inițial Brătianu ezitase spunând că astfel am intra în stare de război cu noua conducere rusă. Dar situația era de așa natură că nu exista altă soluție, iar prima mișcare o făcuseră deja bolșevicii. Aliații erau deosebit de îngrijorați deoarece în cazul în care reușea lovitura bolșevică, s-ar fi prăbușit total întregul front oriental, unde românii erau singura forță pe care se putea pune bază. Deci am luptat împotriva foștilor aliați cu aprobarea și binecuvântarea Antantei, a aliaților alături de care am intrat în război.

Imediat după episodul Rochal și Consiliul de Coroană din noaptea de 21 spre 22 decembrie, precum și cererile lui Scebaceev și ale miniștrilor aliați din România, tabăra bolșevizată de la Socola a început să fiarbă. Comandantul român al garnizoanei Iași raportează faptul că bolșevicii au instalat tunuri îndreptate spre oraș pe dealul Aroneanu, dar le-a interceptat camioanele cu muniții. Dinspre vest, de pe front, bolșevicii veneau spre Iași în bande dezorganizate, dar numeroase, iar dinspre est se raporta iminenta sosire a celor două trenuri cu marinari de la Odessa, ajutoarele preconizate să-l susțină pe Rochal. Brătianu comunică regelui hotărârea guvernului de a strivi rebeliunea rusă.

Prin prevederea generalului Prezan, în Iași se aflau două regimente de grăniceri, patru de vânători și două batalioane de voluntari ardeleni din care se constituise o nouă divizie, a 16-a, care în mai puțin de doi ani, sub comanda generalului Dănilă Papp, va lupta în războiul contra ungurilor lui Bela Kuhn până la Budapesta (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I)). Serbaceev conta pe formațiunile de voluntari ucraineni, pe care el le considera sigure, deși comandanții militari români aveau unele îndoieli, care se vor dovedi ulterior justificate.

Tip de soldat bolşevic (schiţă de Stoica Dumitrescu)

În dimineața de 22 decembrie generalul Ștefan Ștefănescu înconjoară tabăra de la Socola cu regimentele 9 și 10 vânători și cu două batalioane din regimentul 1 grăniceri, strângând treptat cercul. Un detașament de ucraineni siguri este trimis în frunte, dar aceștia fraternizează cu bolșevicii de la primul contact. Bănuielile comandanților români se dovediseră întemeiate. Formațiile românești continuă avansarea concentrică, strângând cercul. La vederea zidului compact de baionete românești ce înaintau hotărât, cu pași grei și priviri crunte, susținuți de pe poziții de tunuri și mitraliere, întreg entuziasmul războinic al bolșevicilor s-a topit ca prin farmec. Încercările sporadice de rezistență au fost domolite rapid. Românii îi culeg pe bolșevici din vagoane și barăci și îi conduc între baionete în mijlocul câmpiei, unde se trece la dezarmarea lor. Majoritatea au fost mânați încă din acea noapte, ca pe o turmă, în vagoane, și sub paza santinelelor române, expediați peste Prut și peste Nistru. Aceeași soartă au avut-o și batalioanele de la Odessa ale lui Rochal. Așteptându-se să fie primiți de frații lor bolșevici la Socola, marinarii s-au văzut înconjurați de soldați români cu tunurile și mitralierele îndreptate spre ei, surprinderea lor a fost totală. Au fost dezarmați și expediați pe urmele celorlalți. Iașiul, capitala română de război, era salvat.

Dar mai era problema frontului, a rușilor bolșevizați de acolo. Debandada și bolșevismul pătrunsese și acolo în mare măsură, ofițerii fuseseră degradați, batjocoriți, unii uciși de turma fără stăpân. Vechi comandanți de divizii, generali și colonei erau puși să muncească la bucătărie, la cazan, pentru a găti hrana soldaților bolșevici. Nu toți rușii s-au bolșevizat, unii au reușit să fugă și să se pună sub protecția trupelor române, mare parte ofițeri. După expulzarea bolșevicilor, majoritatatea au plecat în Rusia, în sudul Ucrainei, alăturându-se armatei generalului alb Denikin. Alții, care aveau posibilități materiale, au plecat în Occident, dar au fost mulți care au rămas în România, ca și cetățeni români. Dar marea masă, în acea vreme, era formată din oameni fără căpătâi, cărora anarhia din diviziile ruse le convenea de minune. O masă ușor de manipulat și condus de comisarii bolșevici care aveau ascendent asupra lor, dar nici ei nu îi puteau controla pe deplin. Jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva populației române din spatele frontului. Bande fără căpătâi, împotriva cărora jandarmii români, reduși ca și număr, se dovedeau neputincioși. Floarea tineretului român, luptătorii, erau concentrați în diviziile care încercau să țină un front, atâția câți rămăseseră după luptele crunte din vara lui 1917, la Mărăști, Oituz sau Mărășești. Problema era deosebit de gravă, un milion de ruși fără căpătâi bântuiau țara sau fraternizau pe front cu germanii și austro-ungarii, care trăgeau maxim de foloase din disoluția armatei ruse. Chiar în timpul bătăliilor din vară, la Mărășești și Oituz, ofițerii români își amintesc de precizia tirurilor germane, direct asupra obiectivelor și căilor de aprovizionare, toate pe baza informațiilor și hărților vândute de ruși germanilor pe băutură în cursul acestor fraternizări. Prizonierii germani au confirmat bănuielile românilor.

Generalul Prezan, pe baza planurilor elaborate de Șeful său de Stat Major, maiorul Ion Antonescu, a luat măsurile preconizate. În spatele fiecărei grupări de trupe rusești de pe front a dispus o trupă română, deși net inferioară numeric. Sectoarelor românești de pe front li s-a cerut să fie gata în orice moment să-și extindă acoperirea și asupra celor rusești, în eventualitatea în care aceștia vor părăsi frontul, cum au făcut-o în nenumărate cazuri în timpul luptelor de la Mărășești. Românii erau net inferiori numeric, dar compensau prin disciplină, ardoarea patriotică și ura față de fostul aliat care i-a trădat de nenumărate ori, iar acum s-a întors pe față împotriva lor.

Ordinele sunt clare, la fel ca și dispozițiile lui Serbaceev, care între timp a fost declarat de către Lenin dușman al poporului și pus în afara legii. Niciun soldat rus nu părăsește frontul înarmat, dar rușii bolșevizați nu-l mai recunosc pe Serbaceev comandant. Indiferent, zeci de mii de ruși hălăduie în spatele frontului jefuind totul. Armata română începe să acționeze, arestând și dezarmând bandele fără căpătâi, apoi expediindu-i dincolo de Prut. Dar dezertările în masă se înmulțesc, tot mai mulți fug de pe front îngroșând rândurile bandelor. Se ajunge ca regimente și divizii întregi să părăsească înarmate frontul. Dar românii veghează și acționează la ordinele ofițerilor cărora le sunt dezlegate mâinile prin directivele generalului Prezan. Și o vor face hotărât și decisiv, salvând România din nou.

Câteva companii române puneau pe fugă regimente ruse, câteva regimente înfrângeau și dezarmau batalioane întregi. Generalul german von Morgen povestește că vorbind cu un general rus pe linia frontului, acesta i-a spus, arătându-i soldații ruși din jurul său: “cu câteva luni înainte încă erau lei, astăzi sunt curci fricoase, când apare o patrulă română de doi oameni, o sută de ruși o rup la fugă”. Deși în majoritatea cazurilor dezarmarea a decurs pașnic, au fost zone în care s-au dat adevărate bătălii, cu dueluri de artilerie și lupte la baionetă, cu nimic mai prejos decât luptele din războiul mondial. Culmea, poate un caz unic în istorie, între aliați sau foști aliați, dar în fața frontului, sub privirile inamicului comun. Iată câteva puncte în care au avut loc astfel de lupte.

Bătălia pentru Galați

A fost cea mai grea și mai cumplită luptă din campania armatei române pentru scoaterea bolșevicilor din țară. Efectivele angajate, disproporția forțelor, faptul că Galațiul era la un moment dat total înconjurat atât de trupele ruse ce încercau să treacă dinspre vest, dar și de cele care le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, de asemenea elementele rusești aflate în oraș care au intrat în luptă, fac din această bătălie un punct crucial, o dovadă de necontestat a eroismului românesc, o luptă cu nimic mai prejos decât alte bătălii importante ale neamului nostru. Este cu atât mai trist cu cât această bătălie este total necunoscută publicului larg, deși aici românii au luptat unul contra zece și au ieșit biruitori. La fel ca și alte bătălii necunoscute și uitate, cum ar fi cele de la Șeragul și Kuitun din Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), românii s-au acoperit de glorie învingând prin dârzenie și spirit de sacrificiu forțe net superioare, contraatacând la baionetă și obținând victoria acolo unde orice analist militar ar fi pariat pe partea adversă. Dar românul s-a dovedit mai tare decât orice pronostic, a luptat și a învins. Ca și exemplu a marii probleme ivite aici, o armată întreagă rusească (a VI-a) a părăsit frontul, rămâne pe loc o singură divizie românească care să ocupe o întindere de front înainte ocupată de șase divizii ruse. Regimentul 5 infanterie ocupă pozițiile diviziilor 30 și 40 ruse. Două plutoane din regimentul 21 ocupă pozițiile deținute mai înainte de regimentul 136 rus. Pe lângă asta, asigurarea frontului, era necesară lupta împotriva fostului aliat devenit inamic, iar asta cerea trupe și forțe puternice, mitraliere și tunuri. De unde, cum putea lupta armata română atât pe front cât și în interior împotriva fostului aliat? Pare imposibil, dar imposibilul a fost realizat atunci de armata română.

Desfăşurarea bătăliei de la Galaţi (ianuarie 1918)

La Galați, comandorul de marină Niculescu Rizea și colonelul Bădescu au reușit imposibilul, au apărat orașul contra unei armate ruse ce dorea să treacă spre est, ajutată de forțe bolșevice ce le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, concomitent, trupele române trebuiau să mențină un front părăsit de o armată rusă contra germanilor. Deznodământul, la fel ca și întreaga bătălie, este poate unic în analele războaielor. O mână de oameni rămași pe poziție contraatacă la baionetă punând pe fugă forțe infinit superioare, forțând capitularea adversarilor, regimentrele 34 și 36, brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie din divizia a 10-a siberiană și coloana statului major al diviziei și 60 de tunuri, toate capitulează în fața românilor. Majoritatea regimentelor 33 și 35 au trecut linia frontului și s-au predat germanilor (peste 3000 de oameni), spre marea surpriză a acestora, cărora nu le venea să creadă la ce erau martori: în fața frontului, două armate aliate se bat pe viață și pe moarte și învinșii li se predau lor în masă. În mod sigur, este ceva unic în analele războaielor. Și este o bătălie, poate singura din primul război mondial în România, în care românii au folosit trupele terestre, aviația și marina concomitent.

 Monumentul eroilor marinari de la Galaţi,

 astăzi dispărut

Întreaga descriere a bătăliei pentru Galați este disponibilă la Primele lupte cu bolşevicii și pe siteul Din şi despre Galaţi. Este mare păcat și o mare neglijență sau ignoranță faptul că nu a fost restabilită placa memorială din perioada interbelică care reamintea despre dramatismul acestor lupte. Sau poate liderii politici nu sunt interesați de restabilirea adevărului istoric. Dacă este așa, este rolul opiniei publice să le reamintească, iar asta depinde de fiecare cititor.

Lupta de la Pașcani

O altă localitate în care dezarmarea rușilor s-a soldat cu o adevărată bătălie a fost Pașcaniul. Armata a 4-a rusă părăsește în debandadă frontul din munții Neamțului și se apropie de linia Roman – Pașcani, păzită de divizia a 7-a română. Cam acesta era în general raportul de forțe, o armată rusă contra unei divizii române. Ordinele românilor erau clare, sub nicio formă bolșevicii nu puteau trece spre Iași, ci trebuiau dezarmați și expediați peste Prut prin nord.

