Luptătorii români din Siberia

Trenul blindat Mărăşeşti în Siberia

O Anabasis românească, aşa a numit istoricul român Constantin Kiriţescu această campanie fără egal în istoria militară românească. Spre comparaţie, în actuala campanie din Afghanistan, armata română a avut până la 2000 de militari la un moment dat, în schimb, românii din campania susmenţionată au fost de cinci ori mai mulţi, mult mai departe, şi ani de zile au fost total rupţi de legăturile cu ţara. Într-adevăr, poate fi comparată cu epopeea celor zece mii de greci pierduţi în Persia, descrisă magistral de Xenofon în opera numită chiar Anabasis.

Românii aceştia au îndurat mizeria, foamea şi frigul, luptând printre troienele de zăpadă la geruri de minus patruzeci de grade prin întinderile nesfârşite ale pustiului siberian. S-au acoperit de glorie, fiind botezaţi de inamici „Dikaia divizia”, divizia sălbatică. Au pus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns vreodată, sub faldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe aliaţi şi i-a îngrozit pe inamici. Au stăpânit o bună parte din calea ferată transsiberiană şi spre finalul aventurii, au fost singura trupă pe care aliaţii s-au putut bizui. Pe un ger năpraznic, în noaptea siberiană, au făcut zid din piepturile lor oprind ofensiva bolşevică, silindu-i pe aceştia să ceară armistiţiu.

Nu sunt exagerări, sunt fapte, aceşti români de legendă chiar au existat, cunoscuţi sub numele Corpul voluntarilor români din Siberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia, după numele strămoşilor romani. Şi asta este pe scurt povestea lor.

Premize

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militare antagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt. Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-o vâltoare de foc.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon), cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa  sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth. Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu. În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I. Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic în Balcani (vezi Noi şi bulgarii). Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor. Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Referitor la acest aspect, al oportunităţilor şi ocaziilor pierdute, este important să amintim scrierile lui Octav Codru Tăslăuanu, mobilizat pe front ca şi locotenent român în armata austro-ungară. Observând faptul că la 1914, toate garnizoanele din sudul Ardealului erau ocupate de români mobilizaţi pentru a fi trimişi pe front, remarca oportunitatea ca România să intre în război invadând Ardealul chiar atunci. Toată suflarea militară, preponderent românească, s-ar fi alăturat armatei române, ocupând fără vreo opoziţie peste jumătate din Transilvania. Cu trupele reunite ar fi ocupat defileul Mureşului de unde ar fi putut rezista ani în şir atacurilor centralilor, care ar fi fost după aceea prinşi în alte lupte, Transilvania trecând ca şi front secundar. Dar este o variantă de istorie alternativă, românii fiind expediaţi rapid în primele linii din Galiţia şi Serbia, la 1916, când trupele române din regat au intrat găsind aici doar inamici, singurii lor aliaţi fiind localnicii. Despre această stare de spirit din 1914 Tăslăuanu vorbeşte amănunţit în amintirile sale (Trei luni pe câmpul de război, Hora obuzelor). Dar n-a fost să fie, astăzi putem face doar presupuneri.

Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie ca şi carne de tun de stăpânii unguri şi austrieci. Românii au căzut, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi. Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

Primul corp de voluntari români din Rusia

Curtată de ambele părţi, de multe ori în mod agresiv, România se decide să intre în război în august 1916. Regele Carol murise încă din 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară, spre Ardeal. Promisiunile aliaţilor de susţinere s-au dovedit vorbe goale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja se stinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic. Dimpotrivă, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate a lui Mackensen din Bulgaria. Impactul intrării României în război a fost imens pentru Puterile Centrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, putem menţiona schimbarea imediată a Şefului Statului Major german, generalul von Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul victorios până atunci Hindemburg - Luddendorf, biruitorii de la Tannemberg. Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotriva românilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţie tocmai din cauza faptului că nu a prevăzut intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.

