Sânge pe Nistru și diversiunea internațională

 Mostră de dezinformare online

La noi nu se observă, la noi este campanie electorală internă de când ne ştim, dar adevărul trist este că la noi nu se observă că suntem sub un asediu mediatic şi psihologic de la est cum n-am mai fost demult, poate s-ar putea face comparaţie doar în 1940.

Principalele acţiuni ar fi numirea lui Dmitri Rogozin, după patru ani ca ambasador al Rusiei la NATO ca reprezentant rus pentru Transnistria, cea mai sensibilă zonă a Europei, asupra căreia s-a aplecat cam mult în ultima vreme Germania, aflată într-o nouă lună de miere cu Rusia, la fel ca şi în 1939-1941, dar foarte interesante sunt declaraţiile lui Rogozin după numire, în care recunoaşte deschis participarea Rusiei în conflictul de pe Nistru din 1992, în care menţionează că el însuşi ar fi   participat. Spun că sunt foarte interesante, deoarece pentru prima oară Rusia recunoaşte printr-un oficial de rang înalt această participare, în ciuda tuturor mărturiilor şi documentelor filmate, Rusia a continuat să le califice falsuri şi provocări. La fel a procedat în aceeaşi perioadă în Georgia, respectiv în Osetia de Sud şi Abhazia, unde a contestat implicarea, chiar dacă georgienii au prezentat presei un avion Su-27 doborât şi pilotul mort cu grad de căpitan în uniformă rusească, de asemenea spunând că sunt falsuri. Ar mai fi atacurile în presa rusă împotriva României, atacuri de cea mai joasă speţă, mistificări ale istoriei Basarabiei cum rar mi-a fost dat să văd, în care ruşii erau prezentaţi tot timpul ca şi eliberatori veniţi în ajutorul şi la chemarea poporului moldovean ca să fie eliberat din robia românească. Exemplele ar mai putea continua, ca de exemplu remarcile ambasadorului rus la Chişinău, Kuzmin, care lua peste picior armata română, uitând că aceasta s-a comportat eroic fără să fie împinsă din spate de pistoalele NKVD-iștilor.

Dar care sunt cauzele acestei ofensive parcă fără precedent? Cauzele sunt mai complexe decât cele prezentate într-un alt articol mai vechi cu această temă De ce nu mai poate Rusia de grija noastră deoarece se adaugă elemente noi, care atunci abia se întrezăreau. De exemplu, faptul că în sfârşit republica Moldova are un preşedinte legitim şi nu unul interimar, şi culmea, unul care nu-şi ascunde simpatiile româneşti. O grea lovitură pentru Moscova, care spera pe o continuare a instabilităţii de la Chişinău pentru a-şi întări poziţia. Al doilea factor îl reprezintă amplificarea manifestaţiilor reunite sub ideea comemorării a două sute de ani de la ocuparea Basarabiei de către Rusia. Ruşii nu sunt proşti, au observat că din ce în ce mai mulţi de pe ambele maluri ale Prutului se implică în aceste manifestări considerate ca şi ostile Rusiei, iar ideea de conştiinţă comună, de apartenenţă la acelaşi neam câştigă teren mai ales în Moldova, într-un ritm îngrijorător pentru Moscova care ar dori să menţină Moldova cât mai mult în sfera sa de influenţă. Ar ma8i fi şi scutul antirachetă şi multe altele (vezi Un scut pentru neliniștea Rusiei).

Până la urmă, la fel cum spuneam în articolul menţionat, ruşii reacţionează în acest fel şi sub impulsul unui sentiment de teamă faţă de posibilitatea de a pierde Moldova. Nu te legi de cineva de care nu-ţi pasă, Putin nu se leagă de papuaşi, dar se leagă de americani, de occidentali, şi se mai leagă şi de români. De ce? Îi este teamă. Îi este teamă de faptul că România poate redeveni împreună cu Polonia o barieră care să stăvilească presiunea rusă, o barieră având în spate susţinerea celei mai mari puteri militare a momentului, NATO. Şi mai ales, în acest moment, în care putin a fost reinstalat la Kremlin ca şi preşedinte reloaded, este nevoie să găseşti un rapid adversar extern pentru a distrage atenţia de la protestele şi contestările violente împotriva sa în ultima vreme.

Dar nu acesta era subiectul principal, ci faptul că în această campanie internaţională de denigrare au fost incluse şi cărţile mele, culmea, fără ca iniţiatorii campaniei să le fi citit măcar.

Sânge pe Nistru, subiect internaţional de presă

A început, deloc întâmplător, zic eu, în jurul datei de 27 martie, data aniversării Unirii Basarabiei cu România de la 1918.

A apărut pe siteul Korespondent.net, atrăgând cam o mie de comentarii, semn că subiectul este de interes pentru ei, linkul http://korrespondent.net/world/1333893-krov-na-dnestre-v-rumynii-vyshel-roman-ob-ukraino-rumynskom-vooruzhennom-konflikte. In traducerea de pe Google Translation, traducere in engleză, deoarece cea in română are multe erori, dar o puteţi încerca, articolul sună cam aşa:

„In Romania, is gaining in popularity a new military-political novel writer of Romanian Christian negro Sange pe Nistru (Dniester Blood on), which describes a possible military conflict between the Romanian army on the one hand, and the Transdniestrian and Ukrainian, on the other.
"Bessarabia and Romania, sooner or later unite. But what in this situation will be the reaction of Transdniestria, Russia?" - Noted in the annotations of Romanian Publishers Marist.
The book describes the fact that in 2014 the Romanian army to cross the river Prut in four places, and extends to Chisinau, where he is one of the major battles with the advancing Transnistrian and Ukrainian military units. Military operations also occur in Romania.

Thus, the reader under the name Vicioba wrote that the Romanians "the first Americans to help supply Harrier aircraft and the F14, helicopters, Chinook, and the constant presence of the fleet in the Mediterranean. Further included Hungarian paratroopers in Maramures, Bulgarians and Turks in the Dobruja, and finally, Polish, French, British and German armies attacked through the Ukraine, Poland and Slovakia. "
Another reader reports new details - "the United States are at war with China over Taiwan, and do not want to speak out against the Ukraine, so as not to cause hostility of Russia and not provoke the alliance between Moscow and Beijing. European allies are in no hurry to send troops, waiting to connect Americans . Thus, in the early days of Romania remains alone, while Ukraine is counting on a blitzkrieg. "
Another fan of Romanian fiction author puts forward a claim in an unreal light weapons and military equipment of Russian-Transnistrian side, means war.
One of the novel tells us that the Transnistrian military convoy was marked by a laser device, so that was destroyed by the Romanian Air Force.
The novel, which can be purchased in bookstores of the country, is a continuation of the thriller Negro Sand armele vorbesc (When a weapon is said), which describes a coup in Ukraine, which subsequently led to a military confrontation with the Romania.”

A apărut şi versiunea bulgară, bulgarii probabil supăraţi pe faptul că avem nişte lucruri de lămurit referitoare la graniţa maritimă comună, au încercat să dea cu parul într-un mod propriu. ( http://www.fakel.bg/index.php?t=1822 ).

Apoi Komsomolskaia Pravda (link http://kp.md/daily/25859.4/2826366/)

Având și un semnal în engleză: http://focus-fen.net/?id=n274446&fb_source=message

Şi, în final, agenţia Regnum, care cu câteva zile înainte dădea un atac serios împotriva românilor şi României, mergând până la falsificarea grosolană a adevărului şi istoriei Basarabiei, iată ce scrie în 8 aprilie 2012.

http://regnum.ru/news/polit/1517574.html

Este instructiv să dau aici traducerea de pe agenţia rusă de ştiri Regnum, ca să vă faceţi o idee:

“In Ukraine, waiting for "direct military aggression of Romania"

Ukrainian newspaper "Day" April 4 analyzes the novel by Romanian writer Christian Negri, modeling of the Ukrainian-Romanian dispute over Bessarabia military.
"Blood on the Dniester" - that is transferred to a new work by Christian Negri. It is written on the model of many controversial novels of recent wars between neighboring nations ... And would not cause so much emotion in Romania, Moldova, Ukraine, Russia and the breakaway Dniester republic, if all parties to the conflict were not aware: one of the scenarios described long-standing territorial conflict resolution. And the script - not shocking imagination of the author and one of the possible options for a radical solution to the problem of post-Soviet borders in a particular case ... Of course, the author of "Blood on the Dniester" could only have a goal to shock the reader and thereby increase sales of his novel. But this kind of sentiment has consistently expressed a part of Romania's political establishment, until the current President Traian Basescu. The last date of the annexation, even called Bessarabia - 2025 (November 30, 2010, responding to questions Publishing Romania Libera, Romanian President Traian Basescu said the following: "Romania Libera: Is there a time perspective, for example, 25 years, in which Romania and the Republic of Moldova join - President Traian Basescu: Why not? - RL: How do you see this region in 25 years - TB: The boundaries of the EU will be the Dniester, and democratic development in the region will be an incentive for other countries - such as the Ukraine - to rush into the EU. After 25 years, the Balkans are part of the EU and NATO. - RL: In Romania and Bessarabia in the same country - TB: If you wish to be Romanians from both banks of the Prut River "- approx. IA REGNUM) In the 15 years later than in the novel Negri, but also in the foreseeable future, "- says the publication.
"Not only Ukraine is a potential target for territorial desires. Moldova and Transdniestria in this plan are not less vulnerable, and attractive. Frozen for 10 years of conflict in the Dniester River (Russia stopped military aggression against Moldova's Transnistria in the summer of 1992 - approx. IA REGNUM) somehow must be resolved. And in Romania, many of those who do not mind seeing his solution by military means ... Ukraine may be involved in military conflict, not only because of the encroachment on their territory, but in the case of territorial conflicts among neighbors. And the most of the current border conflict is just the Transnistrian problem - heiress, like most such conflicts, the Jesuit Stalin's nationalities policy. artificial boundaries, where there are former Soviet republics, making them internally and externally vulnerable and largely serve the cause of problems with national identity among citizens of these states. Ukraine - one of the states suffering from a similar situation, but thank God its territory was not armed conflicts and ethnic clashes. another matter - Moldova and Transnistria. This conflict can not be resolved without radical measures to ensure the incorporation of Transnistria or Ukraine, or Moldova, or in a single Romanian-Moldovan state - says the publication. - The reunification of Moldova ("Moldova Bessarabian"), and Romania is not so unrealistic (Obviously a "reunion" means the reoccupation of Bessarabia by Romania, by analogy with the occupation in the 1918 - 1940 and 1941-1944. annexation of Bessarabia, Romania was not recognized by the USSR, before the invasion of Romania in December 1917, the territory belonged to Russia Bessarabia, the latter nothing to do with Romania and Romanians did not have - approx. IA REGNUM). Romania in recent years has strengthened its military capabilities, so the idea of ​​"Greater Romania" have not gone away. "
"Build in recent years, its military power and having the support behind the U.S. and NATO, Romania may continue to behave in a rollicking for Ukraine. She was a lot can - and largely because of the actions or inactions of the Ukrainian side: as in the case of Snake and the Giurgiulesti. Another thing - support the Europeans and Americans have a direct military aggression in Romania. So far, this development seems questionable. stakes are not so large as to encourage the Romanian revanchism to a critical level. Especially if it might lead to war not only with Ukraine, and Russia, decide that speak out in defense of Pridnestrovie. Of course, Russia is also unlikely to ready for war with Romania (ie NATO) in Transnistria. And it is hardly ready to Ukraine. However, in such extreme situations, there are so many circumstances that are impossible to calculate (from the global geopolitical situation to the personal qualities of leaders of countries involved in the conflict), and because they give rise to fantasies of novelists "- sums up the" Day ".