Teatrul luptelor între ruşi şi români în regiunea 

Roman - Paşcani - Fălticeni

Trupele corpului 2 rus, diviziile 26 și 84, vor să forțeze trecera pe la Pașcani și se adună între Moldova și Siret, cu intenția de a face joncțiunea cu corpul 18 rus din Bucovina și să pornească într-o acțiune concentrată spre Iași. La Timișești, vânătorii de munte, trupă abia constituită în timpul retragerii din toamna lui 1916, dar care s-a acoperit de glorie la Oituz în vara lui 1917, îi atacă la baionetă și îi dezarmează pe rușii care amenințau să ocupe instalațiile de apă ale Iașiului. Această armă nouă în armata română, vânătorii de munte, și-au dovedit vitejia încă din zorii existenței sale, iar viitorul o vor consacra ca și trupă de elită, în al doilea război mondial, sub ordinele unor generali de legendă ca și Mociulshi, Dumitrache sau Avramescu, în Bucovina, Crimeea, Caucaz sau munții Tatra. Și astăzi, trupele de vânători de munte reprezintă elita armatei române, lucru demonstrat inclusiv în Afghanistan.

Regimentul 16 Suceava ocupă poziții la Miroslăvești și Brătești, cu avanposturi la Soci, Moțca, Gâstești și Pașcani, cu rolul de a interzice trecerea rușilor spre Pașcani. La 25 ianuarie 1918 o coloană rusească venind de la Cristești se apropie de Soci. Maiorul Butnariu, comandantul batalionului 2, le iese înainte pentru a-i convinge să depună armele, conform ordinului lui Scerbaceev. Pe când parlamenta este împușcat din spate. Câtă ticăloșie din partea unor trupe până de curând aliate, trebuie să ne amintim că solii, parlamentarii, erau respectați în evul mediu chiar și de către tătari. Dar nu de rușii bolșevici în anul 1918. În același timp, compania a 7-a din același batalion este atacată din spate cu focuri de armă și mitralieră. Trupele ruse trec la atac pe toată linia, la ora 1 p.m. intră în acțiune și artileria lor. Artileria română răspunde eficient și precis.

Trebuie menționate diferențele mari care au favorizat trupele noastre în decursul acestor lupte. Deși net inferiori numeric și material, românii aveau avantajul moral, erau o trupă disciplinată, motivată puternic de faptul că militarii își apărau căminele și știau ce soartă îi aștepta pe părinții și frații lor dacă ei pierdeau. Mai erau motivați și de ura puternică față de acești foști aliați și față de acțiunile lor de brigandaj, erau dornici să răzbune umilințele și trădările aliatului care de multe ori s-a purtat ca și cel mai feroce dușman. Și erau experimentați după un an și jumătate de război, în care au ajuns să se bată de la egal la egal cu cei mai buni soldați din lume și să învingă. De cealaltă parte, revoluția topise orice urmă de disciplină. Soldații nu respectau ordinele, se revoltau, erau ca o masă atavică care devenise conștientă de puterea ei după ce eliminase corpul ofițeresc cu experiență. Noii comandanți erau ignoranți în toate domeniile inclusiv în cel militar, erau ridicați de soldați din rândurile lor, așa cum erau ridicați, tot așa erau dați jos, deci autoritatea lor era nulă, la fel și disciplina ce o puteau impune. La fel în cazul artileriei, o armă de elită pe timpul țarului. Lipsită de vechii ofițeri, era acum deservită de mujici, iar cei ce comandau tragerea erau la fel de nepricepuți ca și cei ce mânuiau acum tunurile. Cum ar putea să regleze tragerea cineva care este total ignorant la calcule matematice, tabele și alte lucruri cerute de pregătirea de artilerist? Gândiți-vă că în acele vremuri erau comisari bolșevici responsabili de batalioane sau divizii care nu știau să scrie și să citească! În cealaltă parte, artileria română își căștigase experiența în tirurile de baraj de la Mărăști sau Mărășești, acolo unde au ajuns să tragă cu precizie la cincizeci de metri în fața tranșeelor românești secerând valuri după valuri de germani atacatori. Diferențele erau enorme, iar simpla superioritate numerică și tehnică inamică nu aveau cum să le estompeze. Ca de atâtea ori în istorie, s-a dovedit că o trupă redusă numeric, dar pregătită și motivată puternic poate câștiga o bătălie, invers nu prea se cunosc cazuri.

Așa a fost și la Pașcani. Precizia tunurilor românești este desăvârșită, a celor rusești dezastruoasă. Trupele ruse de la sud-est de Soci sunt împrăștiate și fug în debandadă, în curând sunt încadrate bateriile ruse, care încetează tragerea, înhamă tunurile și fug spre Boureni urmărite de salvele noastre. Încearcă să le pună pe poziție pe șoseaua Roman – Cristești, dar sunt prinse din nou sub focurile artileriei noastre, apoi fug la Cristești. Între timp pornește la atac infanteria regimentului 16 român, batalionul 2 întărit cu o companie din batalionul 1 ocupă Soci, apoi Boureni și capturează o coloană de ruși care nu apucase să fugă, o pune sub pază la Boureni și continuă avansarea. Batalionul 3 atacă trupele ruse din tranșee la Sodomeni, înconjoară satul și îi silește să capituleze. Rușii se retrag în dezordine spre nord, către Drăgășani, Ciumulești și Fălticeni, urmărite de românii care îi ajung și îi capturează.

În urma victoriei românești, încep să se prezinte pentru a fi dezarmate unități complete, regimentul 104 cu 5 mitraliere, regimentele 335 și 336. Divizia 26 rusă trimite o delegație la Timișești pentru a depune armele și să fie lăsați să plece în Rusia. Niciunul dintre parlamentarii ruși nu a fost maltratat, deși ei l-au ucis pe maiorul Butnaru. Doar au fost dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit spre nordul Basarabiei.

Lupta de la Spătărești

O parte a trupelor ce se retrag dinspre Cristești, împreună cu alte trupe din corpul 2 rus, aproximativ 10000 de oameni cu 100 de tunuri, înaintează spre Fălticeni pentru a-și croi drum prin sudul Bucovinei. Apropierea lor constituia un pericol iminent pentru orașul Fălticeni, unde se afla batalionul 2 din regimentul 1 grăniceri, aproximativ 500 de oameni. Batalionul  iese în față, ocupând poziții la Spătărești, călare pe direcția Soldănești – Ciumulești – Fântâna Mare – Bogdănești, interceptând drumul spre Baia și Cornul Luncii. Două companii din batalionul al 3-lea prelungesc cele două aripi la dreapta și la stânga, mai adăugându-se un escadron de cavalerie pentru recunoașteri.

Tranşee pe front părăsite de ruşi

27 ianuarie 1918, ora 10 a.m., o delegație a comandantului rus se prezintă la Fălticeni colonelului Rădulescu, comandantul regimentului 2 grăniceri, somându-l să lase rușilor drum liber spre Suceava, altfel își vor dechide drum cu forța și își declină orice răspundere față de pagubele ce le va suferi orașul și populația. Li se răspunde cu invitația de a reveni în cantonamentele lor sau să depună armele, imputându-li-se devastările produse prin sate, tăierea liniilor telefonice și atacarea posturilor române. Sunt conduși printre liniile române înapoi spre tabăra rusă, acolo se decide atacarea românilor pentru a forța trecerea.

La 11.30 patrule ruse de cavalerie și infanterie iau contact cu patrulele noastre, un sfert de oră mai târziu capul coloanei ruse de atac apare pe șoseaua Fălticeni – Ciumulești, ieșind din Dumbrăvița. Ai noștri trag focuri de avertisment, rușii ripostează trăgând în plin. Românii ripostează cu mitraliere. Începe bombardamentul rus de artilerie, dar lipsit total de precizie, din motivele explicate mai sus, din trei sute de proiectile niciunul nu a atins orașul. Totuși, sub acoperirea tragerilor, rușii se desfășoară în valuri de atac, lanțuri de trăgători, la o distanță de 1500 de metri de pozițiile române și avansează precaut până la 200 de metri, pe trei valuri de atac. Românii sunt dispuși pe singură linie rarefiată, dar ripostează cu focuri de arme individuale. Rușii pornesc la atac, superioritatea lor este evidentă. Românii trag cu sete, apoi contraatacă la baionetă, o linie rarefiată, subțire, contra a trei valuri inamice. Totuși, minunea se produce, rușii sunt respinși și dați înapoi de impetuozitatea contraatacului român. Rând pe rând, patru atacuri sunt respinse și contraatacate la baionetă. Câmpul din față este plin de cadavrele rușilor.

Monumentul comemorativ de la Fălticeni al luptei de la Spătăreşti, 

astăzi dispărut

O mică paranteză se impune aici. A fost universal recunoscut de către toți generalii și experții militari străini care au fost pe frontul românesc în primul război mondial, că soldatul român era un soldat bun, rezistent, deprins cu asprimile frontului, ascultător al ordinelor superiorilor, avea încredere în ei și îi urma în luptă, mai ales pe cei care se dovedeau demni de a-l conduce, care luptau cot la cot cu el. Soldații români erau în marea majoritate țărani, oameni ai plugului, căliți în lupta cu natura și rezistenți prin constituția lor. Aveau atuuri care s-au dovedit că erau decisive atunci când comandanții lor știau să le folosească. De exemplu, erau foarte pricepuți la aruncarea cu greanada, reușeau să arunce grenadele cu precizie la distanțe apreciabile, puteau arunca o grenadă direct în tranșeele dușmane de la o distanță mult mai mare decât ar fi reușit alții. Explicația era simplă, soldații țărani români erau obișnuiți să arunce cu pietre. Iar atunci când li s-au dat grenade pe mână, le-au transformat în arme de temut.

Un alt aspect, aceiași soldați erau căliți în trânta voinicească, lupta corp la corp. Pentru ei a fost foarte ușor să adapteze această luptă în momentul în care li s-a dat în mână o pușcă care avea o baionetă la capăt. Astfel, au ajuns de temut în aceste lupte la baionetă, chiar generali occidentali spuneau că românii sunt imbatabili în lupta la baionetă. Și așa și era, regimente austriece și germane s-au topit în lupta corp la corp cu trupele române, atunci când ajungeau față în față și artileria sau mitralierele nu-i mai puteau susține nici pe unii, nici pe alții, de teama de a nu trage în proprii oameni. În momentul în care se ajungea la lupta corp la corp, chiar dacă românii erau inferiori numeric, deznodământul era clar, victoria era a noastră. Nu degeaba românii preferau lupta împotriva regimentelor bavareze, elita Germaniei, motivând că acestea “aveau ambiț la baionetă”. Din memoriile ofițerilor români desprind una singură, la Cireșoaia, în fața rețelelor de sârmă ghimpată ce protejau tranșeele inamice, soldații se rugau de ofițeri să transmită artileriei să taie o cale prin sârma ghimpată până la tranșee, chiar dacă nu vor face să tacă mitralierele, dar “noi să putem ajunge la tranșee, după aceea lăsați pe noi, dom locotenent!”. Acesta era moralul și ardoarea soldatului român care prin lupta și jertfa lui va realiza România Mare!

Acum, la Spătărești, o mână din acești soldați lupta împotriva unui inamic net superior care ataca pe trei linii și pe care l-a respins și contraatacat de patru ori, punându-l pe fugă. Este de mirare? Eu zic că nu. Întotdeauna în decursul istoriei noastre, cu spatele la zid, soldatul român a dat dovezi că este pe același nivel calitativ cu oricare din lume, nu degeaba României i se recunoaște de către toți factorii imparțiali înaltele tradiții și capabilități militare. Revenind la Spătărești, după bătaia mâncată, spre seară se prezintă comandantului regimentului român o delegație rusă condusă de soldatul Selepin, comandantul ales al corpului 2 de armată rus, împreună cu șeful său de stat major, măcelarul evreu Moina Podolschi, ca să vedeți de cine era condus un corp de armată rus. Ei cer să li se lase liberă retragerea spre Cornul Luncii, comandantul român cere predarea armamentului și muniției. Tratativele se prelungesc până dimineața, la ora 7.30 apar trupe ruse care anunță capitularea, în final și delegația acceptă predarea.