Impactul a fost major, poate cel mai important eveniment al anului 1916. Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armatei generalului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germanii renunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusiv cele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadată de români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul Traian Moşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mai lung decât întregul front de vest. Au pierdut bătălii, dar nu au cedat decât cu sânge şi jertfe în faţa atacatorilor. Lipsa de armament modern şi experienţă, precum şi atitudinea duplicitară a ruşilor şi-au spus cuvântul. Abia când frontul s-a stabilizat la sfârşitul anului pe Carpaţii Orientali şi sudul Moldovei, când două treimi din ţară şi capitala erau ocupate de vrăşmaşi, ruşii şi-au dat arama pe faţă. Au avut curajul să spună că de fapt aici trebuia să ajungem, să avem linia de front mai scurtă. De fapt ne împingeau în război, dar ne sileau să ne retragem pentru a avea o linie mai scurtă de apărat. Considerentele strategice erau altele, trebuia ca România să iasă cât mai slăbită din război, în aşa fel încât Rusia să poată să ocupe o bucată cât mai mare care să-i aducă stăpânirea la gurile Dunării şi spre Constantinopol, visul de veacuri al ţarilor ruşi. Iar o Românie întărită după război le-ar fi dejucat planurile. Se repeta episodul din 1877-1878, când i-am salvat pe ruşi, iar ei ne-au luat sudul Basarabiei drept mulţumire, ocupând ţara şi ameninţând cu desfiinţarea armatei române.

A existat o idee şi un proiect de înrolare a doritorilor români transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca şi voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din aceleaşi motive. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură, cam în acelaşi mod în care conlucrau la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română şi pierdute prin gările ruseşti, sau pur şi simplu rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Înainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de la Darniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şi reprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, „în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze”, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917). Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia”, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din 116 ofiţeri şi 1200 de soldaţi a plecat spre Iaşi, oprind la Chişinău la 4 iunie 1917, unde au fost întâmpinaţi sărbătoreşte. Aceste treceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua, şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6 ianuarie 1918, a fost momentul declanşării evenimentelor care au grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Eşalonul a ajuns la Iaşi la 7 iunie, trenul fiind împodobit cu ramuri verzi şi cu mulţime de steaguri tricolore. Li s-a făcut o primire entuziastă de către populaţie, în frunte cu ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, precum şi din fruntaşi transilvăneni în frunte cu Octavian Goga. Un regiment de vânători români şi fanfara militară le-a dat onorul. Discursuri înflăcărate, aclamaţii, aplauze, atmosferă sărbătorească de neuitat.

Voluntarii defilând în faţa regelui Ferdinand

Iaşi, 8 iunie 1917

A doua zi, 8 iunie, în cadrul unei mari adunări organizate pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor din apropierea oraşului, voluntarii au depus jurământul solemn faţă de patrie, de faţă cu întreaga familie regală, guvernul în frunte cu I. I. C. Brătianu, generalii Prezan, Petala, Scerbaceev (comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc), generalul Berthelot (şeful Misiunii Franceze în România), ofiţeri români, francezi, englezi, ruşi, membrii misiunilor diplomatice şi militare străine şi multă, multă lume.

„Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.

Festivităţile au continuat în centrul Iaşiului, la statuia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul unirii de la 1859. Au ţinut discursuri regele, primul ministru, Nicolae Iorga şi alţii, dar cel mai impresionant a fost cuvântul lui Victor Deleu, conducătorul voluntarilor. „De ieri, de când am călcat pământul acesta scump, care a fost pururi visul nostru, emoţiunea ne stăpâneşte pe toţi. Ne-a răpit aproape graiul (...) ne cheamă sângele şi neamul (...) dragostea de această ţară liberă la care zburau zilnic visurile noastre. Noi am pornit din ţară străină cu un singur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru este unul singur, înainte! (...) Nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt de inimile de înălţate. Azi am devenit cetăţeni ai României Mari. Avem datoria să ne răzbunăm tot trecutul plin de suferinţe şi pentru aşa ceva cred că se cuvine să murim”.

Într-adevăr, mulţi vor muri, mulţi voluntari ardeleni şi bucovineni plătind cu viaţa alături de fraţii lor din regat în cumplitele bătălii ce vor urma în această vară, în triunghiul de sânge şi foc marcat de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Al doilea corp de voluntari

După cum spuneam, voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Dar între timp recrutările continuau, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi alte naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist se organizează în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar şi letonii şi lituanienii. Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră pe front ruşilor în masă, este celebru cazul unui regiment care trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzica în frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte.

În această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, lăsând singură România pe frontul de est, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, pace neratificată niciodată de regele Ferdinand.

Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele, şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin se opunea categoric, la cererea germanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia”, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti”. Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire. În primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi trecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. În plus, românii care au fost luaţi prizonieri erau în mare parte grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predau în corpore, cu tot cu ofiţerii lor superiori. Mai era şi politica austro-ungară, de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă că influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România, mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România. După 1916, cu atât mai puţin. În schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.