Also, the publication cites the opinion of the Romanian expert Oany Popescu, Director, Center for Conflict Prevention in Bucharest: "As for books, Christian Negri, in his blog, he defines it as" political-military thriller "- a fantasy novel, which is served in a war scenario in 2014. I doubt it will get some support in the Romanian society. I even have no idea why the author sees the opportunity. To be honest, I can not even imagine this in a tangible future. This book - not political and not scientific, it's fantastic novel. Therefore, since it is a fiction, it is possible to imagine anything - including the war between Switzerland and Luxembourg, or between Australia and Canada! Negri's book does not reflect any "conflicting feelings" in the Romanian society. Nobody wants to be in conflict with the any neighbor of a range of political and social, on the contrary, we observe with concern what is happening in the Balkans, where again there are some inter-ethnic violence. We are not happy with the instability in our region. That is why Romania supports the Euro-Atlantic integration of the entire region: so that he could become space solid and lasting peace and prosperity. As for the statement Basescu that Moldova may in the next 25 years to return to the outside of Romania, and the border of the European Union will take place on the Dniester, which was quoted RIA-Novosti, - this is a very inaccurate statement quoted the President of Romania . Basescu said that after 25 years, Romania and the Republic of Moldova will be together again as members of the European Union, where borders do not matter. He said that as soon as the Republic of Moldova and Balkan countries become EU members, it will also give a powerful impetus to other neighbors, such as Ukraine, to do the same. Romania has always strongly supported the aspirations of its neighbors to become members of the EU and NATO. And again, again, it is not about unification with Moldova, and how to be together in the EU”
However, the Ukrainian political analyst Vitaly Kulik in her Facebook notes: "The question is not futurology, but the fact that in Romania there is demand for such a Literary, she SHOWS it is the public mood."

Deci, a apărut şi în ziarul Ziua din Ucraina, şi după cele menţionate şi descrise, se poate face o idee despre impactul internaţional. Mai mult, a fost preluat şi de presa din republica Moldova, de către unimedia.md (http://unimedia.md/?mod=news&id=45956&fb_source=message)

şi inprofunzime.md (http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/sange-pe-nistru-in-2014-romania-va-purta-un-razboi-cu-transnistria.html).

Mai departe, am ajuns subiect de ştiri pe la televiziunile din Republica Moldova. Urmăriţi, vă rog:

În ce constă dezinformarea

În primul rând, aş vrea să atrag atenţia asupra unor fragmente din articolele mai sus menţionate. M-aş referi în primul rând la Regnum, care chiar în titlu spune aşa: “Ucraina, în aşteptarea unei agresiuni militare directe din partea României”. Mai mult, printre comentarii se remarcă unii care clamează în gura mare că este vorba de o provocare şi toţi aceşti provocatori ar trebui sancţionaţi sau interzişi. Culmea, chiar pe siteurile din Moldova am întâlnit câteva astfel de reacţii, dar care au fost puse rapid la punct de către alţii cu scaun la cap.

Păi bine, oameni buni, ceea ce am scris eu în cele două romane (nu unul) se înscrie în categoria de ficţiune militară, sau thriller politico-militar, sau techno-thriller, un gen literar foarte bine reprezentat în Occident, şi chiar în unele zone ale orientului. Mai trebuie să amintesc că majoritatea filmelor de succes din occident se fac pe baza unor astfel de cărţi? Că sunt scriitori consacraţi care scriu despre aşa ceva, ca Tom Clancy, Frederik Forsyth, Larry Bond sau mulţi alţii? Dacă ar fi după Tom Clancy şi Larry Bond, al treilea război mondial ar fi fost demult o realitate, aşa cum scriau ei în Red Storm Raising, tradus la editura Rao ca şi Furtuna roşie. S-au scris sute de cărţi despre al treilea război mondial care nu a avut loc, s-au scris şi multe altele despre posibile conflicte post război rece, dar niciunul nu a avut parte de o astfel de reacţie din partea Rusiei sau Ucrainei. De exemplu, s-a scris un roman despre asasinarea papei la viitoarea sa vizită în Turcia acum câţiva ani, dar nu a avut parte de o astfel de reacţie. Mai mult, prieteni din Ucraina mi-au scris că au apărut chiar în Ucraina cărţi, romane de acest gen, care prefigurează un conflict între Rusia şi Ucraina şi s-au vândut bine, dar nu a fost nicio astfel de reacţie în presă şi media online.

Pe scurt, un astfel de roman porneşte de la situaţia politică actuală şi dezvoltă un scenariu mai mult sau mai puţin credibil în care două ţări ajung în conflict, urmărind mai departe dezvoltarea conflictului şi rezolvarea lui, în funcţie de talentul şi imaginaţia autorului. De exemplu, o carte foarte bine vândută din anii 90 prefigura un conflict între Franţa şi Germania, asta înseamnă că aşa ceva s-a întâmplat, sau că preşedintele francez sau cancelarul german s-au simţit jigniţi, sau presa din cele două ţări a luat foc? Să revenim cu picioarele pe pământ, domnilor!

Dar ceea ce mi se pare mai grav este faptul că acest roman al meu, Sânge pe Nistru, este folosit într-o campanie îndreptată împotriva României. În ce sens? Niciunul dintre cei care au scris articolele, la fel, niciunul dintre cei care comentează, nu au citit romanul. Nu numai atât, nu au citit nici prezentarea, sau synopsisul, care apare pe coperta a IV-a cărţii sau chiar pe blogul meu. Sau l-au citit şi l-au ignorat, luând părţi din el care li s-au părut convenabile scopului lor, cel al prezentării României ca şi un stat agresor, lucru total înafara cadrului celor scrise sau descrise în roman sau în prezentări. Au pus harta de pe coperta IV şi au comentat cum au vrut. O practică tipic sovietică, zic eu.

Să vedem ce se spune în articole: „armata română trece Prutul unde luptă cu unităţi transnistrene, ucrainene şi ruseşti la Chişinău, precum şi în România”

Alta: „românii sunt ajutaţi de unguri, americani, bulgari, turci, polonezi, francezi şi germani”

În altă parte, în Regnum, lucrurile sunt ceva mai clare, după ce compară scenariul romanului cu declaraţii mai vechi ale preşedintelui conform cărora noi şi moldovenii ne vom întâlni în UE, concluzionând că România ar avea un scop expansionist. Dar ce este mai important, chiar Regnum în acel articol confirmă faptul că Rusia „a stopat atacul moldovenilor în Transnistria în 1992”, ceea ce nu a recunoscut până acum, până la declaraţiile lui Rogozin despre care vorbeam mai sus, şi mai mult, ne dă o lecţie de istorie a la russe: „a "reunion" means the reoccupation of Bessarabia by Romania, by analogy with the occupation in the 1918 - 1940 and 1941-1944. annexation of Bessarabia, Romania was not recognized by the USSR, before the invasion of Romania in December 1917, the territory belonged to Russia Bessarabia, the latter nothing to do with Romania and Romanians did not have”. Ca să fie clar care este istoria rusă.

Deşi nu cred că cineva dintre cei care au postat a citit romanul, am urmărit şi tradus cu Google Translate unele comentarii dintre cele o mie de pe unul din siteurile mai sus menţionate, şi am rămas siderat despre cunoştinţele de istorie ale celor care le-au postat, fapte pe care aceştia le iau de bune, ca şi adevăruri, împotriva oricăror logici elementare. De exemplu, cineva, un ucrainean, posta despre Bucovina şi spunea că aceasta a aparţinut Austro-Ungariei, a fost ocupată militar de România în 1918, apoi s-a unit de bună voie, prin propria voinţă, cu URSS în 1940! Aceşti ucraineni sunt efectiv cu mintea spălată, dacă îşi pot închipui că cineva s-ar uni de bună voie în 1940 cu Uniunea Sovietică care în urmă cu şapte ani a ucis câteva milioane de ucraineni prin înfometare, aşa numitul Holodomor, despre care aceiaşi ucraineni îl declară ca atare. Nu este de mirare, nici Rusia, nici Ucraina, nu recunosc până în ziua de astăzi masacrele contra românilor petrecute în anii 1940-1941, nu recunosc nici măcar cel de la Fântâna Albă, de la 1 aprilie 1941, când au fost ucişi mii de români care doreau să fugă din paradisul sovietic. Totuşi, sunt postaci care afirmă senini că Bucovina s-a unit în 1940 cu URSS, respectiv cu Ucraina, de bună voie. Asta ca să vedem cum stăm, care este istoria prin prisma vecinilor noştri.

Merg mai departe, faptul că un aşa zis analist ucrainean (nominalizat cu numele de Vitali Kulik) spune că „problema este nu despre futurologie, ci despre faptul că în România este cerere pentru o astfel de literatură, asta demonstrează că aceasta este opţiunea publicului”. Nu am decât un singur comentariu aici: Vitali dragă, termină-ţi votca şi culcă-te!

Realitatea, în contradicţie

Aş dori să lămuresc unele lucruri despre romanele mele. În primul rând, în harababura creată online de unii şi alţii, este vorba de două romane, nu unul. În încercarea de a face un melanj despre cât de răi şi agresivi sunt românii, cum am mai spus, cei care au preluat şi despicat subiectul le-au cam amestecat, dar nu are importanţă pentru ei, oricum nu le-au citit, şi chiar dacă ar fi făcut-o, nu le-ar fi înţeles.

Primul roman se intitulează Când armele vorbesc şi este apărut la sfârşitul lui 2006, a ajuns cunoscut în 2007. Am o prezentare pe blog aici Despre Thrillerul politico-militar, iar următorul este Sânge pe Nistru, cu prezentarea aici Sânge pe Nistru, un nou thriller politico-militar.

După cum se spune şi în prezentare, sau synopspis, primul meu roman descrie un scenariu conform căruia Ucraina ajunge o dictatură militară care, pentru a-şi menţine puterea, pentru a adormi contestările interne, organizează un război considerat de scurtă durată contra României cu care are de împărţit multe lucruri, profitând de implicarea Statelor Unite în războiul proaspăt declanşat între China şi Taiwan. Dacă cineva contestă veridicitatea posibilităţii ca Ucraina să devină o dictatură militară, îl invit pe acesta să arunce o privire pe analizele internaţionale referitoare la ceea ce se întâmplă acum în Ucraina, confruntată cu un faliment previzibil, cu opoziţia băgată la închisoare, şi apoi să judece cine are mai mari şanse să ajungă o dictatură militară, Ucraina sau România.  Deci Când armele vorbesc este despre respingerea unui atac ucrainean împotriva României, nu invers. Un videoclip al acestui roman poate fi urmărit aici.