Între timp, în cursul nopții, operațiunile militare continuă. Un batalion românesc din regimentul 16 care urmărea și dezarma rușii întâlniți în cale a ocupat Ciumuleștii și a instalat pe un deal o baterie din regimentul 25 care îl însoțea. Dimineața, la ora 7.30, această baterie deschidea focul asupra satelor Bogdănești, Dumbrăvița, Camarzani și a șoselelor de legătură pline de trupe rusești, infanteria pornește la atac, rezultă o debandadă totală în rândul bolșevicilor. Artileria rusă încearcă să fugă spre Bucovina, dar sunt capturate de plutoanele de grăniceri de la Mălini și Cornul Luncii. Infanteria se împrăștie și încearcă să fugă, dar majoritatea sunt capturați de trupele române.

Dezarmarea rușilor a ținut cinci zile, s-au luat 4000 de puști, 74 de mitraliere, 84 de tunuri, 158 de chesoane etc. Soldații dezarmați sunt îmbarcați în trenuri și expediați prin Dorohoi în nordul Basarabiei. Am avut 14 morți, 28 răniți grav și 55 ușor. Rușii au avut între 150 și 200 de morți (80 vor fi îngropați de către români) și între 400 și 500 de răniți.

Lupta de la Mihăileni

Corpurile 18 și 40 din armata a 8-a rusă părăsesc în masă frontul bucovinean și se adună în jurul târgului Siret pentru a trece în Rusia prin județul Dorohoi, anunțâd că vor forța trecerea dacă se va încerca dezarmarea lor. Comandantul diviziei a 9-a române încearcă să-i convingă să se supună dispozițiilor. Dar rușii, conștienți de superioritatea lor, forțează trecerea peste linia Mamornița – Tereblecea, păzită de regimentul 34. Rușii aveau și un ascendent, ei capturînd o companie română cu 7 ofițeri și 215 soldați care negociau cu ei. Ulterior, aceștia vor fi eliberați de trupele din regimentul 40. În consecință, comandantul diviziei române constituie două detașamente formate din trupe combinate, cu scopul de a-i opri și dezarma pe ruși. Detașamentul Constantinescu Arghir, constituit din 2 batalioane din regimentul 35, un batalion din regimentul 9 vânători și o baterie de obuziere ocupă orășelul Mihăileni, în fața orașului Siret, unde e un mare centru de trupe ruse cu atitudine agresivă. Rușii vin și cer cale liberă, românii ocupă poziții de luptă, cu centrul la Mihăileni și aripile la Sinăuții de Sus și Sinăuții de Jos, bateria de artilerie la podul peste Molnița, în fața Mihăilenilor.

Rușii apar la amiază și ocupă Gherbănuții, în fața Mihăilenilor, cu două regimente din divizia 23 și artilerie, alte 4 regimente din divizia 26 sunt la Siret. Batalionul de vânători de la Sinăuții de Sus începe seara înaintarea spre Gherbănuți, dar e atacat din față și de pe flanc, de la Tereblecea, de forțe superioare și revine la punctul de plecare. Aripa stângă, de la Sinăuții de Jos, este atacată și ea de forțe superioare în cursul nopții și silită să se retragă cu 2-300 de metri până primește întăriri.

A doua zi, la 4 dimineața, rușii atacă cu forțe masive linia Sinăuții de Sus – Tereblecea spre Mihăileni. Bateria română de obuziere și o baterie de tunuri proaspăt sosite trag asupra coiloanelor ce vin de la Siret spre Sinăuții de Sus, iar două batalioane române de infanterie atacă înălțimile deasupra Sinăuților de Sus unde apăruseră trupe rusești ce amenințau să învăluie flancul nostru drept. Începe să tragă și artileria rusească. Pe la 9 dimineața, lupta devine deosebit de violentă, rușii luptând cu îndârjire. Dar tirul nostru de artilerie este foarte precis și contraatacul român la baionetă obține decizia, pe la 10.30 rușii cedează și se retrag spre Gherbăuți. Românii nu slăbesc ritmul urmăririi, fuga rușilor se transformă în panică, unii se predau, retragerea se transformă în fugă dezordonată. Am avut 14 morți și 57 de răniți dintre care 3 ofițeri, pierderile rușilor au fost enorme. S-a trecut la dezarmarea celor capturați, cu ajutorul unor elemente ucrainene aliate, credincioase lui Scerbaceev.

O parte din corpul al 18-lea rus, în frunte cu comandantul Sitin, a trecut frontul și s-a predat austriecilor. Un medic român, transilvănean în armata austro-ungară din Bucovina, Dominic Stanca, povestește despre surprinderea sa la auzul bătăliei și tunurilor din spatele frontului român, apoi despre rușii disperați care veneau în masă să se predea austriecilor.

Astfel, la sfârșitul lui ianuarie, întreaga Moldovă până la Prut era curățată de cei peste un milion de ruși ce amenințau existența statului român. Este cu atât mai remarcabilă acțiunea și reușita ei, cu cât trupele române, atâtea câte erau ele, mențineau și o linie de front, chiar dacă armistițiul era în vigoare, mai mult, o parte din trupele române trecuseră în Basarabia la chemarea Sfatului Țării pentru a salva provincia de pericolul bolșevic al bandelor fără căpătâi, pericol comun pe ambele maluri ale Prutului (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Rezultatul imediat al dezarmării rușilor a fost faptul că Lenin rupe relațiile diplomatice cu România, Troțki anunțând acest lucru la 26 ianuarie 1918, dar și confiscarea Tezaurului depus la Moscova și scoaterea în afara legii a dușmanului poporului, generalul Scerbaceev. Consiliul comisarilor poporului ia asupra lui toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, a tezaurului, care va trebui remis în mâinile poporului român. Oricum, odată cu victoria bolșevicilor, tezaurul nostru era pierdut, ca dovadă că nu ni s-a înapoiat niciodată, nici după 23 august 1944, când aveam și noi ceea ce se numea regim popular democratic în limba de lemn a politrucilor. Tezaurul nostru a fost cheltuit de Lenin și Stalin pentru proiectele lor de răspândire a revoluției proletare mondiale.

Ca și o concluzie, de pe urma acestor evenimente din România și Basarabia, istoricii ar putea trage unele concluzii deosebit de interesante. De exemplu, ce s-ar fi ales din puterea bolșevică a lui Lenin dacă opozanții săi ar fi dispus de o singură divizie pregătită și disciplinată în fața capitalei și ar fi avut și tăria să o folosească? Mai târziu, în Siberia, în decursul luptelor dintre bolșevici și rușii albi ai lui Kolceak, ofițerii ruși își exprimau admirația față de disciplina și curajul batalioanelor de ardeleni și bucovineni, spunând că dacă ar fi avut două astfel de divizii, ar fi fost deja la Moscova și regimul lui Lenin ar fi fost de domeniul trecutului (vezi Luptătorii români din Siberia).

Iar ce s-ar fi întâmplat dacă intervenția română în decembrie 1917 și ianuarie 1918 ar fi fost ezitantă și s-ar fi terminat nedecis? Avem exemplul Finlandei, unde bolșevicii au apucat să se organizeze în 1918 (e adevărat, existau suficienți bolșevici finlandezi, nu numai ruși) și a fost nevoie de un sângeros război civil pentru ca Finlanda să existe ca și stat independent (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (I)). În concluzie, prin această mișcare și intervenție, statul român a fost salvat, dar practic a fost salvată întreaga Europă Centrală, soldații care i-au alungat pe bolșevicii ruși vor zdrobi anul următor bolșevismul maghiar și vor fi stavilă vestului, umăr la umăr cu Polonia și Finlanda, cordonul sanitar care a menținut comunismul în afara Europei întreaga perioadă interbelică. Este greu de imaginat, dar am început războiul împotriva austro-ungarilor, l-am continuat și împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, pentru ca mai apoi să luptăm împotriva rușilor, foștii aliați, iar mai târziu împotriva ucrainenilor și ungurilor. Nu degeaba i s-a spus Marele Război, al tuturor împotriva tuturor, pentru că pentru noi așa a fost. 


Bibliografie:
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), ediţia a doua, 1934
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000         

 

          

                      

            

     

Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta

Am văzut cum s-a declanşat războiul din 1919 şi cum trupele române au ajuns la Tisa (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), precum şi perioada de asteptare, luptele din capul de pod de la Tokay în sprijinul flancului cehoslovacilor, precum şi intervenţia românilor în Pocuţia (Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa). La data declanşării ofensivei de către regimul bolşevic al lui Bela Kuhn, aliaţii luau în calcul posibilitatea unei inttervenţii armate care să pacifice Ungaria şi să pună capăt regimului de teroare bolşevică. Dar această intervenţie nu s-a mai produs, nici măcar sprijinul minimal al trupelor franco-sârbe din sud, pentru ameninţarea liniilor de comunicaţie ale bolşevicilor în atac. Mai mult, sârbii ne-au pus şi beţe în roate, după cum se va vedea în continuare.