Sânge pe Nistru, eroul publicaţiilor internaţionale, este ceva mai complex, de aceea este luat ca şi cal de bătaie pe plan internaţional. Poate este mai greu de înţeles synopsisul sau harta prezentată, cea de pe coperta IV, este prea explicită, dar asta nu explică dezinformarea crasă, doar se afirmă ceva în ciuda tuturor evidenţelor, fără a se cita explicaţia de pe copertă, doar luând bucăţi din ea şi atât. Chiar şi dacă te uiţi pe hartă, vezi că sunt avansări de trupe spre Chişinău şi din partea estică, din Transnistria, nu doar de peste Prut. Dar este suficient pentru detractori să prezinte România ca şi agresor, uitând să menţioneze în ce context, în roman, au trecut trupele române Prutul. Ei, aici e problema, firul romanului porneşte de la premisa că la Chişinău este puterea comunistă, dar la următoarele alegeri şansa este de partea unioniştilor, se petrece un episod gen 7 aprilie 2009 şi aceştia vin la putere, dar Transnistria trimite trupe spre Chişinău pentru a înlătura noua putere şi atunci este cerut ajutorul României. Nu-i aşa că sună altfel? De unde şi până unde atitudine belicoasă a României în cele două romane?

Şi încă câteva precizări, în Sânge pe Nistru nu este cu nimic vorba de Ungaria, Bulgaria sau Ucraina, aşa că ucrainenii pot sta liniştiţi, nu încordaţi, aşa cum ne sugerează agenţia de ştiri Regnum. Încă ceva, în toate aceste relatări ruseşti sau ucrainene se sugerează că România se înarmează, etc. M-aş bucura să fie aşa, o creştere a puterii militare nu poate fi decât benefică în situaţia şi starea în care ne aflăm, dar parcă altcineva a anunţat cu surle şi trâmbiţe cel mai ambiţios program de înarmare pentru următorii zece ani pentru ţara sa, iar acest cineva este nimeni altul decât preşedintele actual al Rusiei. Totuşi, pentru o lămurire despre ce este vorba în acest thriller, adaug aici videoclipul cărţii:

În încheiere, remarc că în România, pe siteurile de  internet, nu a apărut nicio reacţie. Este normal, noi trăim nu pe o insulă izolată, ci pe o planetă separată numită Electoralia, cu capitala la Alegeri, şi în afară de capitală mai există doar o câmpie plană şi întinsă, Câmpia Electoraliei, cunoscută mai mult sub numele de Campania Electorală.

      

   

Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (I)

Cel puţin într-o privinţă, preşedintele a avut dreptate: ni s-a umplut ţara de experţi. Fel de fel de experţi care vin pe la televiziuni să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre evenimente şi fapte, cu o morgă dată de greutatea argumentelor şi cunoştinţelor lor. Mai ales în preajma unor date cruciale, a împlinirii unor ani de la anumite evenimente importante pentru istoria noastră, ecranele televiziunilor sunt invadate de aceşti experţi istorici, strategi sau militari. Nu ştiu pe ce bază se face selecţia acestora, dar am constatat că majoritatea cunosc evenimentele tangenţial, dar îşi dau cu părerea şi afirmă unele lucruri pe care le consideră, după părerea lor, axiome indiscutabile, dar acestea nu rezistă la o analiză mai serioasă. Din păcate, moderatorii nu sunt pregătiţi pentru o asemenea analiză, iar asta îi face pe respectivii experţi să devină şi mai pătrunşi de importanţa afirmaţiilor lor. De exemplu, la fiecare 22 iunie o mare masă de experţi strigă în gura mare că trebuia să ne oprim pe linia Nistrului şi o spun ca şi o axiomă de netăgăduit, pe moment nu are cine să-i combată. Prin acest fapt, ei devin tot mai siguri de cele afirmate, ei mergând mai departe făcând o comparaţie între noi şi Finlanda acelor ani. Am scris într-un articol precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) argumentele pro şi contra, încercând să expun acele decizii prin prisma cauzelor operaţionale, militare, tactice şi strategice. Astăzi mă voi opri asupra comparaţiilor dintre România şi Finlanda în acea perioadă, pentru a încerca să detaliez cazul finlandez, prea puţin cunoscut publicului nostru, pentru a-l lăsa pe el, publicul, să decidă dacă există mai multe similitudini sau diferenţe între noi şi Finlanda în al doilea război mondial. Dar pentru asta va trebui să încep cu începutul.

Un alt aspect referitor la opiniile acestor experţi, constat că aceştia nici nu cunosc cazul finlandez atunci când fac referire la acesta, vorbesc din păreri proprii sau din auzite. De aceea, voi spune de la bun început că în expunerea care urmează, principala mea sursă o reprezintă cea mai adecvată opinie, cea a celui care a condus ostilităţile de partea finlandeză atunci, precum şi în 1918, cea mai mare personalitate militară a Finlandei, omul care a condus armata finlandeză în trei războaie, în războiul de independenţă, cel de iarnă şi cel de continuare, după cum este numit în istoriografia militară finlandeză. Este vorba de mareşalul Carl Gustav Emil Mannerheim, iar sursa o reprezintă chiar memoriile sale.

Un destin militar de excepţie

Baronul Carl Gustav Emil Mannerheim, singurul mareşal finlandez, s-a născut la 4 iunie 1867 şi de la 15 ani este înscris într-o şcoală militară, exmatriculat pe motive disciplinare, face liceul, este admis la facultate şi pleacă la Şcoala de cavalerie Nicolae, la Sankt Petersburg, de unde promovează în 1889. Pe atunci Finlanda era mare ducat în uniune cu Rusia, aşa că el şi-a urmat cariera militară în cadrul armatei imperiale ruse, iniţial la un regiment de dragoni în Polonia, apoi din 1891 în garda de cavaleri a Majestăţii sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg, apoi luptă în războiul ruso-japonez (1904-1905) fiind avansat colonel pentru bravură în lupta de la Mukden. Conduce două expediţii de cercetare în China, apoi revine în Polonia ca şi comandant al Gărzii de cavalerie, cu gradul de general-maior, ulterior ajunge în anturajul imperial. În 1914, în primul război mondial, conduce brigada de cavalerie în sudul Poloniei, mai târziu ajungând să comande o unitate ruso-română pe frontul din Carpaţi în 1916.

Sunt extrem de interesante opiniile lui despre această parte a biografiei sale, mai ales pentru noi, românii. Desigur, în faza iniţială, Mannerheim susţine teza ofiţerilor superiori ruşi, conform căreia armata română slabă mai mult îi încurca prin faptul că erau nevoiţi să trimită trupe de sprijin în România, pe când interesul lor era să susţină propriul front, fără să mai aibă nevoie de prelungirea lui excesivă pe teritoriul României, care putea fi luată din două părţi, şi de către armatele germano-bulgare conduse de mareşalul von Mackensen. El ajunge să conducă, e drept, pentru scurtă vreme, două brigăzi de cavalerie ruso-române, două divizii române de infanterie şi o brigadă română de infanterie (condusă de colonelul Sturza, cel ce va trăda trecând la inamic) sub numele de „grupul Vrancea”. De o sinceritate extremă ne apare atunci acest citat din memoriile sale: „A apărut o situaţie stânjenitoare când o divizie de cazaci din segmentul adiacent, în noaptea de 3 februarie 1917 şi-a părăsit poziţiile pe neaşteptate, pur şi simplu pentru că comandantul ei şi-a pierdut încrederea în armata română, după cum a declarat ulterior, şi în felul acesta a permis inamicului să pătrundă şi să ocupe o creastă predominantă, de unde oraşul Focşani şi câmpia înconjurătoare puteau fi ţinute sub foc.” Într-adevăr, comandantul cazac şi-o fi pierdut încrederea în armata română, dar de ce nu a făcut-o mai devreme, ci numai atunci când luptele scăzuseră în intensitate datorită iernii grele, rezumându-se la patrulări şi atacuri demonstrative. Iar pentru această cotă, în vara lui 1917, românii vor vărsa mult sânge, în alte părţi chiar înlocuindu-i pe ruşii care fugeau de pe front, dar nu pentru că şi-ar fi pierdut încrederea în armata română, ci pentru că ei fac revoluţie, nu război.

Dar aceste aspecte nu avea de unde să le ştie Mannerhaim deoarece, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, este mutat în alt sector de front, mai la nord, asta după ce asistă într-o permisie la Sankt Petersburg la declanşarea revoluţiei din martie 1917. Este martor la luptele de acolo, apoi pe front, în Bucovina, remarcă slăbirea disciplinei din armata rusă, asta începând cu aprilie 1917. Luptă împotriva ofensivei austro-ungare din Galiţia, de la Tarnopol, şi Bucovina dând înapoi, cedând Tarnopolul şi Cernăuţii, chiar în preziua cumplitelor lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, când trupele române au fost nevoite să facă faţă unei cumplite ofensive alături de ruşii care fugeau de pe front. Îşi rupe piciorul din întâmplare şi pleacă în concediu de refacere la Odessa, ideea că locul său nu mai era în cadrul armatei ruse, după o carieră de treizeci de ani, devenind tot mai pregnantă. Se hotărăşte să plece acasă, unde ajunge după nenumărate peripeţii.

Războiul finlandez pentru independenţă (1918)

Ajuns la Helsinki, Mannerheim devine conştient că nu se punea problema dacă Finlanda va fi antrenată în revoluţie, ci mai degrabă când va fi antrenată. Deoarece situaţia în Finlanda era deosebit de gravă. Din cauza apropierii de Petrograd, nenumăratele garnizoane ruseşti se molipsiseră de morbul revoluţiei, mai ales după ce bolşevicii preluaseră puterea în Rusia. Partidul social-democrat cedase în faţa elementelor radicale, se constituiseră gărzile roşii, şi la 13 noiembrie s-a declanşat o grevă generală în cursul căreia gărzile roşii s-au făcut vinovate de jafuri şi omoruri. Dezordinea a continuat, chiar dacă la 16 decembrie Finlanda îşi proclamă independenţa şi Lenin o recunoaşte la 4 ianuarie 1918. Dar Lenin ignoră cererea Senatului de rechemare a trupelor ruseşti staţionate în ţară, rămânerea lor era de fapt o garanţie că Finlanda se va uni benevol cu Rusia sovietizată cu sprijinul acestor garnizoane atunci când bolşevicii finlandezi vor cuceri puterea, iar garnizoanele ruseşti le vor acorda tot sprijinul necesar, inclusiv militar. Aceeaşi situaţie ca şi în Basarabia, Lenin a recunoscut autonomia, doar pentru ca Basarabia să se declare parte a noului imperiu bolşevic de bună voie, aceasta era reţeta. Iar dacă refuza, erau garnizoanele ruseşti bolşevizate să o ajute, dar în cazul Basarabiei a intervenit un alt factor decisiv numit armata română (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Linia frontului în februarie 1918

În cazul Finlandei, au apărut alţi factori pe care Lenin nu i-a luat în calcul. Unul dintre aceştia avea şi un nume, Mannerheim. La Helsinki, acesta este cooptat la conducerea Comitetului Militar în vederea apropierii unor evenimente grave: gărzile roşii, sprijinite de garnizoanele ruseşti ce numărat circa 40000 de soldaţi bolşevizaţi, vor încerca să preia puterea prin forţă, după modelul reuşit în Rusia. Mannerheim le propune conducătorilor finlandezi să plece de urgenţă în nord, pentru a nu fi capturaţi de iminenta lovitură bolşevică. El o face şi călătoreşte incognito, după aventuri ajunge la Vaasa de unde începe strângerea voluntarilor pentru lupta de independenţă a Finlandei. Într-adevăr, o parte din guvern este arestată de bolşevici, alţii reuşesc să scape şi să i se alăture lui Mannerheim.