Faza premergătoare ofensivei maghiare

Având informaţii despre pregătirea ofensivă a ungurilor, C.T.T. (Comandamentul Trupelor din Transilvania), dispune forţele disponibile în două eşaloane, primul (circa 49000 de oameni) în acoperire pe Tisa, pe un front de circa 300 km, de la Csap la gura Mureşului, cam jumătate din forţe în acoperire, iar restul eşalonat în adâncime, pe poziţii succesive de apărare. Al doilea eşalon (48000 de oameni) grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe permitea să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa, să-i întârzie înaintarea şi să-i macine forţele câştigând timp, prin dispozitivul eşalonat ce asigura o bună economie a forţelor în timp şi spaţiu. Totodată, putea stânjeni avansul inamic prin contraatacuri locale care ar produce pierderi şi ar fixa forţele, în vederea declanşării fazei a doua. Faza a doua consta într-un contraatac decisiv la locul şi momentul potrivit, executat de masa de forţe ce se va constitui în spate, libertatea de manevră a acestei mase fiind asigurată de acţiunile active ale forţelor de întârziere şi de fixare. Anticipând puţin, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru a fi sigur de reuşită, va însărcina cu conducerea acestui grup de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, pe nedrept uitat astăzi, generalul Traian Moşoiu.
Nu putem să nu constatăm faptul că armata română, comandanţii ei, învăţaseră enorm de mult în cei aproape trei ani de război. Concepţia manevrei şi execuţia erau cu nimic mai prejos decât cele executate de marile armate ale timpului. Un corp ofiţeresc capabil se ridicase dintre ofiţerii cu războiul făcut, iar mare parte dintre soldaţi erau veterani ai durelor încleştări de pe Jiu, pe Argeş, Sibiu, Neajlov, Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Erau soldaţii care luptaseră împotriva bolşevicilor în Moldova şi Basarabia, care eliberaseră Tighina şi Cetatea Albă. Nu degeaba kaiserul german spusese în timpul bătăliei de la Mărăşeşti că armata română a devenit un adversar redutabil, iar în parlamentul englez, un ministru spunea de la tribună în aplauzele asistenţei: „Domnilor, România este invincibilă!”. Chiar şi ardelenii ce au fost încadraţi în noile divizii erau veteranii a patru ani de război, din Serbia şi Galiţia până în Italia, la Isonzo şi Caporetto. Iar mai apoi, mulţi făcuseră parte din gărzile naţionale române care au asigurat desfăşurarea adunării naţionale de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. Dacă în prima fază a războiului fuseseră echipate şi trimise pe front două divizii ardelene (div a 16-a, general Alexandru Hanzu, şi div a 18-a, general Dănilă Papp, şef stat major lt-col Iacobici Iosif, viitorul general din al doilea război mondial), acum erau disponibile încă două, div 20 şi 21, precum şi 2 batalioane voluntari (Cloşca şi Crişan) şi trei regimente (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horea), toţi gata de luptă pentru Ardealul lor sfânt.
Pe parcursul lunii iulie trupele bolşevice ruseşti continuă să fie agresive pe linia Nistrului, făcând improbabilă deplasarea de trupe de aici în sprijinul frontului de vest, de pe Tisa. Totuşi, M.C.G. (Marele Cartier General) va ordona deplasarea diviziei a 7-a, care luptase în ofensiva din aprilie aici, dar fusese ulterior transferată pe Nistru, numai după ce ofensiva ungară începuse deja. Bolşevicii ruşi, din fericire pentru noi, nu au putut începe o ofensivă în stil mare împotriva Basarabiei concomitent cu ofensiva ungară, aşa cum era plănuit de Lenin şi Bela Kuhn, din cauza faptului că erau prinşi în luptă în sudul Ucrainei cu ruşii albi ai lui Denikin, cu ucrainenii petliurişti în nord, în Podolia, cu polonezii tot aici, şi cu ruşii albi ai lui Kolceak în Siberia (alături de care lupta şi un corp român, constituit din voluntari din foştii prizonieri ardeleni şi bucovineni luaţi de ruşi în decursul războiului). Legătura în nord a trupelor române din Pocuţia cu polonezii este asigurată începând cu 17 iulie, când ucrainenii sunt respinşi la nord de râul Zbrucz şi polonezii pun stăpânire pe întreaga Galiţie Orientală, tăind orice posibilitate de unire a bolşevicilor ruşi cu cei unguri. Astfel, spatele frontului din Transilvania este asigurat cu trei zile înainte de începerea ofensivei ungare.
În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară se concentrase pe Tisa. Rămăsese doar o treime din divizia a 3-a pe frontul cehoslovac în zona Eipel-Retsag, două divizii de lucrători în Budapesta, divizia a 8-a, numai cu infanteria (artileria fiind trimisă pe frontul român), la vest de Dunăre în zona Hajmasker, în faţa forţelor franco-sârbe, şi 3 brigăzi de grăniceri care păzeau celelalte frontiere, respectiv cea cehoslovacă, sârbă şi austriacă. Cu atât mai condamnabilă ni se pare pasivitatea aliaţilor, deşi cu câteva zile înainte solicitau armatei române informaţii despre natura cooperării în cazul foarte posibil în care ungurii ne-ar fi atacat. Ultima solicitare în acest sens a venit chiar din partea generalului francez Franchet d’Esperey, în ajunul declanşării ofensivei (19 iulie), care cerea C.T.T. să i se comunice cum ar putea ajuta trupele franceze şi sârbe în cazul în care am fi fost atacaţi de unguri. I s-a răspuns că ar fi important dacă ar fi avansat suficient încât să taie liniile de comunicaţii ale agresorului, măcar în zona de sud, din imediata vecinătate. Şi nici nu ar fi fost prea greu, aceşti aliaţi având la dispoziţie 2 divizii, o brigadă de cavalerie şi două batalioane independente (francezii) şi 3 divizii (sârbii), asta contra unei singure divizii ungare (a 8-a) total lipsită de artilerie. Ar fi fost suficientă o mişcare, sau o tentativă de mişcare, ca atacul din sud să nu se producă, deoarece ar fi trebuit ca forţele ce forţau Tisa la sud, la Csongrad, ar fi trebuit să se replieze pentru a face faţă noii ameninţări din flanc sau chiar din spate. Această demonstraţie nu s-a produs, ceea ce ne spune destul de multe despre atitudinea aliaţilor noştri. Doar cu patru luni în urmă, trupele române treceau Nistrul ocupând Tiraspolul şi Transnistria de sud, la solicitarea francezilor, pentru a asigura retragerea celor trei divizii franceze şi una greacă de la Odessa. Şi uite cum ne-a fost returnat serviciul. Despre cehoslovaci, ce să mai vorbim. I-am susţinut când au fost atacaţi, cu doar două luni în urmă, atacând flancul şi spatele bolşevicilor în capul de pod Tokay, iar acum, în faţa unei treimi de divizie, au stat nemişcaţi, lăsându-ne singuri, când puteau foarte uşor să ameninţe spatele corpului inamic ce trecea Tisa tot la Tokay. Iar asta a costat vieţi de români, care înainte nu au pregetat să sară în ajutorul aliaţilor.
Armata maghiară era grupată la 20 iulie 1919 în 4 corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi mixte independente şi un detaşament mixt „Szanto” de mărimea unei divizii. La acestea se adăugau un număr variabil de batalioane de gardă roşie, parte voluntari internaţionali (mulţi ruşi). Se poate estima că ar fi fost vorba de 175 batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 baterii de artilerie, total 100000 de oameni şi 314 guri de foc.
Gruparea forţelor ungare în vederea atacului era următoarea:
La nord, în zona Tokay – Miskolcz, brigada 3 lucrători, brigada 2 secui şi detaşamentul mixt „Szanto”, în linia întâi, şi divizia 1 infanterie, în linia a doua, un total de 28 batalioane, un escadron şi 20 baterii de artilerie.
La centru, zona Szolnok – Czegled, trei divizii infanterie (a 7-a, a 5-a şi a 6-a) plus două trenuri blindate, total 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii.
La sud, la Csongrad, 2 divizii (a 2-a în linia întâi şi a 4-a în linia a doua), total 20 batalioane, 2 escadroane şi 6 baterii.
Între forţele de la nord şi cele de la centru se afla brigada 80 internaţională, în zona Poroszlo. În rezervă, jumătate din divizia a 3-a (de pe frontul cehoslovac), un detaşament din divizia a 4-a şi un regiment de husari, în spatele frontului de la Szolnok, la Czengled.
Aici apar trei zone de concentrare, cea mai puternică la Szolnok, în centru, şi două secundare, la nord la Tokay – Miskolz şi la sud la Csongrad şi mai la sud de Csongrad. Un total de circa 70000 de oameni gata de atac.
Lor li se opuneau trupele române din Transilvania, 8 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, plus trupe nedivizionare, cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, 7 baterii de munte şi 2 autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele 2 batalioane de ardeleni (Cloşca şi Crişan) şi cele trei regimente de voluntari ardeleni (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia), ca şi trupe de etapă, precum şi 3 companii grăniceri. Total 95 batalioane, 58 escadroane şi 85 de baterii. 90000 de oameni eşalonaţi în adâncime, gata de apărare, grupaţi astfel:
Grupul de nord, condus de generalul Mihăescu, compus din detaşamentul generalului Marcel Olteanu (2 batalioane, 8 escadroane şi 5 baterii, toatal 2000 de oameni), div 16 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 13700 oameni, sub comanda gen Hanzu Alexandru), div 2 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 9500 oameni sub comanda gen Gheorghe Dabija), acoperea frontul de la Csap la Abad Szalok.
Grupul de sud, general Ştefan Holban, format din div 18 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 14300 oameni, gen Papp Dănilă) şi div 1 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 8400 oameni, general Lecca Aristide)
Rezerva generală, div 2 cav (gen Constantinide), div 1 cav (gen Scărişoreanu), div 1 inf (gen Obogeanu), div 6 inf (gen Olteanu), precum şi infanteria div 20 şi 21 ardelene. Generalii Obogeanu şi Olteanu iau comanda diviziilor 1, respectiv 6, imediat după începerea ofensivei ungare.
În rezerva generală, forţă combatantă, 48 bat, 42 esc şi 24 bat, total 48000 de oameni.
Greşelile ungurilor se văd încă de aici. Odată, românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care dezavantajează atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce românii se aşteptau la atacul ungar, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe. Mai mult, pentru a avea şanse de succes, ungurii ar fi trebuit să-şi asigure superioritatea locală, într-un punct al frontului, şi să poată exploata ulterior prin posibilităţi de manevră. Dar atacul lor se va da în trei puncte care nu erau deloc convergente, cum ar fi trebuit să fie, pentru a avea posibilitatea să prindă şi să încercuiască importante forţe române încă din primele faze ale atacului. Punctele de forţare sunt depărtate unele de altele (150 km între corpul de nord şi cel central şi 100 km între cel central şi cel de sud) astfel că nu pot veni unul în ajutorul altuia şi nu pot manevra să prindă în cleşte forţele române. Grupurile de nord şi cel de sud sunt prea aproape de cehoslovaci, respectiv de franco-sârbi, dacă aceştia ar fi manevrat spre spatele lor, către liniile de comunicaţii, situaţia atacului ar fi devenit disperată încă de la început. Faptul că aliaţii noştri nu au făcut-o ridică încă mari semne de întrebare. Misiunile fiecărui grup în parte sunt nerealiste prin faptul că sunt puse să înainteze pe direcţii divergente, în loc să se strângă undeva în centru, pentru a se putea ajuta şi sprijini reciproc, silind armata română să primească lupta decisivă undeva în centru. Greşeli care au contribuit la victoria noastră.

Bătălia de pe Tisa (20 - 26 iulie 1919)