S-a strâns o armată de voluntari a căror instrucţie se făcea din mers, cu arme cumpărate din Germania, de la ruşii care le vindeau pe băutură sau confiscate de la ei. Ofiţeri au devenit militarii din batalionul 27 vânători, circa 1800 de oameni, singura unitate pregătită, aflată la instruire în Germania. Pentru început au dezarmat şi capturat începând cu noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1918 toate garnizoanele ruseşti din nordul ţării. În aceeaşi zi gărzile roşii arestau guvernul. În patru zile tot sudul Botniei Orientale era eliberat, 5000 de ruşi luaţi prizonieri, 8000 de puşti, 34 mitraliere şi 37 tunuri capturate. Au continuat acţiunile de gherilă ale trupelor lui Mannerheim, după care s-a trecut la război clasic, deschis, de la începutul lui februarie vorbind un front de luptă care împărţea Finlanda în două, sudul bolşevic şi nordul lui Mannerheim. Războiul s-a încheiat în luna mai cu victoria trupelor conduse de Manerheim care au curăţat întreaga Finlandă, unele operaţiuni desfăşurându-se şi pe teritoriul rusesc. Finlandezii au fost ajutaţi şi de o brigadă de voluntari suedezi şi de un corp german venit în ajutor.

De aici deja putem identifica câteva diferenţe majore între felul în care şi-a cucerit Finlanda independenţa şi situaţia Basarabiei, sau care ar fi fost soarta Basarabiei dacă nu interveneau trupele române.

În primul rând, curăţirea Basarabiei s-a făcut cu pierderi mult mai reduse, lupte mai grele s-au dus la Tighina, Vâlcov şi în zonele Bugeacului, precum şi aproape de linia Nistrului. În faţa unei trupe experimentate şi disciplinate ca şi armata română, bolşevicii au preferat de cele mai multe ori să dea dosul, fugind peste Nistru. De exemplu, nici nu s-au bătut pentru Chişinău, au fugit atunci când au aflat că armata română trecuse Prutul. În schimb, doar în bătălia pentru oraşul Tampere din aprilie 1918 bolşevicii au pierdut 2000 de combatanţi morţi şi 11000 de prizonieri.

O altă diferenţă, de partea bolşevicilor au luptat foarte mulţi finlandezi, pe când în cazul Basarabiei, moldovenii de partea revoluţiei bolşevice erau într-un număr relativ redus.

Dar concluzia se impune de la sine, fără rezistenţa şi lupta condusă de Manerheim, Finlanda ar fi fost doar o republică unională comunistă în cadrul Uniunii Sovietice, fără existenţă politică, libertate civică sau orice formă de libertate. Printr-un război sângeros, finlandezii şi-au salvat ţara de la dezastru. Aceeaşi soartă îi era hărăzită şi Basarabiei, dar ea a fost salvată de armata română tot în ianuarie 1918, atunci când bolşevicii vor intenţiona să aresteze Sfatul Ţării.

Mergând mai departe, unii au susţinut că Stalin a fost mai supărat pe români decât pe finlandezi, deoarece românii au desfiinţat republica bolşevică ungară. Ei bine, finlandezii, după obţinerea independenţei şi alungarea bolşevicilor, au trimis trupe în Estonia pentru a-i ajuta pe estonieni să se debaraseze şi ei de comunişti care ocupaseră jumătate din ţară şi ameninţau capitala. Cele două regimente de voluntari au contribuit la contraofensivă, participând la cucerirea Narvei şi eliberarea ţării (24 februarie 1919). Până la urmă, şi Finlanda a fost o pavăză a Occidentului împotriva pericolului bolşevic, alături de Polonia şi România.

Preliminariile războiului de iarnă (1939 – 1940)

Una din tezele des vehiculate la noi este reală, cea a slabei dotări şi înzestrări a forţelor armate în perioada interbelică. Astfel, ni se creează în subconştient imaginea conform căreia finlandezii s-ar fi înarmat şi pregătit mult mai bine decât noi. Dar iată că Mannerheim combate această idee. Şi el se plânge de faptul că guvernele şi parlamentul se opuneau acordării creditelor necesare pentru înzestrarea armatei, deşi încă de la începutul anilor 30 se puteau întrevede semnele furtunii ce se pregătea să vină. Deşi se făcuseră unele progrese în pregătire şi instrucţie, se formase o nouă generaţie de ofiţeri, despre dotări şi armament iată ce zice Mannerheim: „Armamentul şi echipamentul lăsau de dorit. În mare parte, armata nu avea alt armament decât cel ce provenea din războiul de independenţă, care era uzat şi demodat. Lipsea orice material modern. Subvenţiile alocate de stat abia fuseseră de ajuns pentru întreţinerea forţelor armate, neglijându-se în întregime armamentul şi echipamentul.”

Asta în condiţiile în care încă de la primul plan cincinal din anii 20 Uniunea Sovietică trecuse la înarmare pe scară largă, Germania va face la fel abia după 1933, în timp ce statele occidentale vor neglija cu totul acest capitol, convinse că ordinea de la Versailles va dura mult şi bine. Abia Franţa îşi va fortifica frontiera construind linia Maginot care se va dovedi total inutilă în mai 1940. Mannerheim descrie în memoriile sale şi o întrevedere cu guvernatorul băncii naţionale finlandeze, Risto Ryti, tot în scopul de a-i cere credite pentru armată. După ce l-a ascultat cu respectul cuvenit unui erou naţional, Ryti, în timp ce-l conducea spre uşă, a întrebat: „La ce bun să acordăm aceste mari credite armatei, pentru că nu va fi nici un război?”

Mannerheim a fost o scurtă perioadă regent, până la alegerea unui rege, apoi s-a retras din viaţa publică până în 1931 când este numit şef al Consiliului Militar al Finlandei. Din această postură se va lupta cu guvernul, parlamentarii şi politicienii pentru mai mulţi bani pentru armată, eforturi deosebit de dificile deoarece nimeni nu vedea în acei ani posibilitatea unui război. Seamănă cu situaţia politică de la noi în acea perioadă, nu-i aşa? Dar Mannerheim a obţinut ceva, nişte sume ceva mai mari decât ar fi vrut să dea politicienii, dar mult mai mici decât cele solicitate. În acest punct ne putem întreba care ar fi fost situaţia militară a României dacă un astfel de Mannerheim am fi avut noi din 1931 într-o poziţie de o importanţă similară? Închipuiţi-vă dacă Ion Antonescu, de exemplu, ar fi fost într-un post echivalent din 1931? Dar să ne aducem aminte, memoriul lui Antonescu trimis regelui Carol al II-lea în 1938 referitor la proasta înzestrarea a armatei a avut drept rezultat internarea acestuia sub pază.

Presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat începând cu 1938, imediat după anexarea Austriei de către Germania, Anshlussul. La 14 aprilie, secretarul doi al legaţiei sovietice la Helsinki, Iarţev, a cerut o întrevedere la ministrul finlandez de externe, Holsti. Acesta îi expune faptul că i s-au acordat puteri pentru a discuta confidenţial îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două ţări, propunând ca în cazul unei debarcări germane în Finlanda cu scopul de a ataca pe aici teritoriul sovietic, Finlanda să accepte ajutorul militar sovietic şi să ofere garanţii pentru cazul în care va avea loc la Helsinki o lovitură de stat pronazistă. A adăugat că guvernul sovietic dorea să respecte independenţa Finlandei şi integritatea sa teritorială. Câtă ipocrizie conţineau vorbele acestea se va vedea mai târziu. Partea finlandeză şi-a declarat neutralitatea şi hotărârea de a-şi apăra teritoriul şi independenţa, iar la întrebarea în ce constau aceste garanţii cerute de sovietici, Iarţev nu a dat un răspuns precis, totuşi, convorbirile s-au prelungit toată primăvara şi vara. Negocierile au continuat în cursul toamnei, dar cererile sovietice deveneau tot mai clare şi mai imperative. Ei cereau să participe la înarmarea arhipeleagului Aland, teritoriu disputat între Finlanda şi Suedia, apoi au cerut ca ei să construiască o bază aeriană şi navală în insula finlandeză Suursaari, garantând integritatea teritorială a Finlandei, uitând că prin aceasta chiar integritatea teritorială a Finlandei avea de suferit. În septembrie 1938 Germania obţinea regiunea sudetă de la Cehoslovacia, iar presiunile sovietice se vor intensifica.

La 5 martie 1939 Litvinov cere cesiunea prin arendă a patru insule din golful Finic pentru 30 de ani, dar răspunsul finlandez a fost că aceste insule fac parte din teritoriul finlandez a cărui integritate a fost recunoscută de către URSS prin tratatul de la Tartru când aceste insule au fost demilitarizate. Litvinov revine propunând ca şi compensaţie un teritoriu rusesc de la nord de lacul Ladoga, propunere respinsă de partea finlandeză. Totuşi, Mannerheim a susţinut ideea conform căreia trebuia găsită o soluţie pentru a da satisfacţie URSS, inclusiv prin unele cedări, pentru a îmbunătăţi relaţiile Finlandei cu marele său vecin. A susţinut asta şi în convorbiri cu primul ministru şi preşedintele, insistând că aceste insule nu aveau o utilitate pentru Finlanda şi nici nu exista posibilitatea să fie apărate, oricum ele fiind demilitarizate, iar pentru ruşi aveau o valoare reală deoarece închideau accesul spre golful Ladoga, dar interlocutorii săi nu au acceptat. De aici vedem că mitul creat în jurul lui Mannerheim, conform căruia acesta a fost un apărător intransigent al integrităţii Finlandei, nu are suficientă acoperire în realitate. A fost un om pragmatic care a căutat o cale de mijloc, chiar cu preţul unor cedări teritoriale minimale, pentru a evita războiul.