Această bătălie poate fi împărţită în două etape, prima ar fi ofensiva maghiară peste Tisa (20 – 23 iulie) urmată de contraatacul român care aruncă agresorii dincolo de râu (24 - 26 iulie).
Ofensiva ungară începe concomitent în zorii zilei de 20 iulie în cele trei regiuni destinate: Tokay, Szolnok şi Csongrad.
Pe frontul de Grupului de Nord (general Mihăescu), divizia a 16-a avea pe un front de 150 km 7 batalioane şi 13 baterii în prima linie şi 5 batalioane şi 5 baterii în rezervă (brigăzile 41 şi 42 infanterie). Mai în spate se afla divizia a 2-a vânători (general Dabija), ridicând totalul la 20 batalioane şi 25 baterii. În faţa lor, gata să treacă Tisa, se aflau 34 de batalioane şi 20 de baterii inamice. Atacul începe la ora 4.45 printr-un violent bombardament de artilerie în sectoarele Rakamaz şi Tisza-Dob. Artileria noastră răspunde, duelul durează până către ora 8 când patru batalioane inamice încep să treacă Tisa în subsectorul Rakamaz prin punctele Szabolcs, Timar, Tokay şi sud Tokay. Mai la sud, un batalion şi jumătate din reg 39 inf trece la Tisza-Dob. Trupele noastre, în faţa superiorităţii inamice şi conform ordinelor primite cedează teren, luptând în retragere pas cu pas. Ordinele erau clare, dacă nu pot face faţă, retragere pas cu pas, şi prin rezistenţa lor să poată masca concentrarea în vederea contraatacului principal care va azvârli inamicul peste Tisa. Dar acesta ocupă localităţile Balsa, Szabolcs, Rakamaz şi Tisza Eslar, iar mai la sud Tisza Dada. Încep să curgă întăririle de la div 2 vânători şi solicitarea către C.T.T. de a se proceda la un contraatac încă din seara de 20 iulie, înainte ca inamicul să treacă mai multe forţe peste Tisa. Reg 83 respinge forţele inamice trecute în sectorul Tisza-Dob, luând 140 de prizonieri şi câteva mitraliere. Reg 81 contraatacă cu două batalioane sprijinite de două baterii din reg 22 artilerie, bateria de autotunuri şi trenul blindat pe frontul nord Rakamaz – Titsza – Eszlar. Lupta durează până noaptea târziu, când este reocupat Rakamaz, capturând 23 de prizonieri şi două tunuri. Concentrarea brigăzii 3 vânători nu se realizează la timp, iar generalul Mărdărescu cere diviziei să nu-şi epuizeze rezervele şi să creeze o masă de manevră cu care să poată acţiona în momentul decisiv în locul în care inamicul va „gravita cu majoritatea forţelor”, iar încercărilor de trecere de mai mică importanţă să le facă faţă cu rezervele disponibile din divizia de acoperire. Oricum, forţele se concentrează pe frontul Grupului de Nord.
Pe frontul Grupului de Sud (general Holban), divizia 18 ocupă sectorul de acoperire pe Tisa de la Abad Szalnok până la gura Mureşului, de unde începea sectorul trupelor franco-sârbe. Pe frontul de 140 km se aflau 9 batalioane şi 12 baterii în prima linie, 5 batalioane şi 4 baterii în rezervă, iar împreună cu div 1 vânători din rezerva grupului ar fi 24 batalioane şi 24 baterii. În faţa lor, fără rezerve, inamicul avea 56 batalioane şi 40 de baterii, dintre care în grupul principal, din faţa Szolnokului, 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii. Nu am luat în calcul rezervele noastre de etape, aflate mai în spate (div 20 şi 21 ardelene), precum şi rezervele ungare, din urma primului val atacator.
Atacul ungar începe aici tot în zorii zilei de 20 iulie, în sectorul Torok Szt Miklos şi mai la sud (div a 2-a) la Kun Szt Marton şi Hodmezo Vasarhely. În primul sector, pregătirea de artilerie începe la ora 3.00 şi durează până la 4.00 când două reg inf din div 7 roşie urmate de două baterii autotunuri trec Tisa sub protecţia artileriei. Copleşite de superioritatea inamică şi de bombardamentul puternic care distruge inclusiv liniile telefonice, trupele noastre se retrag pe o linie defensivă la trei kilometri est de gara Sajol. Un contraatac programat aici la ora 20.00 este amânat din cauza informaţiilor cum că trupe inamice ameninţă dreapta sectorului.
Mai la sud, în zona de atac a diviziei a 2-a ungare, ce forţase Tisa pe la Csongrad, Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, cu două ore înainte de începerea atacului se predase trupelor franceze din Szeghedin un ofiţer ungur ce avea asupra lui ordinul de atac al diviziei a 2-a roşie, ordin pe care francezii ni-l transmit nouă telegrafic. La ora 2.30 ungurii deschid un puternic foc de artilerie până la ora 3.30. Încep să treacă Tisa în bărci şi pe cele două poduri de şosea şi cale ferată de la Csongrad şi Szentes. Batalionul 1 din reg 89, sprijinit de bateriile 2 şi 6 din reg 35 artilerie rezistă, dar în faţa superiorităţii inamicului se retrage spre Szentes. Întărit cu cu o companie şi jumătate din brigada 45 contraatacă, dar deşi are succes la centru, inamicul se menţine în capul de pod datorită superiorităţii numerice. În urma trecerii inamicului şi pe la Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, batalionul 1 din reg 90, răspândit pe un front de 20 km, este nevoit să cedeze şi să se retragă spre Oroshaza, descoperind stânga diviziei 18 spre Szentes. Stânga primeşte întăriri, dar se retrage pe frontul gura râului Kurcza către marginea de est şi sud Szentes.
După prima zi de ofensivă inamică, situaţia era următoarea:
Pe frontul Grupului de Nord, în sectorul Rakamaz, inamicul ocupase un cap de pod de 14 km şi 5 km adâncime, în care reuşise să introducă aproximativ 4 batalioane.
Pe frontul Grupului de Sud, la Torok Szt Miklos, în faţa Szolnokului, un cap de pod pe un front de 20 km şi adâncime de 9 km, în care se aflau cam 2 regimente din div a 7-a inamică şi capete de pod la Szentes (4 km adâncime) şi Mindsent (10 km) şi Hodmezo Vasarhely, toate realizate de div a 2-a inamică.
Încă din seara zilei de 20 iulie, C.T.T. era edificat asupra intenţiilor inamice. Era clară dispunerea forţelor şi planul de atac, ofensivă cu un grup principal la centru, în zona Szolnok şi două secundare, unul la nord, la Tokay, şi unul la sud, la Csongrad. Conform acestor informaţii, C.T.T. pregăteşte riposta şi dă primele ordine în acest sens încă din ziua de 20 iulie. Pe lângă cele transmise Grupurilor de Nord şi de Sud, de rezistenţă şi contraatacuri locale unde este posibil şi de retragere pas cu pas, după caz, se remarcă cel din seara zilei:
„Rezerva comandamentului trupelor (div 2 cav, div 6 şi div 1) se va concentra prin marşuri pe jos şi cu trenul după cum urmează: div 2 cav în regiunea Madaras şi Karczag, div 6 în regiunea Barand şi Bihar Udvari, div 1 în regiunea Puspok Ladany şi Caba. Concentrarea se va termina în seara zilei de 21 iulie 1919. Toate garniturile de rezervă ale comandamentului se vor întrebuinţa pentru transportul trupelor, precum şi toate garniturile ce se vor putea constitui de către direcţiile Oradea, Debreţin şi la nevoie Arad. Acest grup formează grupul de manevră sub comanda generalului Moşoiu.”
Deci, încă din ziua de 20 iulie 1919, de la începerea ofensivei ungare, generalul Gheorghe Mărdărescu şi C.T.T. pregăteau deja dezastrul trupelor ungare, prin constituirea unei forţe puternice sub comanda unuia dintre cei mai talentaţi generali, generalul Traian Moşoiu, care va izbi ca un ciocan la locul şi momentul potrivit când se va ivi ocazia.
Între timp, în ziua următoare, ofensiva ungară continuă. Pe frontul Grupului de Nord, contraatacul românesc început la ora 3 în sectoarele Buj şi Rakamaz (7 batalioane şi 9 baterii) nu are succes, deoarece la aceeaşi oră 3 batalioane inamice atacă spre Rakamaz, pe frontul reg 81, şi reocupă satul din care sunt nevoite să se retragă două companii, primejduind flancul contraatacului românesc. Totuşi, contraatacul nostru reuşeşte să ocupte până la 9.30 localităţile Balsa şi Szabolcs. Reg 81 reia înaintarea spre Rakamaz şi Timar şi reuşeşte să pătrundă în ele, dar atacat de forţe superioare se retrage la ora 10.00 la nord-est şi est de Rakamaz. Patru batalioane inamice atacă Timar, silind brig 3 vânători să-şi retragă flancul, ocupând linia est Balsa sud-est Szabolcs. Către ora 14.00 inamicul atacă spre Balsa, dar este respins de vânători, iar regimentul inamic din Rakamaz (un regiment) presează stânga (bat 3 reg 81), iar ai noştri cedează teren luptând pas cu pas spre Nyreghzaha. Între timp continuă trecerile peste Tisa, la Tokay începând construirea unui pod, iar inamicul va putea avea a doua zi în capul de pod circa două divizii, cărora reg 81 inf (470 oameni rămaşi) şi brig 3 vânători (1300 oameni), nu ar avea cum să le facă faţă. Se discută la nivelul comandamentului opţiunile: ori un contraatac care să rupă frontul inamic la centru, ori retragere (cea mai indicată în situaţia actuală) pe o linie la vest de Nyreghaza, unde vor sosi întăririle. Se decide a doua variantă, precum şi transportul urgent al întăririlor: un batalion din reg 23 (de la Bud Szt Mihaly) şi unul din reg 82 (de la Desecser), în spatele liniei de retragere. Urmează alte transporturi, de la nord (Csap) bat 2 reg 16 vânători şi 2 bat munte la Kis Varda şi bat 1 din acelaşi reg la Demecser. Reg 9 vânători se deplasează în această noapte la Nyreghzaza şi reg 10 la Debreţin. Se decide şi posibilitatea angajării trupelor din rezerva grupului sau a C.T.T, după caz. În noaptea de 21 spre 22 iulie, brigada 80 internaţională inamică, ce ar urma să facă legătura între grupul de atac de la Tokay cu cel de la Szolnok trece Tisa în bărci şi ocupă localităţile Tisza Fured şi Tisza Szollos. Trupele noastre de acoperire resping primele unităţi, dar fiind întinse pe un front prea lung, sunt nevoite să se retragă.
Pe frontul Grupului de Sud situaţia este mult mai dinamică, deoarece aici inamicul trecuse Tisa pe mai multe sectoare şi cuprindea chiar sectorul în care inamicul făcea efortul principal, cel de la Szolnok. În acest sector, ordinele C.T.T. erau clare, forţele noastre să cedeze teren la nevoie, dar trebuiau să se oprească pe linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas, de unde „este strict necesar să nu se mai cedeze teren, în sprijinul manevrei proiectate”. În acest sens, div 18 pregăteşte un contraatac de la sud, al grupului colonel Pascu (7 batalioane şi 9 baterii), de pe linia de la sud-vest de Torok Szt Miklos. Din informaţiile deţinute în seara zilei de 20 iulie, se ştia că în faţa sa se găsea o brigadă din div 7 inamică şi câteva baterii, dar de fapt până dimineaţa inamicul trecuse întreaga divizie a 7-a dincoace de Tisa. După o pregătire de artilerie între orele 7.45-9.00, grupul colonel Pascu trece la atac, cu două grupuri de câte trei batalioane în aripa stângă şi dreaptă. Resping primele elemente inamice şi la ora 11.00 ajung la frontul principal, de unde sunt primiţi cu focuri puternice de artilerie şi infanterie. Întreaga divizie inamică trece la contraatac pe tot frontul, în timp ce două batalioane şi un escadron inamic înaintează pe la nord în flancul drept şi spatele dispozitivului nostru de luptă. Frontul nostru cedează. Flancul nostru drept încearcă să opună rezistenţă pentru a preîntâmpina mişcarea de învăluire inamică, la centru intervine rezerva de un batalion şi opreşte înaintarea inamică, dar flancul stâng, deşi rezistă, este izolat şi se retrage pentru a se uni cu batalionul I la Psz Tenyo. Către amiază, inamicul ocupă Torok Szt Miklos iar mişcarea de învăluire a flancului nostru drept pe la nord făcea progrese. În această situaţie, trupele noastre continuă retragerea pe tot frontul, până aproape de linia stabilită de C.T.T. de la care nu se mai cedează nici un pas.
Mai la sud, divizia 2 inamică continuă atacul în capul de pod gura Crişului – Szentes, obligând trupele noastre (colonel Brătuianu) să se retragă la 3 km est de oraş. Mai la nord, în urma unui atac care ameninţa flancul drept descoperit de retragerea colonelului Pascu pe frontul de la Szplnok, trupele noastre (colonel Benţa) se retrag de pe Tisa pe Criş. Între timp, la aripa stângă a Grupului de Sud, div 1 vânători începe înaintarea cu scopul de a ataca inamicul debarcat în cel mai sudic sector, Szegvara – Mindszent – Hodmezo Vasarhely. De la Oroshaza începe înaintarea pe două coloane, prima (bat 1 reg 1 vânători, reg 5 vânători divizionul 1 din reg 23 art) sub comanda colonelului Basarabescu, pe direcţia Osorhaza – Deregeghyaza – Szegvar, cu scopul de a ataca inamicul din zona Szegvar - Mindszent şi a doua coloană (bat 2 reg 1 vt, şi bateria a 6-a din reg 23 art) sub comanda maiorului Gheorghe Păunescu, pe direcţia Osorhaza – Hodmezo Vasarhely, pentru a ataca şi reocupa localitatea. Coloana de nord ajunge până seara la Deregeghyaza, iar cea de sud respinge din Hodmezo Vasarhely un batalion inamic care se retrage spre Mindszent. În ziua următoare, cele două coloane înaintează concentric spre Szegvar care este ocupat prin luptă de coloana de nord, în timp ce cea de sud respinge un atac maghiar şi trece la urmărire, inamicul retrăgându-se parte peste Tisa, parte la nord, către Mindszent, în capul de pod de acolo. Pătrunderea de la Hodmezo Vasarhely fiind lichidată, se trece la atacul spre Mindszent, înfrângând în drum rezistenţa inamică de la Martely. În seara zilei, trupele noastre întâmpină rezistenţă serioasă la Mindszent, aşa că revin la Martely de unde se pregătesc de un nou atac pentru a doua zi.
Între timp, pe sectorul principal, generalul Holban ordonă ca divizia a 18-a să-şi reconstituie frontul, fragmentat în urma retragerii din faţa atacului inamic, şi să opună rezistenţă hotărâtă menţinând cu orice preţ la vest de linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas – Oxod – Kun Szt Marton şi est Szentes. Pentru asta este întărit cu ceea ce mai rămăsese din rezerva grupului. În 22 iulie se mai semnalează debarcări la Fegyvernek – Szarpafalu (chiar la nord de pătrunderea principală de la Szolnok) a două regimente şi o baterie artilerie din div a 6-a inamică, cu scopul de a face legătura cu Brigada 80 internaţională (debarcată mai la nord, la Tisza Fured) şi prin ea de a realiza contactul şi coordonarea dintre cele două capete de pod, de la Tokay şi de la Szolnok. Neputând face faţă presiunii, detaşamentul maior Savu se retrage şi intră sub ordinele diviziei 2 cavalerie, din Grupul de Manevră Traian Moşoiu, care terminase între timp concentrarea la Madaras.
La sfârşitul zilei de 22 iulie, inamicul, în cele trei zile de ofensivă, reuşise să edifice capete de pod solide ce asigurau trecerea celorlalte forţe peste Tisa şi continuarea ofensivei cu toate forţele. Astfel, pe frontul Grupului de Nord, capul de pod era de 20 km şi adâncime 10 km, iar mai jos, Brigada 80 internaţională ocupase cu 2 batalioane Tisza Fured şi Tisza Szollos, urmând să mai treacă încă 4 batalioane aici. Din totalul de 34 bat şi 20 bat artilerie, inamicul trecuse în capul de pod cam o treime. În faţa lor, Grupul de Nord avea 28 bat şi 24 baterii, cu tot cu rezerve. În concluzie, pe acest front, Grupul de Nord se găsea în situaţia de a face faţă atacurilor inamice în poziţiile organizate pe care le ocupa şi care sporeau forţele, prin puterea rezistenţei, cu un coeficient care le aducea până la echilibru. Comandamentul grupului, profitând de faptul că inamicul încă nu trecuse toate forţele peste Tisa, era în măsură ca prin contraatacuri să împiedice inamicul de a se consolida sau de a trece Tisa prin alte părţi.
Pe frontul Grupului de Sud, inamicul era de două ori superior numeric, având în prima linie 4 divizii (5, 6,7 în sectorul Szolnok şi a 2-a la Szentes – Mindszent), aproximativ 40 batalioane şi 32 baterii faţă în faţă cu 22 batalioane şi 25 baterii româneşti. Pe frontul principal, la Szolnok, inamicul trecuse o divizie în capul de pod ce se dezvoltase pe un front de 40 km şi 25 km adâncime. În faţa lui se aflau 11 batalioane şi 10 baterii din div 18 şi 1 vânători, din care majoritatea erau răspândite şi oarecum izolate, fără legături clare între ele. Mai la sud, divizia a 2-a roşie ocupa cu 12 batalioane un cap de pod pe un front de 20 km şi 8 km adâncime, în zona gura Crişului – Szentes – Csongrad. În plus, 1-2 batalioane inamice trecuseră Tisa mai la nord de Criş, la Tisza Veseny. În faţa forţelor inamice se afla grupul colonel Marcovici din div 18, compus din 5 bat şi 7 baterii. La Mindszent se afla un regiment inamic (3 bat) cu o baterie de artilerie, iar în faţa lor Brig 1 vânători cu 5 bat şi 3 baterii, deci superioritate numerică de partea noastră. În concluzie, inamicul era de trei ori superior nouă în sectorul Szolnok şi cu o superioritate mică în zona Szentes, în schimb noi îi eram supăeriori la Mindszent.
Ca rezerve generale, ungurii nu dispuneau decât de divizia a 8-a de la vest de Dunăre, dar care putea fi adusă cu oarecare întârziere. Restul diviziilor le erau necesare pentru supravegherea frontierelor cehoslovace şi sârbe, iar cele două divizii de lucrători din Budapesta încă nu erau formate în totalitate. În schimb, C.T.T. dispunea de Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu (2 divizii inf şi 1 cav, brig 5 roşiori şi o parte din infanteria div 20 şi 21 ardelene, respectiv 6 bat, deci un total de 30 bat, 19 baterii şi 26 escadroane). Totul depindea de locul şi momentul în care va trebui aplicată economia forţelor prin realizarea unei mase superioare grupului principal inamic pentru a-i da lovitura decisivă, precum şi condiţiile de organizare în aşa fel încât să i se poată da suficientă libertate de acţiune acestei mase superioare pe timpul atacului.
Încă din prima zi a atacului ungar, datorită faptului că situaţia pe frontul de est se mai liniştise, M.C.G. decide transferul urgent al diviziei a 7-a din rezerva frontului de est pe frontul de vest, la Oradea prin trecătoare Palanca. Transportul se face cu oarecare dificultate datorită penuriei de garnituri, a fost nevoie ca Consiliul Dirigent să pună la dispoziţie un număr suplimentar de trenuri din Transilvania.
În dimineaţa zilei de 22 iulie, generalul Constantin Prezan, şeful M.C.G., însoţit de locotenent-colonel Ion Antonescu (viitorul mareşal şi conducător al ţării în al doilea război mondial), şeful biroului operaţiuni din M.C.G., soseşte la Oradea şi va rămâne în zona de operaţiuni până la ocuparea Budapestei. La ora 9.00, generalul Ştefan Panaitescu, şeful de stat major al C.T.T. are o convorbire la aparatul hugues cu locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful biroului operaţiuni din M.C.G., de la postul de comandă al Grupului general Holban, la Oradea, în care este expus în linii generale planul de manevră conceput de C.T.T. pentru contraatacul inamicului, acţiune plănuită să înceapă încă din 23 iulie. Planul prevedea următoarele: „Inamicul va fi atacat pe frontul Bereteului de către Grupul de Sud, iar între Tisa şi Bereteu, în flancul drept, de către Grupul de Manevră general Moşoiu. În cursul zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23, Grupul general moşoiu va executa marşurile de apropiere. Grupul de Nord va căuta să se menţină cu orice preţ pe linia pe care se găseşte, la nevoie, prin contraatacuri, să respingă pe inamic”.
Antonescu comunică aprecierile M.C.G. asupra situaţiei, în urma convorbirilor avute la Oradea cu comandantul Grupului de Sud, generalul Holban, şi prin hugues cu comandantul Grupului de Nord, generalul Mihăescu. Aceste aprecieri şi concluzii nu diferă în concepţie de cele ale C.T.T., la Grupul de nord, deşi situaţia este serioasă, grupul va putea face faţă cu forţele care le are, mai ales că aceste forţe se găsesc într-o formă organizată defensivă şi sunt în afara artileriei inamice de pe malul drept al Tisei, focurile acesteia contribuind la eşecul contraatacului din 21 iulie. La Grupul de Sud, pentru a crea un avantaj major, este necesar ca trupele noastre de pe frontul capului de pod Szolnok să atragă pe inamic cât mai adânc spre est, dar nu forţat, pentru a asigura efectul maxim al loviturii ce urmează a fi dată de Grupul de Manevră, dinspre nord pe flancul stâng al inamicului de aici.