La începutul anului 1939 Mannerheim reia discuţiile cu Suedia pentru o alianţă militară, un proiect al său pe care a tot insistat de douăzeci de ani, fără succes. Planul iniţial al lui Mannerheim era o alianţă a Nordului, deşi Suedia profitase de greutăţile Finlandei din Războiul de independenţă şi ocupase arhipeleagul Aland, teritoriu rămas în dispută. Primul pas spre o alianţă a Nordului, care ar fi dat un semnal de unitate care i-ar fi făcut poate pe sovietici şi pe germani să fie mai circumspecţi. Tocmai de aceea partea finlandeză propusese Suediei ca prim pas militarizarea în comun a arhipeleagului Aland. Dar tocmai Suedia, spre care se îndreptau speranţele lui Mannerheim, care ar fi avut toate motivele ca Finlanda să reziste URSS, deoarece în caz contrar ea ar fi fost următoarea ţintă a agresiunii sovietice. Arhipeleagul Aland, cheia Balticii, dezarmat atrăgea pe toată lumea, inclusiv sovieticii se arătaseră interesaţi de el. Dar Suedia îşi va retrage sprijinul de îndată ce presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat. Sovieticii se vor lămuri cu acest prilej de substanţa colaborării nordice şi vor înţelege realitatea: Finlanda era total izolată diplomatic.

Se spune că istoria se repetă. Amintindu-ne de atitudinea Suediei faţă de Finlanda în două rânduri, atunci când a avut nevoie de ea, mă refer la cea a guvernului suedez, nu a voluntarilor din Suedia, atitudine care se va repeta mai târziu, având în minte asta nu mă pot abţine să nu pun o întrebare celor care susţin dotarea forţelor noastre aeriene cu avioane sudeze: la următorul conflict în care vom fi implicaţi, poate împotriva unei puteri militare superioare, atunci când vom avea nevoie de noi avioane pentru a le înlocui pe cele pierdute, vom avea nevoie de piese de schimb, de mentenaţă, deoarece defecţiunile vor fi mai dese datorită funcţionării suplimentare, deci în aceste cazuri, Suedia, ca producător care nici nu este membru NATO, Suedia în cât timp credeţi că ne va întoarce spatele la presiunile acelei puteri mai mari? Lăsându-ne fără piese de schimb şi avioane? Dacă i-a făcut asta Finlandei, credeţi că nu o va face şi altora?

Dar URSS devine tot mai nerăbdătoare. La 5 martie 1939 cere Finlandei să-i arendeze pentru 30 de ani patru insule din golful Finic. Răspunsul finlandez a fost că nu poate discuta cesiunea unor insule unei puteri străine, deoarece făceau parte din teritoriul a cărui integritate a fost recunoscută de URSS prin tratatul de la Tartru, când insulele au fost demilitarizate. O nouă propunere rusă oferea ca şi compensaţie un teritoriu la nord de lacul Ladoga, propunere din nou respinsă de Finlanda. Da, URSS recunoscuse teritoriul finlandez prin tratatul de la Tartru din 1922, şi totuşi nu a împiedicat-o să o atace, tot pentru teritoriu. Asta este pentru cei care susţin că dacă URSS ar fi recunoscut Basarabia ca parte a României nu ar fi cerut-o în 1940. Complet fals, Stalin a spus că tratatele nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise, ceea ce s-a văzut atât în cazul Finlandei, cât şi în alte cazuri.

Mannerheim era favorabil discutării şi ajungerii la o înţelegere cu sovieticii pe baza propunerii cu arendarea celor patru insule, menţionând faptul că pentru Finlanda aceste insule nu prea aveau importanţă strategică, fiind demilitarizate, dar dacă ruşii se simţeau mai în siguranţă cu posesia lor, deoarece închideau intrarea în golful Ladoga, puteau să le dea satisfacţie, dar preşedintele şi primul ministru au refuzat spunând că orice guvern care va accepta aşa ceva va fi răsturnat a doua zi.

Molotov l-a înlocuit pe Litvinov la 4 mai, dar până atunci Germania a înghiţit şi ce a mai rămas din Cehoslovacia după conferinţa de la Munchen. Germania a propus în aprilie Finlandei, Suediei şi Norvegiei încheierea unor pacte de neagresiune, dar a fost refuzată, ţările menţionate dorind să rămână neutre. Mai târziu, când ministrul Paasikivi i-a repetat lui Stalin dorinţa de neutralitate, acesta i-a replicat că este imposibil, marile puteri nu o vor permite.

În mai 1939, guvernele francez şi englez au iniţiat discuţii cu Moscova în vederea formării unei coaliţii defensive contra Germaniei. Nu au fost deloc promiţătoare, au avut şi părţi mai puţin cunoscute, dar au ajuns în impas atunci când URSS a cerut dreptul de a invada naţiunile limitrofe în cazul în care acestea ar fi fost supuse unei presiuni germane sau agresiuni, indiferent dacă acestea cereau sprijin sovietic sau nu. Guvernul sovietic îşi exprimase dorinţa de a întâmpina armatele germane înainte ca trupele poloneze şi române să fi fost înfrânte de nemţi. În acest cadru intra şi Finlanda, în viziunea sovietică, care trebuia să cedeze coaliţiei, de fapt a URSS, Hanko, Aland şi insulele din golful Finic. Moscova a mai continuat discuţiile cu franco-britanicii, dar mai târziu s-a văzut de fapt că era vorba de o manevră pentru a pune presiune pe Hitler care să ofere cât mai bune condiţii pentru viitoarea alianţă sovieto-germană parafată la 23 august 1939 sub numele de Pactul Ribbentrop – Molotov, imediat după ce URSS îşi dezlegase mâinile în Extremul Orient prin ofensiva din Mongolia, de la Halhin Gol, condusă de generalul Jukov, un blietzkrieg care a zdrobit armatele japoneze, tăindu-le pofta de a intra în Siberia din China. Acest eveniment a făcut ca atenţia japonezilor să fie îndreptată spre Oceanul Pacific, sovieticii putând muta trupe din Extremul Orient atunci când au avut mai mare nevoie de ele, la bătălia pentru Moscova, fără ca japonezii să-i deranjeze cu ceva tot restul războiului.

Pactul sovieto-german a fost urmat la o săptămână de atacul asupra Poloniei, la 1 septembrie Germania, la 17 septembrie Uniunea Sovietică. Polonia fiind împărţită între cele două, URSS a trecut mai departe pe lista sa, aşa cum era trecută în protocolul secret, chiar dacă la 17 septembrie, la data la care deschidea ostilităţile împotriva Poloniei deja învinse, URSS s-a angajat să respecte neutralitatea Finlandei.

Asta doar până termina cu Ţările Baltice. Pretextul a venit foarte curând, la 18 septembrie, când submarinul polonez Orzel a fugit din portul estonian Tallin unde se refugiase în noapte de 14 pe 15 septembrie. Conform regulilor neutralităţii, aceste ar fi trebuit reţinut şi echipajul internat, de aceea sovieticii i-au acuzat pe estonieni de violarea clauzelor neutralităţii şi că facilitaseră fuga submarinului, mai mult, că li s-a permis submersibilelor şi navelor inamice să utilizeze apele teritoriale estoniene. În aceste ape au apărut navele militare sovietice, escadrilele sovietice au început survolarea teritoriului eston, la frontieră au fost concentrate două sau trei divizii ruseşti. Ca să nu-i irite pe sovietici, guvernul eston a redus măsurile militare la minimum, în speranţa că URSS va respecta pactul de neagresiune semnat în 1932. Ministrul de externe eston a fost nevoit la 28 septembrie să semneze la Moscova un pact de asistenţă mutuală pe zece ani, care dădea dreptul URSS să dispună de baze navale la Saarenmaa, Hiidenma, Paldiski şi de unele aerodromuri pe aceste insule, unde sovieticii puteau menţine un număr convenit de trupe de aviaţie şi infanterie. După ratificare, comisia militară sovietică a venit cu pretenţii noi, care nu se regăseau în pactul semnat, ca pretenţiile de a dispune de aerodromuri de pe continent şi posibilitatea de a amplasa trupe pe teritoriul continental, dreptul de a folosi portul Tallin. În 18 şi 19 octombrie o divizie de infanterie, o brigadă de blindate şi una de aviaţie au pătruns în Estonia, ocupând-o militar fără probleme.

Estonia avea un tratat militar cu Letonia, iar estonienii i-au acuzat pe letoni că ar fi răspuns negativ solicitărilor lor, letonii au spus că nu a fost vorba de aşa ceva. S-a spus că imediat după agresiunea împotriva Poloniei, comandantul şef al armatei lituaniene, generalul Rastikis, ar fi propus Letoniei şi Estoniei o alianţă militară baltică care ar fi dispus de douăzeci de divizii. Pentru ca URSS să nu vadă în asta o provocare, a fost refuzat. Cu provocare, fără provocare, URSS tot a ocupat ţările baltice pentru următorii cincizeci de ani, dar a făcut-o pe rând, aşa divizate cum erau. La 2 octombrie 1939 este rândul Letoniei să fie nevoită să semneze un pact de asistenţă mutuală, iar la 11 octombrie rândul Lituaniei. Odată acceptate trupele sovietice pe teritoriul lor, a fost mult mai uşor să fie ocupate şi forţate să intre în marea familie a popoarelor socialiste.

Acum Uniunea Sovietică avea mână liberă împotriva Finlandei, la fel cum va avea în anul următor împotriva României. Poziţia finlandeză se şubrezise vizibil, de când cu ocuparea Estoniei, acum întreg sudul golfului Finic fiind în mâna sovieticilor. La 5 octombrie, ziua pactului cu Letonia, finlandezilor li s-a cerut să trimită un plenipotenţiar pentru negocieri, deci ruşii erau grăbiţi, deoarece la 8 octombrie au spus că întârzierea era foarte iritantă pentru Moscova. A fost trimis Paasikivi, ministrul Finlandei la Stockholm, negocierile începând la 12 octombrie.

Atunci Stalin şi Molotov au propus Finlandei un pact de asistenţă identic cu cel pentru Ţările Baltice, refuzat de Paasikivi, apoi un pact de asistenţă în completarea celui ruso-eston pentru închiderea golfului Finic, dar pentru care Paasikivi nu avea mandat. Atunci Molotov pune pe tapet următoarele revendicări, pe ulterior va sublinia că sunt minimale: Finlanda să cedeze URSS prin închiriere pe treizeci de ani portul Hanko şi zona limitrofă pentru a construi o bază navală cu artilerie de coastă şi o garnizoană de cinci mii de oameni, marinei de război sovietice să i se permită ancorarea în Lappohja, Finlanda să cedeze URSS insulele din golful Finic şi o fâşie de pământ din istmul Kareliei, pentru care va primi compensaţie 5526 kmp în nord, în Karelia Orientală. Fortificaţiile urmau să fie demolate pe ambele părţi ale frontierei, iar cele două state să nu adere la nicio alianţă sau grup de state îndreptată împotriva celeilalte.