Pentru a asigura deplina reuşită, şeful M.C.G. decide să constituie cât mai multe disponibilităţi de forţe. Divizia a 2-a, care fusese destinată iniţial să ocupe Banatul (de la sud de Arad, care fusese ocupat de trupele române în luna mai), era în curs de transport cu calea ferată de la garnizoanele sale din Oltenia. M.C.G. decide să aducă şi o parte din această divizie peste Mureş, pentru a putea participa la acţiunea în curs, ca o forţă ce ar putea suplimenta trupele ce presau capul de pod de la Csongrad sau chiar cel de la Szolnok. Mare parte din aceste divizii, chiar cele de cavalerie, nu aveau destui cai, aşa că mare parte din soldaţi erau utilizaţi ca şi trupe pe jos. Divizia a 2-a începuse trecerile în Banat din 21 iulie, pe linia Vârciorova - Lugoj. Schimbându-se destinaţia, a trebuit modificat şi planul de transport, rămânând doar regimentul 19 inf din divizie să ocupe localităţile din Banat după evacuarea lor de către sârbi, evacuarea întregului Banat trebuind să fie încheiată până la 30 iulie. Cum cea mai directă cale ferată spre Arad trecea prin Timişoara, care încă nu era evacuată de trupele sârbeşti, C.T.T. intervine pe lângă colonelul Economu (membru în comisia mixtă româno-franco – sârbă pentru delimitarea liniei de demarcaţie din Banat până la hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris) care să transmită generalului de Tournadre (şeful comisiei) cererea de a trece trenurile cu trupe prin Timişoara spre Arad. Comandamentul francez al trupelor de Ungaria satisface cererea, dar comandamentul sârb din Banat se opune, deşi ei trebuiau să evacueze Timişoara într-o săptâmână. Şeful M.C.G. intervine pe lângă generalul Franchet d’Esperey, arătând că acest refuz se face „în momentul în care suntem angajaţi într-o acţiune serioasă, contra unui inamic comun”. În urma acestei intervenţii, M.C.G. sârb dă ordin comandamentului sârb din Banat să lase trecerea transporturilor române. Dar era prea târziu, aprobarea venise la 27 iulie, iar noi, neputând aştepta, am deviat transportul pe linia de cale ferată ocolitoare şi de capacitate mai redusă Lugoj – Ilia – Deva – Arad, iar restul prin Râmnicu Vâlcea – Câineni – Arad. Astfel, în loc să ajungă la Arad într-o zi, maxim două, divizia a ajuns abia în 28 iulie.
Halal aliaţi sârbii, după ce că ne-au luat o treime din Banat la Conferinţa de Pace, făcându-se stăpâni pe această regiune deşi niciodată n-au stăpânit vreun petic la stânga Dunării, după ce că au dus cât au putut din Banatul ocupat înainte de a-l evacua, nici nu ne-au lăsat să ne transportăm trupele pentru a ne bate cu un inamic comun, în timp ce ei stăteau în totală inactivitate. Dacă ăştia ne erau aliaţii, ce să mai spunem de duşmani?

Contraatacul trupelor române (24 iulie – 26 iulie 1919)