Pretextul acestor cereri imperative îl reprezenta securitatea Leningradului, dar nu din partea Finlandei, care nu avea nicio intenţie agresivă, ci împotriva altor state care s-ar fi putut folosi de teritoriul finlandez pentru o agresiune contra sovietelor, Stalin menţionând Franţa şi Anglia, dar şi Germania, adăugând că acum sunt aliaţi, dar „totul se poate schimba în lume”. Nu înţelegea că pentru satisfacerea lor Finlanda trebuia să modifice constituţia, lucru care se putea face doar cu votul a 5/6 din Cameră, dar Stalin s-a arătat convins că vor fi 99% din voturi pentru, iar referitor la pactul de asistenţă mutuală, a venit cu exemplul ţărilor baltice, cărora prin aceste pacte li s-a întărit independenţa (!), când de fapt au dispărut de pe hartă până în 1991. Cam ăsta era Stalin şi cu el trebuia negociat. Expertul militar finlandez demonstrează că Finlanda era în măsură să respingă tentativa oricărei puteri de a debarca trupe pe coasta sa greu navigabilă şi că securitatea Leningradului depindea doar de deţinerea ţărmului meridional al golfului, lucru exact demonstrat şi în practică în 1941, când germanii au ocupat Estonia, Hanko izolat şi-a pierdut orice valoare militară şi a fost nevoie să fie evacuat.

Delegaţia revine acasă pentru consultări. Între timp are loc întrunirea celor patru şefi de stat scandinavi la Stockholm, de unde declaraţiile neutre confirmă şi mai mult izolarea totală a Finlandei.

Mennerheim a făcut o expunere tactică a situaţiei. Dacă se ceda Hanko, apărea o breşă în apărarea de coastă finlandeză şi un cap de pod sovietic îndreptat împotriva regiunilor vitale şi căilor de comunicaţii. Nu-şi făcea iluzii asupra promisiunii de a limita garnizoana la cinci mii de oameni, deoarece era uşor de transferat trupe suplimentare din Estonia sub acoperirea aviaţiei sovietice care domina partea sudică a golfului. Cedarea de teritorii în istmul Kareliei, frontiera istorică fixată în 1323 la Pahkinasaari, oferea ruşilor un teren presărat de lacuri, foarte propice apărării, după cum se va vedea în curând, şi va implica şi abandonarea poziţiilor defensive la care începuse lucrul încă din vară, în mare parte pe bază de voluntariat. Iar nimeni nu putea garanta că URSS va veni cu noi şi noi pretenţii, la fel ca şi în cazul Estoniei şi balticilor, dar atunci nu mai aveau cum să le facă faţă, din moment ce fuseseră părăsite teritoriile propice defensivei. Dar Mannerheim mai sublinia că URSS nu va ezita să folosească forţa şi prestigiul său nu ar tolera ca Finlanda să iasă din încurcătură fără să cedeze teritorii. Ruşii masau trupe în istmul Kareliei, iar începând cu 9 octombrie avioanele sovietice survolau ismul. În acest sens, Mannerheim, de teama unor provocări, decide abţinerea de la orice manevre care ar putea fi considerate agresive, precum şi la retragerea bateriilor de artilerie în interior, în aşa fel încât să poată trage dincolo de frontieră.

Au mai urmat runde de negocieri, la sfârşitul lui octombrie şi mijlocul lui noiembrie, cu prea puţine cedări de ambele părţi. În acest timp, menţionează Mannerheim, pentru a evita războiul, Finlanda ar fi putut apela la sprijinul Angliei şi Franţei care, în cazul în care ar fi făcut o demonstraţie navală în zonă, ar fi putut amâna, probabil atacul sovietic, obţinând un răgaz de câteva luni, astfel crescând şansele să rămână în afara conflictului.

Guvernul finlandez a dat semnale că ar dori continuarea negocierilor, dar nici un răspuns. În schimb, au început atacurile furibunde ale presei şi radioului sovietic, desigur, toate fiind în mâna statului, la adresa Finlandei, ceea ce nu prevestea nimic bun, toate semnele ducând spre împlinirea vorbelor lui Molotov din timpul negocierilor: „Acum e rândul militarilor să vorbească”.

la 26 noiembrie 1939, ruşii au înscenat ceea ce s-a numit „incidentul Mainilia” sau „canonada din Mainila”, la fel cum au procedat camarazii lor germani înainte de a ataca Polonia, la 1 septembrie. Aceştia au înscenat un atac al polonezilor la postul de radio din Gliwice, un oraş german de frontieră la 31 august 1939, care să servească ca pretext pentru invadarea Poloniei a doua zi. Sovieticii, după aceeaşi reţetă, au pus la cale canonada de la Mainilia.

La 26 noiembrie Molotov îl informează pe ministrul finlandez la Moscova că finlandezi au tras cu tunul în istmul Kareliei, la ora 15.44, ucigând un subofiţer şi trei soldaţi, alţi nouă fiind răniţi. Pentru a evita noi incidente, a cerut retragerea trupelor finlandeze la o distanţă de 25-30 km de frontieră. A doua zi răspunde guvernul finlandez care contestă faptul că proiectilele au fost trase de pe teritoriul finlandez, având în vedere şi ordinul lui Mannerheim de retragere a artileriei în spate, dincolo de bătaia tunurilor. Gărzile de frontieră constataseră că punctul de impact era la opt sute de metri de graniţă, lângă satul Mainilia, iar prin măsurători topometrice stabiliseră că s-a tras de la un kilometru şi jumătate, doi kilometri dinspre sud-vest, deci de pe teritoriul rusesc, lucruri consemnate şi în jurnalul de post. Deci, finlandezii resping protestul sovietic, cerând ca şi reciprocitate retragerea trupelor sovietice cu aceeaşi distanţă fixată de comun acord, iar experţii de ambele părţi să cerceteze incidentul. Ceea ce este ciudat, spune istoricul rus Mikahail Semiryaga că nici până acum nu s-au publicat numele victimelor incidentului de la Mainilia, iar în altă parte, o carte de istorie a trupelor sovietice de frontieră apar trei morţi şi şapte răniţi. Nepotrivirile nu se opresc aici, Molotov într-un discurs radiodifuzat la 29 noiembrie înfierează dorinţa nemăsurată a finlandezilor de a ameninţa securitatea Leningradului cu trupele lor şi au bombardat trupele noastre de lângă Leningrad, bombardament care a provocat pierderi grele unităţilor Armatei Roşii. Deci, intrăm în domeniul ficţiunii, Molotov vorbeşte la radio de bombardarea Leningradului, dar trimite o notă de protest pentru bombardarea de la Mainilia, localitate în istmul Kareliei. Asta a fost provocarea la care Mannerheim se aştepta încă de la jumătatea lui octombrie.

Evenimentele s-au derulat rapid, Molotov comunicând că guvernul său nu se mai simte legat prin pactul de neagresiune, apoi, deformând faptele şi uitând de clauza de reciprocitate a retragerii trupelor de ambele părţi, Molotov a pretins guvernul finlandez a pretins retragerea trupelor ruse la 25 de kilometri de frontieră şi, „după cum se ştia” trupele finlandeze îşi continuă atacurile nu numai în istmul Kareliei, ci şi în alte sectoare, de aceea guvernul sovietic se vede nevoit să rupă relaţiile diplomatice. Un teatru al absurdului, poporul finlandez de cinci milioane de locuitori, slab înarmat, să atace Uniunea Sovietică cu o populaţie de peste 170 de milioane de locuitori şi un teritoriu imens, plus înarmată până în dinţi.

Guvernul finlandez s-a mai adresat celui sovietic în încercarea de detensionare, dar URSS a răspuns deschizând focul. La Petsamo gărzile de frontieră finlandeze au fost atacate încă din 29 noiembrie, în 30 noiembrie dimineaţa ruşii au întreprins operaţii regulate cu forţe superioare pe uscat, în aer şi pe mare.

Războiul de iarnă sovieto-finlandez, sau Talvisota, după denumirea finlandeză, începuse.

(va urma)

Bibliografie:

Carl Gustav Emil Mannerheim, Memorii, editura Militară, 2011

Mikhail Semiryaga, The Winter War, Novosti Press, Moscow, 1990 

       

  

           

        

  

Luptele interne și calea spre dezastru (Mazinkert)

La ora actuală, pe arena internațională se petrec lucruri extrem de grave care vor afecta direct și Rmânia. Am expus unele dintre ele în articolul Noul cutremur geopolitic, dar parcă noi, românii, ne comportăm ca niște zombi sedați care ignoră tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, fiind profund interesați doar de luptele politice interne fără de sfârșit. Pentru noi, pentru massmedia noastră este mai important cine pleacă dintr-un partid și cum se schimbă echilibrul în parlament, cine și ce mai zice despre bătălia politică internă cu unicul scop electoral. Între timp, pe plan internațional se petrec evenimente majore, se cutremură din temelii vechea ordine și se impun reguli noi despre care nici nu avem habar, dar aceste fapte se întâmplă, fie că ne place sau nu. Dar, ca de obicei, noi stăm deoparte și habar nu avem, stăm pe margine și aplaudăm sau huiduim evoluțiile pe scena politică internă, numărând cu înfrigurare locurile din parlament și viitoarea configurație politică.

Între timp, știe cineva că Rogozin a fost numit responsabil pentru Transnistria din partea Rusiei? Știe cineva ce înseamnă asta sau cine este acest Rogozin? Știe cineva ce a declarat acesta? Și ce implică asta? Știe cineva despre articolele publicate pe Regnum despre poporul român și despre Basarabia, tocmai acum, culmea coincidenţei, şi care insistă pe caracterul rusesc al acestei provincii românești, în ciuda tuturor evidențelor, inclusiv al declarațiilor responsabililor ruși care confirmă caracterul românesc al Basarabiei (vezi Românitatea Basarabiei după autorii ruşi)). Dar nu, massmedia noastră este prea ocupată cu bălăcăreala noastră internă în timp ce Hannibal ante portas! 

Da, așa este, ne merităm soarta, suntem în coada Europei, culmea, noi, care ne-am bătut cu cele mai mari imperii, i-am făcut să muște țărâna pe turci, pe ruși, pe austro-ungari, pe germani, și pe cine mai vreți voi, și am rămas aici ca o insulă latină înconjurată de dușmani care ne doreau dispariția, o enigmă și un miracol, după cum spunea Gheorghe Brătianu, ucis de comuniști în închisoarea de la Sighet. Dar şi acum, tot noi, urmaşii celor care i-au îngenuncheat pe cei susnumiţi, suntem departe de a merita jertfa înaintaşilor noştri. Uitaţi-vă la noi!

Cu atât mai mult pot spune că ne merităm soarta, este suficient să ne uităm pe forumuri, oriunde este vorba de politica internă vom găsi sute de comentarii, pro și contra, înjurături, demonstrații, explicații, despicări ale firului în zeci de bucăți, pasiunea politică internă se manifestă din plin.