În după amiaza de 22 iulie, planul era fixat definitiv de generalul Mărdărescu. Cuprindea următoarele dispoziţii:
„Grupul de Nord se va menţine cu orice preţ cu mijloacele ce le are la dispoziţie pe poziţia de rezistenţă pe care se găseşte, pe tot timpul cât se va desfăşura acţiunea de la Szolnok (5-6 zile) şi prin contraatacuri energice va zădărnici ca inamicul să-şi constituie cap de pod la stânga Tisei. Acestui grup i se ataşează operativ, în mod provizoriu, brig 49 inf, aflată la Nyreghaza.
Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane în direcţia Mezo Tur – Turkeve şi chiar spre est de Bereteu. În acelaşi timp, va căuta să acopere concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, nedepăşind spre est linia Kenderes – Kis Ujszallas, localităţi care trebuiesc menţinute cu orice preţ. În sectorul de la sud, de la confluenţa Crişului cu Tisa, după ce va curăţa complet zona de forţele inamice care au trecut la stânga Tisei, va dirija forţele div 1-a vânători, trimise în acest scop spre Szentes, către nord pentru a lua parte la acţiunea principală de la Szolnok.
Grupul de Manevră general Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok. Atacul se va desfăşura între Tisa şi Bereteu, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa.” Mai urmează alte dispoziţiuni de apropiere, subliniind faptul că momentul, acţiunea şi coordonarea cu forţele Grupului de Sud din sectorul Szolnok se va face de către generalul Moşoiu, comandantul Grupului de Manevră. Apoi urmează alte ordine de apropiere şi deplasare ale trupelor din rezervă, pentru a fi gata să fie trimise în foc atunci când va fi cazul.
Pe parcursul zilei de 23 iulie, Grupul de Nord, a cărui acţiune trebuia să acopere din flanc şi spate acţiunea Grupului de Manevră, îşi concentrează forţele în subsectoarele Rakamaz, unde inamicul trebuia cel puţin fixat pentru a fi împiedicat să se consolideze în capul de pod, şi Tisza Fured, unde inamicul trebuia aruncat peste Tisa cu orice preţ. Pe restul frontului acestui grup, trupele trebuiau să-şi menţină poziţiile şi să execute demonstraţii prin incursiuni şi bombardamente de artilerie. Contraatacul în sectorul Rakamaz trebuia executat de div 2 vânători, mai puţin brig 4 vânători şi 2 divizioane de artilerie, şi întărită cu cu unităţile div 16 din subsector şi brig 49 inf. În sectorul Tisza Fured trebuia executat de div 16 (2 batalioane din reg 84, brig 4 vânători şi 2 bat din reg 31 art şi un divizion din reg 29 obuziere). În acest sector inamicul nu întreprinde nimic important în ziua de 23 iulie.
La Grupul de Sud, pentru a masca concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, div 18 caută prin recunoaşteri ofensive să oblige inamicul să-şi angajeze cât mai multe forţe spre Bereteu, dar sunt supuse unei presiuni puternice a inamicului care atacă cu totalitatea celor trei divizii. Astfel, grupul lt-col Cernăuţeanu este nevoit să se retragă de la Kis Ujszallag spre Karkzag în faţa div a 6-a maghiară, colonelul Pascu, în ciuda rezistenţei îndârjite în faţa div a 7-a ungară, cedează capul de pod de la Mezo Tur şi podurile de pe Bereteu şi se retrage pe malul drept al Crişului, la vest de Gyoma. În faţa div a 5-a ungare, trupele noastre (lt-col Cristescu) cedează Turkeve şi se retrag pe stânga Bereteului la Terehalom.
La sud de Criş, cele două coloane din div 1 vânători de la Szarvas şi Martely atacă şi resping inamicul care ocupa Mindsent aruncându-le cu piedreri peste Tisa. La fel, inamicul este scos şi din Szentes, dar având în faţă forţe prea puternice şi nefiind susţinute, trupele noastre se grupează la est de oraş pentru a ataca din nou a doua zi. La sud de Szentes div 1 vt curăţise zona de inamic, mai rămâneau de respins trupele din div a 2-a ungară dintre Szentes şi Tisa, la sud de Criş, pentru curăţirea totală a capului de pod sudic inamic, după care trupele noastre din div 1 vânători şi stânga div 18 puteau fi întrebuinţate pentru a ataca dinspre sud pătrunderea principală inamică de la Szolnok. Aici, deşi respinsă de inamic, div a 18-a îşi făcuse datoria, atrăgând forţele inamice adânc în dispozitiv, astfel ca lovitura pregătită de Grupul de Manevră să aibă efect maxim.
În ziua de 23 iulie pregătirile fiind terminate, trupele noastre dezlănţuie contraofensiva în zorii zilei de 24 iulie 1919. Ordinele rămân valabile, generalul Mărdărescu deplasând unele rezerve şi accentuând necesitatea aruncării peste Tisa a infiltrării de la Tisza Fured, pentru protecţia flancului drept al Grupului de Manevră şi pentru disponibilizarea div 2 vânătroi care urma să primească alte misiuni în sprijinul Grupului de Manevră. Pe frontul Grupului de Sud, forţele aflate la est de pătrunderea inamică de la Szolnok, respectiv cele din zona Kis Ujszalass – Mezo Tur, sunt grupate în grupul general Papp, iar cele de la sud, de la Szavras şi brig 4 roşiori, grupul general Lecca. Sectorul cel mai de sud, între gura Crişului şi cea a Mureşului, după aruncarea inamicului rămas dincolo de Tisa, va rămâne sub supravegherea unei forţe suficiente, iar restul trupelor disponibilizate urmând să fie dirijate spre nord, spre efortul principal din regiunea Szolnok.
A sosit ziua de 24 iulie 1919, zorii uneia dintre cele mai strălucite victorii româneşti, o victorie sută la sută românească, fără ajutorul sau concursul vreunui aliat.
La Grupul de Nord, la Rakamaz, trei regimente inamice (reg 21 secui, 39 inf şi 23 lucrători) încearcă în cursul amiezii două atacuri consecutive respinse de reg 81, 83 şi 89 inf române. Începe bătălia de la Tisza Fured, unde inamicul avea cam, 5 batalioane. Acestea sunt atacate dinspre est de detaşamentul colonel Oprescu pe două coloane, în timp ce de la sud sunt atacate de un detaşament din div 2 cav, un escadron făcând legătura între ele. După o luptă îndârjită, detaşamentul colonel Opreascu zdrobeşte rezistenţa inamică şi pătrunde în Tisza Fured capturând 11 ofiţeri şi 300 soldaţi inamici, 3 mitraliere şi un tun. Detaşamentul din div 2 cav respinge inamicul din Tisza Sollos şi avansează spre Tisza Orveny pentru a cădea în spatele inamicului respins de colonelul Oprescu şi a-i tăia retragerea. Acţiunea reuşeşte pe deplin, reg 9 roşiori capturând un ofiţer şi 100 de soldaţi cu o mitralieră. Restul forţelor ungare care se retrag spre Tisa sunt măcelărite sau aruncate peste Tisa. În seara zilei de 24 iulie, inamicul nu mai are la stânga Tisei pe frontul Grupului de Nord decât forţele din capul de pod Rakamaz.
Grupul de Manevră general Moşoiu începe acţiunea în zori, la ora 4.00. La dreapta Grupului de Manevră, parte din div a 2-a cavalerie, pivotează cel mai mult, pentru a asigura dreapta şi spatele Grupului. Brig 2 roşiori (general Davidoglu) cu reg 4 (col Moruzzi) ocupă localităţile Tisza Szt Imre, Tisza Dersz şi Abad Szalok, pe Tisa, asigurând flancul, în timp ce cealaltă parte (reg 9) acţionează la Tisza Fured, după cum s-a văzut. Odată lichidat capul de pod de la Tisza Fured, flancul drept era asigurat.
Acţiunea decisivă cădea în sarcina centrului, div 1 (general Obogeanu Mihai), care începe avansul până la linia de 5 km nord-est de Kunhegyes – 9 km nord-est Kenderes, unde se opreşte (ora 9.00) pentru a aştepta rezultatul acţiunii spre Kunhegyes, unde trimisese un batalion pentru a concura cu div 2 la ocuparea localităţii. După ocuparea acesteia de către detaşamentul colonelului Ressel, div 1 reia înaintarea, dar nu cu întreaga linie deodată,, brigada 1 pornind mai târziu, deoarece ştirea ocupării localităţii i-a parvenit cu întârziere. Între timp brigada a 2-a de la stânga se angajase în luptă cu linia principală inamică, atacând cu energie, dar atacul progresează încet din cauza terenului şi focului puternic inamic, precum şi din lipsa acoperirii pe flancuri. Inamicul primind întăriri contraatacă pe flancuri, dar este respins de intervenţia batalionului 3 reg 31 din rezerva brigăzii. Între timp, brig 1 ajungând pe câmpul de luptă, angajează inamicul ce ocupa fermele de la 4 km nord Kenderes, iar reg 17 înaintează şi pronunţă o mişcare de învăşuire a flancului stâng şi a spatelui inamic. Faţă de această situaţie, trupele din divizia a 6-a inamică ce ocupau Kenderes se retrag în grabă spre sud şi sud-vest.
La aripa stângă a Grupului de Manevră, ordinul era de a ataca spre Kis Ujsallas, concomitent cu grupul general Papp, care va ataca dinspre vest şi sud-est. Brig 12 inf din Grupul de Manevră respinge primele elemente inamice, apoi se opreşte pentru a-şi organiza rezervele, tot în jur de ora 9.00. O încercare inamică de contraatac pe aripa dreaptă este respinsă. Inamicul, văzându-şi flancul descoperit prin înaintarea div 1 la Kenderes, începe retragerea. Ai noştri încep urmărirea, când două companii inamice surprind flancul stâng descoperit al reg 12 inf, care încă nu făcuse legătura cu dreapta Grupului de Sud, aflat încă la 15 km. Reg 12 se retrage, antrenând după el şi reg 11 de la dreapta sa, pentru a nu rămâne descoperit. Contraatacul inamic este respins, dar se pierduse momentul prielnic pentru urmărire.
Grupul de Sud, respectiv detaşamentul general Papp, care avea misiunea de a imobiliza inamicul la Bereteu, ordonă detaşamentului Cristescu să atace spre Turkeve şi detaşamentului colonel Pascu să atace cu stânga acoperită de Cristescu spre Kis Ujszallas, în cooperare cu stânga Grupului de Manevră. Lt-col Cristescu respinge primele linii inamice până la marginea oraşului Turkeve, dar ameninţat să-i fie înconjurate flancurile de superioritatea inamică şi terminând muniţia, reuşeşte să iasă din încercuire prin lupte la baionetă şi se retrage la Szeghalom, dar inamicul nu urmăreşte. Detaşamentul Pascu luptă cu îndârjire la vest de Gyoma până seara, când respinge inamicul spre Mezo Tur.
În sectorul gura Mureşului – gura Crişului sunt respinse noi încercări de trecere a Tisei de către div a 2-a roşie la Szentes, între timp continuând concentrarea forţelor grupului general Lecca, cu misiunea de ataca intrândul inamic de la Szolnok dinspre sud.
Generalul Prezan, şeful M.C.G. ordonă Grupului de Nord să aibă o atitudine agresivă la Rakamaz, chiar să efectueze incursiuni peste Tisa, pentru a împiedica cu orice preţ trimiterea de forţe din acest sector. La Grupul de Manevră ordonă ca acesta să-şi acopere stânga cu o brigadă de cavalerie întărită cu artilerie, pentru a acoperi stânga sa şi a face cât mai rapid legătura cu aripa dreaptă a grupului Papp. Grupul Lecca să înceapă acţiunea de atac dinspre sud încă din zorii zilei de 25 iulie. mai mult, în cazul în care rezistenţa inamică va fi zdrobită de către Grupul de Manevră, este necesar să se exploateze victoria la maximum, pentru asta va trebui ca trupele de cavalerie să fie gata să treacă Tisa în sectorul Tisza Bo – Fegyvernek, apreciat ca cel mai bun loc de trecere. Iată că ideea de trecere a Tisei până la completa zdrobire a inamicului, implicit prin ocuparea Budapestei, apare în ordinele date de generalul Prezan, şeful M.C.G. încă din data de 24 iulie, prima zi a contraofensivei trupelor române.

Trecerea Tisei la Tisza-Bo în prezenţa suveranilor români

 Capitularea Szolnokului

Pe frontul principalei pătrunderi inamice de la Szolnok luptele puternice reîncep din zorii zilei de 25 iulie. Grupul de manevră îşi continuă înaintarea spre sud. La ora 6.00, reg 17 inf este primit cu puternice focuri de artilerie şi infanterie de la Fegyvernek şi fermele nord Szarpafalu. Acest regiment atacă reuşind ocuparea acestora. Batalionul 2, care ocupase fermele de la nord de Szarpafalu continuă înaintarea spre acesta până când se produce un gol între el şi batalionul 3, care ocupase Fegyvernek. În acest gol se produce un contraatac inamic, silind batalionul cu muniţia pe terminate să se retragă. Intervin în luptă brig 3 roşiori, precum şi două batalioane de infanterie, dar nu reuşesc să oprească înaintarea forţelor inamice superioare. Către ora 16.30 situaţia devenise periculoasă pentru divizia 1, deoarece brigada 1 de la aripa dreaptă şi brigada 3 roşiori se afla în retragere, iar brigada 2 de la aripa stângă se afla mai înapoi, neputând interveni în timp util. Faţă de această situaţie, divizia 1 ordonă un contraatac general, cu tot cu rezervele, inclusiv batalionul de pionieri, contraatac început la ora 17.00, pe frontul Fegyvernek – Szaparfalu, contraatac ce opreşte înaintarea inamică. Soseşte pe câmpul de luptă şi brigada a 2-a care pune artileria în bătaie şi trece la atac, respingând trupele inamice care încep retragerea. Trupele noastre se instalează pe linia Fegyvernek – Szaparfalu – gara Fegyvernek la ora 21.30. În sectorul Tizsa Bo, încercările de trecere ale inamicului începând cu ora 9.30 au fost respinse după câteva ore de luptă.
Între timp, Kis Ujszallas a fost ocupată, brig 11 inf din div 6 începând înaintarea spre sud pe două coloane spre Torok Szt Miklos, în timp ce rezerva Grupului de Manevră se îndreaptă pe la nord de Kis Ujszallas spre Kenderes - Fegyvernek – Szaparfalu.
Grupul de Sud îşi continuă acţiunea de fixare a inamicului pe Bereteu (lt-col Cristescu) şi Mezo Tur (col Pascu), în timp ce aripa dreaptă a grupului Lecca înainta spre sud spre aceeaşi localitate, în intenţia de a tăia retragerea inamicului de aici, dar inamicul se retrage la timp şi col Pascu intră în Mezo Tur la ora 14.00. Grupul Papp continuă urmărirea spre Torok Szt Miklos, iar Lecca spre direcţia generală Szolnok. La sud de Criş, grupul colonel Pirici aruncă peste Tisa forţele inamice rămase la Szentes, până seara ajungând la podurile de la Csongrad.
Rezultatele până în seara de 25 iulie fiind strălucite, inamicul retrăgându-se în debandadă aproape de pe tot frontul, se impunea urmărirea şi desăvârşirea victoriei prin zdrobirea totală a inamicului ce ar mai încerca vreo rezistenţă, mai mult, tăierea retragerii spre Szolnok şi eventual, trecerea Tisei odată cu el, în urmărire, la vest de Tisa. În acest sens, Grupul de Manevră reia înaintarea în zorii zilei de 26 iulie, la ora 4.00, pe două coloane. Divizia 1, ajunsă pe linia Tisza Sajol – Torok Szt Miklos, urmează să pivoteze spre sud, pentru a tăia retragerea inamicului, dar retragerea lui s-a făcut în aşa grabă încât cea mai mare parte au reuşit să scape. Localităţile cad una după alta în mâinile noastre, iar C.T.T. ordonă ca „urmărirea să se facă şi dincolo de Szolnok, dacă se va putea păşi repede pe urma inamicului”. Brigăzile 1 şi 2 ajung în faţa podurilor (de şosea şi cale ferată) pe care le ţin sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea brigăzii a 12-a, care ar fi trebuit să se angajeze la trecerea Tisei. dar această brigadă ajunge prea târziu, inamicul aruncând podurile în aer. Trupele maghiare în retragere se aruncă în Tisa, după descrierea lui Radu Cosmin, cei care au reuşit să treacă podurile înainte de a fi aruncate în aer aruncându-şi armele să poată fugi mai repede, strigând că „Românul nu iartă!”. Grupurile general Papp şi general Lecca ajung la Tisa pe flancul stâng al Grupului de Manevră general Moşoiu, după ce o grupare din grupul Lecca (detaşamentul general Niculescu) respinge nişte grupări inamice la Tisza Foldvar. La Grupul de Nord se semnalează atacuri inamice în sectorul Buj şi Rakamaz în noaptea de 24 spre 25 iulie, atacuri menite să fixeze forţele noastre în timp ce grosul inamic se retrage peste Tisa. Trupele noastre încep urmărirea aruncând peste Tisa ultimele elemente inamice ce au operat în sectorul Tokay.
Astfel, în seara zilei de 26 iulie 1919, întreg malul stâng al Tisei era curăţat de inamic.

Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei (29 iulie – 4 august 1919)

Generalul Mărdărescu propune generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul M.C.G. vine în seara de 26 iulie, când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi diviziile 2 şi 7 inf. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”. De data asta, românii nu vor repeta greşeala din aprilie. Generalul francez Franchet d’Esperey chiar o spune explicit imediat după aruncarea ungurilor peste Tisa: „ar fi o greşeală ca românii să se oprească din nou pe Tisa”. Şi nu au să se oprească pe Tisa. La 1 august, după trecerea Tisei, generalul d’Esperey felicită M.C.G. român pentru reuşita operaţiunii, comunicând că după ocuparea Budapestei, va ceda armatei române caii şi parcul de artilerie al armatei franceze de Ungaria, pe care doreşte să o disloce imediat după această ocupaţie.
Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţesc, astfel, pe toată lungimea Tisei încep demonstraţiuni, trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi grupării de forţe, cât şi prin mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. S-a văzut eşecul tentativei de la Szolnok, din 26 iulie, când brigada a 12-a ar fi trebuit să teacă Tisa odată cu trupele maghiare în retragere şi să ocupe un cap de pod împiedicând distrugerile provocate podurilor. Generalul Moşoiu nu mai încearcă din nou a doua zi, deoarece concluzia împărtăşită şi de generalul Prezan este că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere după cum se credea ieri, nu este bine să se forţeze acţiunea pentru că scopul poate fi atins printr-o operaţiune indirectă şi fără sacrificii”. Adevărat, inamicul completase distrugerile la poduri şi se întărise pe malul opus, crezând că aici vor încerca românii să treacă. Pentru a prelungi iluzia la maxim, demonstraţiile continuă. În sectorul de nord, la Tisza Lok (la Tokay podul fusese distrus), reg 83 inf trecuse la dreapta Tisei un batalion de infanterie.
La 27 iulie generalii Prezan şi Mărdărescu au o întrevedere la Oradea, unde se stabilesc deplasările şi concentrările de trupe în vederea forţării Tisei. Pe tot parcursul zilelor următoare continuă inducerea în eroare a inamicului, în capul de pod de la Tisza Lok este trecut încă un batalion peste Tisa.
Instrucţiuni operative ale M.C.G. către C.T.T., 28 iulie, ora 23.50: „Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. În consecinţă se ordonă: Trecerea Tisei va trebui să se facă în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul. Atacul principal se executa în sectorul Tisza Kores – Fegyvernek, aruncându-se podurile în preajma acestor 2 localităţi. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupă de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.
Forţele inamice estimate erau de circa 55000 de oameni pe Tisa (14000 în nord în regiunea Tokay – Miskolcz, 19000 în regiunea Szolnok, între ele 8-9000 de oameni din detaşamentul Szanto şi brigada 80 internaţională, 15000 în regiunea Csongrad). În interiorul Ungariei, 7000 de oameni la vest de Dunăre (divizia 8), 19000 de oameni la Budapesta în 2 divizii de lucrători în curs de organizare, pe frontul cehoslovac şi sârb cam 3000 de oameni. În total aproximativ 85-90000 de oameni.
Comandamentul român dispunea de 10 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, prin aducerea diviziei a 7-a de pe frontul de est, a 2-a din Oltenia, şi alte forţe mobilizate, un total de circa 120000 de oameni. La 29 iulie generalul Mărdărescu hotărăşte o nouă grupare de forţe, după cum urmează:
Grupul general Holban, divizia 1 şi 2 vânători, la Fegyvernek
Grupul general Moşoiu, divizia 6 la Torok Szt Miklos şi div 1 inf în sectorul Szolnok
Grupul general Dumitrescu, infanteria div a 7-a, brig 12 artilerie, regimentul vânători de munte, div 2 cav şi brig 4 roşiori, în regiunea Madaras
În acoperire pe Tisa, Grupul de Nord general Mihăescu, div 16, întărită cu brig 49 inf din div 20 şi 3 baterii de munte, în sectorul Csap – Abad Szalok (vechiul sector al Grupului de Nord) şi grupul general Papp, întărit cu reg 107 din div 20 şi brig 11 artilerie, în sectorul Abad Szalok – Hodmezo Vasarhely.
În rezerva generală, div 2 inf.
La 29 iulie, divizia 2 vânători, urmată de divizia 1 vânători în spatele ei, grupul general Holban, se apropie de satul Tisza Bo, pe malul Tisei, la nord de Szolnok, unde Tisa face o buclă formând un intrând către malul stâng. La ora 2.30, în zorii zilei de 30 iulie 1919, artileria diviziei a 2-a vânători, întărită cu două baterii grele de 155 mm şi instalată pe laturile intrândului, deschide un foc ucigător în interiorul acestui intrând. Inamicul răspunde cu focuri de mitraliere. La ora 3.05 artileria noastră lungeşte tirul iar regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică este slabă, astfel că întreaga brigadă 4 vânători (reg 9 şi 10) trece până la ora 6.00, urmată de reg 3 vânători din brig 2. Două companii de pontonieri au început la ora 5.00 construcţia unui pod care este terminat la ora 7.15. Artileria diviziei este trecută pe pod. Până la ora 11.00, întreaga div 2 vt este pe malul drept al Tisei, urmată de div 1 vt. Până seara sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, în acest cap de pod fiind trecute deja trei divizii, 1 şi 2 vt, precum şi div 6 din Grupul general Moşoiu. În sectorul de la sud Tokay cele trei batalioane trecute aici continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul diviziei 18, inamicul se retrage în faţa incursiunilor noastre executate la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent, fapt care demonstra că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.
În noaptea următoare, 30 spre 31 iulie, ora 3.30, sub protecţia unui puternic bombardament de artilerie, Grupul general Dumitrescu începe trecerea Tisei la Kis Kore, mai la nord de Tisza Bo şi la sud de Tisza Fured. Rezistenţa inamică este mai serioasă, fapt care întârzie aruncarea podului până la ora 11.00, iar podul este gata la ora 16.00. Până seara capul de pod ajunge la o dezvoltare de 20 km şi 11 km adâncime.

Trupele române în Budapesta

 

Între timp, grupurile general Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod, iar trupele continuă să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi generalul Prezan asistă la trecerile de la Tisza Bo şi Kis Kore, ba chiar înaintează până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii, şi aşa cu moralul deosebit de ridicat.

Prima rezistenţă mai serioasă o întâmpină generalul Moşoiu la Besenzog, unde atacă cu două batalioane pe front şi al treilea învăluie pe la sud, ocupând satul. Acţiunile continuă pe tot frontul, o nouă rezistenţă fiind întâmpinată de divizia a 6-a din Grupul Moşoiu la Rekas, din partea trupelor maghiare care ocupau râul Zagya până la Szolnok. Szolnokul este atacat şi de divizia a 16-a cu generalul Papp, care îl ocupă întorcând apărarea inamică de pe râul Zagya. Contraatacul inamic dinspre Ujsasz şi Abony scoate din oraş cele două batalioane, care se retrag la nord de Szolnok, unde fac legătura cu detaşamentul trimis de div a 6-a, cu care revin şi reocupă Szolnokul prin luptă. Pe tot frontul, incursiunile curajoase ale trupelor noastre care distrug căile ferate de legătură cu Budapesta au efect.

Populaţia săracă a Budapestei hrănită de trupele române

În zilele următoare, urmărirea şi dezorganizarea forţelor inamice continuă. Sunt interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăind căile de retragere ale forţelor inamice, care încep să se predea rând pe rând. La 3 august generalul Rusescu, cu patru sute de călăreţi şi două secţii de mitraliere, intră în Budapesta şi ocupă cazarma Herzog Iosif, aşteptând atacul diviziilor de lucrători care nu se mai pronunţă. (vezi Ocuparea Budapestei (I)) A doua zi intră grosul trupelor, care defilează pe strada Andrassy în faţa generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania. Trupele maghiare sunt dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Bela Kuhn fuge în Uniunea Sovietică prin Austria, unde este executat de Stalin în epurările din 1938. Trupele române evacuează Budapesta la 7 noiembrie 1919, în câteva luni, până în martie 1920, întreg teritoriul Ungariei este evacuat.

Consfătuire interaliată la palatul regal din Buda ocupată de trupele române

 

La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon, în Versailles, tratatul de pace între Ungaria şi puterile aliate. Articolul 45 al tratatului de la Trianon prevede:
„Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei astfel cum sunt fixate la art 27 partea a II-a şi le recunoaşte prin prezentul tratat, sau prin orice alte tratate încheiate, în scop de a regla teritoriile actuale ca făcând parte din România”.
Astfel s-a scris istoria războiului româno-ungar din 1919, un război pe nedrept uitat.

Bibliografie:
Radu Cosmin, Românii la Budapesta
General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei
Lt-col Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848-1849 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria
***, Jurnal de operaţiuni al Comandamentului trupelor din Transilvania (1918 – 1921)

Unul dintre numeroase clopote de la bisericile din Ardeal, ridicat de trupele maghiare şi găsit în Budapesta

Material sanitar românesc ridicat de trupele de ocupaţie maghiare şi găsit în mare cantitate în depozitele 

din Budapesta (se disting inscripţiile în limba română)