Dar când vine vorba de o problemă externă, pauză. Toți acești postaci care luptă cu aplomb pentru o cauză electorală devin muți ca peștii. De parcă nu ar fi important, deși tocmai asta este cel mai important. Am încercat să explic aceste lucruri în articolul Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului), dacă cineva s-ar obosi să-l citească. Este suficient să comparăm numărul de comentarii de pe forumuri unde se dicută politica internă și cele referitoare la problemele externe. Veți fi siderați de interesul publicului pentru intern, chiar dacă la extern se petrec lucruri majore care vor implica și internul. De parcă am trăi într-o lume absurdă, mi se pare că politicienii noștri ar fi ca și cum s-ar lupta pentru conducerea Titanicului în timp ce acesta se scufundă lovit de aisbergul extern.

Lupta politică internă care duce la căderea statului nu este ceva nou. Doresc doar să exemplific cu un caz din istorie și cred că am ales unul reprezentativ.

Mazinkert (1071) sau cum să pierzi un imperiu 
            

Nu degeaba se spune că înainte de a fi doborâte de dinafară, marile imperii sunt măcinate din interior. Bizanţul nu a făcut excepţie, deşi s-a menţinut ca o forţă puternică timp de încă o mie de ani de la căderea Imperiului Roman. Dar, în mare măsură, s-a menţinut nu numai prin forţa armelor, ci şi printr-un amestec de diplomaţie şi intrigă, asmuţind duşmanii unii împotriva altora, recurgând la astfel de mijloace din ce în ce mai des. Dar această predilecţie spre intrigă a amorţit spiritul războinic, întreţinerea unei armate puternice, diminuând astfel capacitatea militară a imperiului, care s-a văzut astfel lipsit de baza puterii, deoarece de fiecare dată când nu merge altfel, calea armelor rămâne singura opţiune. Iar imperiul se vedea pus în situaţia de a nu avea această ultimă opţiune. Mai mult, predilecţia spre intrigă şi lupte interne între familiile puternice a devenit regula de bază, tot mai multe resurse consumându-se în lupta politică pentru putere, în timp ce administrarea imperiului rămânea o problemă secundară. Poate dacă am fi trăit pe vremea aceea în Bizanţ, mare diferenţă nu am fi sesizat între luptele politice de atunci şi cele de acum de la noi. Dar pe ei acestea i-au costat un imperiu. Pe noi? Cât ne costă, sau cât ne va costa?

Imperiul bizantin, în cei o mie de ani de existenţă de după căderea Imperiului Roman de Apus (476 AD) a trecut prin mai multe faze, atât de expansiune (sub Iustinian), cât şi declin. Valurile necruţătoare ale Islamului, iscate de Mohamed în Peninsula Arabică, după ce au înecat Arabia, nordul Africii, Spania, fiind oprite de Carol Martel (bunicul lui Carol cel Mare la Poitires, 732), iar în est supunând teritorii până în Asia Centrală, s-au izbit şi de zidurile Constantinopolelui în anii 717-718. Focul grecesc i-a salvat atunci pe bizantini, dar arabii muşcă şi înghit tot mai multe felii din vechiul imperiu. La început, ajungând cu cuceririle în Asia Centrală şi impunând religia islamică, arabii au folosit popoarele turcice ca şi sclavi în propriile lor armate.  Dar în timp, după ce au adoptat islamul ca şi religie, aceste popoare au început să-şi ducă politica proprie de expansiune, de asemenea în numele Profetului. În secolele X şi XI, conducători turcici ca şi Mahmud al Gazni au dus expansiunea în India, iar alte popoare s-au extins spre vest, către Anatolia. Aceştia din urmă au fost turcii seleucizi sau selgiucizi.

Ca un val nimicitor au coborât între anii 1028-1038 de la nord de Marea Aral, ocupând cu repeziciune şi instituind un imperiu care a ajuns (în perioada de maximă extindere) din Anatolia până în India, provincia Punjab. În 1055 cuceresc Bagdadul şi se extind tot mai mult spre vest, călcând hotarele şi ducând raiduri în interiorul Imperiului Bizantin.

La conducerea Imperiului Selgiucid ajunge în 1062 Arp Aslan, moștenind tronul de la unchiul său Toghril Beg. Cronicile sunt oarecum neclare asupra personalității sale, unele insistând asupra cruzimii sale, altele asupra eficienței sale ca lider și asupra faptului că era un drept judecător. Un lucru este sigur, a fost un mare lider militar, combinând cu ușurință prudența, șmecheria și voința de neclintit. Datorită acestor calități reușește să cucerească Georgia, Armenia și Anatolia.

De partea cealaltă, în anul 1068, moare Constantin al X-lea Ducas, iar văduva sa, Eudochia, și-a ales ca soț și viitor împărat un tânăr general pe nume Romanus Diogenes. Acesta era un general capabil, curajos, capabil să însuflețească propriile trupe și să înspăimânte dușmanii.

Timp de secole, armata bizantină a stat și apărat frontierele imperiului, în ultima vreme mai ales împotriva puterii tot mai agresive a Islamului. Dar imperiile și obosesc, e suficient ca la tron să se succeadă câțiva despoți care să risipească finanțele văduvind armata de resurse, pentru ca lucrurile să intre într-o spirală greu de controlat. Mai mult, lenevia, luxul care corupea pe oricine în capitala imperială de la Constantinopole, intrigile și disputele interne pentru putere, puteau face pe oricine să se complacă în atmosfera trândavă și coruptă, plină de petreceri din palatele imperiale. Iar când banii au devenit mai puțini, prima care a avut de suferit a fost armata și flota care pe vremuri era stăpâna estului Mediteranei.

Paradoxal, Romanus Diogenus era un adevărat general și luptător, decis readucă imperiului statutul și gloria de odinioară. A început reorganizarea armatei, cheltuind pentru asta sume importante din visteria destul de săracă a imperiului. Cum era și normal la curtea bizantină, împăratul avea și dușmani. În primul rând era dușmănit chiar de familia Ducas, a fostului împărat decedat, care îl privea ca și pe un uzurpator și încerca să-l detroneze. Poate altul i-ar fi ucis pur și simplu, dar Romanus era un împărat cu suflet nobil și care nu dorea să-și înceapă domnia cu o crimă. S-a mulțumit doar să-l exileze pe adversarul cel mai înverșunat, fratele fostului împărat, Ioan Ducas. Concomitent, a încercat sau a fost nevoit să-i apropie pe ceilalți membri ai familiei, în special pe Andronicus Ducas, fiul exilatului Ioan Ducas. A greșit.

A greșit încă o dată atunci când a refuzat o soluție diplomatică, la aflarea veștii distrugerii Armeniei, aliata sa, și a capitalei sale Ani de către selgiucizii lui Arp Aslan. Mizând pe cartea războiului, se pare că s-a pripit, armata nu era încă suficient de organizată, doar superioritatea numerică ar fi putut aduce decizia de partea bizantină. Dar și numărul ridicat al soldaților bizantini era înșelător. Ideea de a servi în armată căzuse în desuetitudine pentru tinerii bizantini, așa că imperiul a angajat o sumedenie de mercenari, pe a căror loialitate, deși plătită cu bani grei, nu se putea conta în momentul în care lucrurile începeau să meargă prost. Mai mult, existența mulțimii de mercenari care nu cunoșteau limba și stilul de luptă al bizantinilor creea majore dificultăți de comunicare și de înțelegere a ordinelor și manevrelor imenselor și multiplelor corpuri de oaste. Mai mult, comandanții bizantini nu puteau conta pe loialitatea unora dintre mercenari, temându-se ca aceștia să nu dezerteze sau să se alăture inamicului.

Totuși, Romanus decide războiul. La începutul lunii martie 1071, el părăsește Constantinopole pentru a se îndrepta spre Sebastea, unde îl aștepta grosul oștirii, peste 100 000 de combatanți. Romanus era hotărât să recucerească cu forța armelor orașele strategice ale Armeniei, chiar dacă golise visteria pentru asta. Ne-au rămas cronicile arabe ce descriau imensele mașini de asediu trase de mai multe atelaje de boi, cavaleria imperială Tagmata, regimentele de cataphracți (cavaleri înzăuați) purtând însemnele funcției lor, pumnul blindat al armatei bizantine. În urma lor, defilând pe străzile Constantinopolelului, mercenarii europeni, normanzi, unii dintre ei veterani ai bătăliei de la Hastings de acum cinci ani, când Wilhelm, ducele Normadiei, cucerește Anglia, ruși cu bărbi roșii, iar la loc de cinste, garda de corp varegă a împăratului, formată din vikingi, care de ani buni, datorită calităților lor de luptători, erau angajați ca și corp de elită. La Sebastea Romanus s-a reunit cu restul armatei, care cuprindea un număr enorm de mercenari asiatici, cumani, khazari, alani, georgieni și armeni, practic o oglindire a lipsei de unitate a armatei imperiului. Mulți dintre mercenari erau recruți prea puțin instruiți și nedisciplinați, pe coeziunea lor neputându-se pune vreo bază.

Dar împăratul nu se putea lipsi de confortul imperial, semn că moravurile generalului devenit împărat au început să se schimbe. Au fost aduși sute de asini încărcați cu vase de argint, candelabre, biblioteca și garderoba personală impresionantă, băi turcești și chiar și o capelă privată cu toate icoanele. Nu este de mirare că Romanus nici nu și-a dat seama că și-a supraextins liniile de comunicații.

De partea cealaltă, Arp Aslan nu plănuia vreun război cu bizantinii, ba chiar se spune că era un admirator al imperiului. Dimpotrivă, el se afla la Alep, pregătind o campanie împotriva fatimizilor egipteni, când a aflat de campania lui Romanus spre Armenia. Împreună cu garda sa de vreo 4 000 de luptători se îndreaptă spre lacul Van, strângându-și armata de pe drum, astfel că ajuns la Khoi (est de lacul Van), armata sa număra cam 40 000 de călăreți, majoritatea luptători încercați în campaniile anterioare sau în raidurile caracteristice selgiucizilor.

Ajuns la Erzurum, Romanus și-a împărțit armata, trimițându-i pe normanzi lui Roussel de Bailleul și infanteria lui Iosif Tarchaniotes să pustiască teritoriul de la vest de lacul Van, cu restul trupelor asediind și ocupând Manzikert. Își trimite mii de oameni în căutare de hrană prin zonele aride din regiune, diminuându-și serios forțele, judecând astfel greșit capacitatea de răspuns a turcilor.

De la Khoi, Arp Aslan îl trimite în recunoaștere pe emirul Sundak cu puternice trupe de cavalerie, care se întâlnesc cu corpul bizantin al lui Roussel și Tarchanoites, pe care îl bate și-l aruncă spre vest. Greu explicabilă această înfrângere, nu este exclusă nici posibilitatea unei trădări. După această luptă, emirul Sundak începe să hărțuiască corpul principal, cel al împăratului. Romanus îl trite pe Nicephorus Bryennius să-i alunge, dar acesta intră într-o ambuscadă și aproape este anihilat. Cererile sale de ajutor îl surprind pe Romanus, care începe să-și dea seama că și-a subapreciat dușmanul. Pe de altă parte, se întreabă dacă nu cumva Bryennius exagerează. Totuși, trimite ca întăriri o formațiune puternică sub ordinele comandantului armean Basiliakos, care nimerește direct într-o ambuscadă, forțele sale sunt anihilate iar el însuși capturat. Totuși, Nicephorus Bryennus, rănit, reușește să să dezangajeze din luptă, și cu ce oșteni îi mai rămăseseră, să se întoarcă în tabără. Moralul bizantinilor începuse să se erodeze deja, iar unii dintre mercenari, precum cei uzi, înrudiți cu selgiucizii, dezertează în masă.

Simțind momentul, turcii hărțuiesc întreaga noapte tabăra bizantină, atacând și retrăgându-se, lansând o ploaie de săgeți, mai mult pentru a-și împiedica inamicul să se odihnească. Dimineața, Arp Aslan era conștient că a câștigat prima rundă, dar era departe să fi câștigat bătălia, cu atât mai puțin războiul. Armata bizantină încă era deosebit de numeroasă, iar Romanus era un general capabil. De aceea a trimis solii de pace, refuzate de Romanus, care nu se putea întoarce fără o victorie, măcar una de compromis, după ce golise visteria, dacă mai dorea să-și mențină tronul. Oferta fiindu-i refuzată, Arp Aslan adună emirii și îi pune să-i jure credință fiului său Malik Shah dacă va cădea în luptă, apoi îmbracă vestmântul alb (dacă va muri îi va servi ca și giulgiu) și se înarmează cu buzduganul (armă pentru lupta corp la corp) semn că va lupta până la ultima suflare.

Vineri, 26 august 1071, în împrejurimile Manzikertului, o zi neagră pentru  Imperiul Bizantin. După această zi, imperiul nu va mai fi niciodată ce a fost.

Armata bizantină s-a orânduit pe două linii lungi, fiecare cu o adâncime de câteva rânduri. Centrul cuprindea trupele de gardă, conduse de însuși Romanus, în stânga erau trupele europene conduse de Nicephorus Bryennus, iar dreapta era formată din mercenarii și recruții din Anatolia, comandați de Alyattes. Rezerva era condusă de Andronicus Ducas, dușmanul înverșunat al lui Romanus. Bătălia începe cu atacul centrului, condus de Romanus, spre liniile turce. Acesta încerca să folosească cavaleria grea, cataphracții, pentru a zdrobi centrul liniilor turcești. Centrul turcesc pornește cu strigăte de Allah spre cavaleria grea bizantină, dar în ultimul moment, după ce au lansat o ploaie de săgeți asupra lor, se întorc simulând retragerea, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe. Foloseau tactica lor favorită, de hărțuială, apropiindu-se, angajând lupta și retrăgându-se rapid, sau lansând salve de săgeți de la distanțe sigure, provocând pierderi. Toate atacurile bizantine lovesc în gol, turcii neprimind lupta, doar hărțuind corpurile de oaste bizantină. Flancurile imperiale s-au deplasat și ele, pentru a menține legătura cu centrul, expunându-se și ele atacurilor de hărțuială ale cavaleriei ușoare turce. Aceeași tactică de hărțuială, aplicată de călăreții stepelor, începând cu hunii și urmând cu mongolii, care punea în dificultate armatele europene, bazate mai mult pe infanterie și cavalerie grea.

Romanus îi urmărea pe turci prin câmpia largă, încercând să-i silească să primească lupta, dar aceștia evitau orice angajament mai serios, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe, spre dealurile înconjurătoare. Atacurile lor de hărțuială provocau pierderi și scădeau tot mai mult moralul trupelor, mai ales că nu le puteau răspunde decât cu șarjele mercenarilor cumani și pecenegi, dar aceștia nu erau capabili de o lovitură puternică. Iar barajele de săgeți continuau să secere rândurile bizantinilor. Romanus a ajuns la tabăra turcă, acum pustie.

Dar soarele se grăbea spre apus, și Romanus a început să se teamă de o ambuscadă, fiind deja la mare distanță de tabăra proprie și zidurile protectoare ale Manzikertului. Începea să se teamă că turcii ar putea să-i jefuiască tabăra. De aceea a decis retragerea în ordine către tabără. O operațiune dificilă, ținând cont de distanța pe care se întindea armata bizantină și dificultățile de comunicare, mai ales cu mercenarii și recruții care nu prea înțelegeau manevrele bizantine. Cert este că Romanus ordonă oprirea și retragerea în ordine, semnalizând cu întoarcerea stindardelor imperiale. Frontul bizantin se îndindea pe o distanță de 8 – 10 km pe ambele laturi, iar în flancuri trupele erau angajate în luptă cu detașamentele de hărțuială turcești. Întoarcerea stindardelor a fost interpretată de către mercenari și recruți ca și o înfrângere a centrului împăratului, așa că panica s-a extins, mai ales la flancul drept bizantin, transformându-se într-o fugă generalizată, fără nicio ordine.

Arp Aslan nu-și putea crede ochilor la ce cadou primea din partea bizantinilor. Fără să piardă vremea, ordonă un atac general care izbește prin golurile lăsate de mercenarii panicați. Flancul drept bizantin se prăbușește, mercenarii fugind și aruncându-și armele doar pentru a fi măcelăriți de cavaleria turcă. Centrul și flancul stâng încearcă să se retragă în ordine, dar sunt izbiți puternic din flanc și spate, tăindu-li-se retragerea. Centrul a fost înconjurat și presat puternic, dar încă totul nu era pierdut. Romanus ordonă rezervei conduse de Andronicus Ducas să avanseze și să vină în ajutor. Dar acesta gândi că sosise clipa răzbunării, așa că împrăștie zvonul că împăratul ar fi fost învins, chiar ucis, și retrage rezerva și trupele din spate în tabără, fără să fie atacat de turci, lăsând centrul și pe împărat să fie anihilați.

Romanus a luptat eroic, înconjurat de garda varegă, prin ploaia de săgeți. Țintele predilecte ale turcilor erau caii, care odată doborâți făceau cavalerii greoi în armuri ținte ușoare, care nu se puteau apăra. Varegii au luptat cu sălbăticie, apărându-se cu scuturile mari și mânuind topoarele de luptă, dar în zadar. Calul împăratului a fost doborât, prinzându-l sub el. Un luptător mameluc l-a scos de acolo, capturând pentru prima oară un împărat bizantin în viață.

Andronicus Ducas se răzbunase, dar cu ce preț! Căștigase o satisfacție personală, dar bizantinii își pierd imperiul. Dar politica ambițiilor marilor familii nu se oprește aici. După capturarea lui Romanus Diogenes, pe tronul Bizanțului ajunge fiul mai mare  al Eudochiei și al împăratului decedat Constantin al X-lea Ducas, sub numele de Mihail al VII-lea Ducas. În anul următor, Arp Aslan, generos și din calcul politic, îl eliberează pe Romanus Diogenes. Pe drumul de întoarcere spre Constantinopole este capturat de Andronicus Ducas și îi sunt scoși ochii la 27 iulie 1072, murind la scurtă vreme în urma unei infecții.

Conducerea imperiului sub Mihail al VII-lea se dovedește dezastruoasă. Împăratul se încojoară de lux, slăbind și mai mult armata și flota, incapabilă să facă față dușmanilor externi. În 1073, o nouă expediție împotriva selgiucizilor, condusă de viitorul împărat Alexios I Comenul se încheie cu un nou dezastru, însuși comandantul fiind capturat. În același an, Nestor, guvernatorul unor orașe de la Dunăre se revoltă și el, dar nu are forța de a asedia Constantinopole. După noul eșec împotriva selgiucizilor, conduși de fiul lui Arp Aslan, acesta fiind ucis la un an după victoria de la Manzikert în Persia, Malik Shah I, mercenarii din vestul țării se revoltă, conduși de Roussel de Ballieul, învingându-l și capturându-l pe Ioan Ducas, comandantul expediției împotriva lor. Fiul lui Ioan Ducas, Andronicus, este grav rănit și capturat și el. Andronicus este eliberat pentru a se putea trata la Constantinopole, dar moare bolnav în 1077. Acești mercenari îl susțin pe capturatul Ioan Ducas ca și contracandidat la tronul Constantinopolelului.

Mihail al VII-lea este nevoit să recunoască pierderea Anatoliei către turcii selgiucizi, ba mai mult să și-i facă aliați împotriva răsculaților. O armată bizantină condusă de Alexios împreună cu una selgiucidă condusă de Malik Shah înfrâng răsculații și-l capturează pe Ioan Ducas.

Dar imperiul era la pământ. Pierduse cam un sfert din teritoriu, finanțele erau la pământ, inflația atinsese cote astronomice, iar luptele interne și războaiele civile nu mai conteneau. În 1078, doi generali, Nicephorus Bryennes și Nicephorus Botaneiates, răscoală provinciile din Balcani și ce mai rămăsese din Anatolia și câștigaseră și sprijinul selgiucizilor, deveniți arbitri în disputele din cadrul imperiului. Răsculații ajung la Constantinopole și forțează abdicarea lui Mihail al VII-lea care se retrage la o mănăstire. Succesorul său a fost Nicephorus al III-lea Botaneiates, care moare în 1081, fiind urmat la tron de Alexios I Comenul.

După dezastrul de la Manzikert, Imperiul Bizantin nu și-a mai revenit niciodată. Haosul a continuat, teritorii vaste au fost pierdute, inclusiv Ierusalimul și orașele sfinte sunt ocupate de selgiucizi, fapt care va avea ca și consecință directă apariția cruciadelor. Cruciada I va cuceri Ierusalimul în 1089, apărând un nou concurent în regiune, Imperiul Latin al cruciaților. Cruciada a patra va cuceri Constantinopolele pentru aproape șaptezeci de ani, în anul 1204. Constantinopolele va mai supraviețui cu greutate, pierzând tot mai multe teritorii, până va fi cucerit de turcii otomani conduși de Mahomed al II-lea la 1453.

Malik Shah, fiul lui Arp Aslan, va domni peste Imperiul Selgiucid până la moartea sa, în 1092. Dar încă din timpul domniei sale se vedeau tendințele centrifuge, de fărâmițare. Din fericire pentru Imperiul Bizantin, la moartea sa, imperiul selgiucid se fragmentează între fratele și fii săi, nemaifiind o amenințare militară reală. Dar ascensiunea altui popor turcic, otomanii, va aduce din nou amenințarea islamică la porțile Constantinopolelui și ale Europei, amenințare care se va dovedi fatală.

Ca și concluzii, nu vreau să intru prea mult în comparații, dar mie mi se par cei ce încearcă să destabilizeze România în situația politică externă actuală la fel de iresponsabili, sau orbiți de temele electorale, ca și Andronicus Ducas. Iar rezultatul în mod sigur, va fi identic. Dumnezeu să aibă în pază România!