 O companie din batalionul românesc "Horia" în Siberia

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti, cehoslovace, iugoslave sau poloneze. Desigur, au fost din cadrul acestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus. Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, românii erau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din Rusia. Cifrele comparative, de exemplu pentru cehoslovaci, cei mai numeroşi, era de 12% voluntari din totalul prizonierilor cehoslovaci din Rusia. Scopul comisiilor de recrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-i încadreze în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încă acasă, unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şi trimişi urgent pe front împotriva aliaţilor. Demn de menţionat faptul că unii români s-au integrat destul de bine în Rusia, unii chiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii acolo. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu, greu de menţionat.

Vorbeam de ideea iniţială de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia pe trenul transsiberian până la Vladivostok, apoi îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi Arhanghelsk, ce aveau dezavantajul că accesul spre ele trecea prin zona controlată de bolşevici. Temându-se de o trădare, mai ales că trupele germane nu erau departe de aceste căi de acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat, într-un congres ţinut la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat. În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntari ajutaţi de ruşii albi. Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcă trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fi distrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de morţi în numele comunismului în secolul XX.

Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, ca şi corp naţional şi independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia.

Stăpânire românească în Siberia

Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproape de Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura este refăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.

La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată este cea românească. Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şi străzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară este în mâna voluntarilor români.

Necesitatea apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe sunt numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.

Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: „dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei”. Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului XX. Dar războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte aliaţii erau sătui de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o, deschizând cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.

Românii nu ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Ei stăpâneau o bună parte din linia transsiberiană şi îşi făcea datoria. Aproape o sută de ani mai târziu, soldaţii români stăpânesc o provincie din Afghanistan, provincia Zabul, cu puţin mai mică decât Dobrogea, şi îşi fac datoria.

Lupte cu bolşevicii pentru transsiberian

Bandele bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele şi pădurile din apropiere şi au început atacurile pe frontul intern. În grupuri de la câteva zeci la câteva sute atacă paza transsiberianului, încercând să întrerupă această arteră vitală. Printre cele mai greu încercate este zona din responsabilitatea voluntarilor români.

Dar aceştia nu se mulţumesc doar să se apere, ci pornesc în urmărirea bandiţilor, din care o mare parte, pe lângă bolşevici ruşi, se află şi foşti prizonieri unguri şi germani, convertiţi la noua ideologie sau luptând împotriva ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele Austro-Ungariei. Voluntarii români îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de trei sute de kilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin nămeţi şi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a se asigura că îi distrug şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare activă, agresivă, care dădea rezultate. În sectorul românesc toate atacurile au fost respinse cu pierderi grele pentru atacatori.

Spre exemplificare, câteva extrase din jurnalul de operaţii păstrat şi predat de către locotenentul Elie Bufnea, împreună cu numeroase fotografii, hărţi şi liste cu voluntari, Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia şi apărute în premieră anul trecut într-un album intitulat „Corpul Voluntarilor Români din Siberia (1918-1920)”:

1919, septembrie, 23: La ora 14.30 a sosit în Taişet detaşamentul sub conducerea lt. Moga, care a fost plecat în 10 septembrie în expediţie. După cum raportează lt. Moga... în 14 septembrie detaşamentul se împarte în două companii şi jumătate, 2 mitraliere, 3 cazaci pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Djoghin, la Tremina, o jumătate de companie, 1 puşcă mitralieră, 3 cazaci, pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Lagaşet la Cernigaşet. În 15 septembrie 1919 detaşamentul din Cernigaşet, prin satul Cercet soseşte la Tremina la orele 12. Aici s-au primit ştiri că bolşevicii sunt în două grupe, una sub conducerea lui Bici, iar a doua sub conducerea lui Gruzin... Auzindu-se în Cercet că conducătorul bolşevicilor Bici, în zilele de 15 – 16 sept. s-a aflat în sat după vite, producte şi oameni, şi se spunea că el este ascuns în apropierea satului Cercet s-au trimis din Cercet în toate direcţiile mai multe grupe. Patrula ofiţerească, la care s-a cerut şi sublocotenentul Roşca, a fost prins pe conducătorul Bici la hutarul Pepel. Patrula s-a reîntors cu el la Cercet. Pe drum însă patrula aceasta cu Bici a fost atacată de o grupă de 20-25 de bolşevici, care trăgând salve a împuşcat pe soldatul Ciocală Svetazar şi vânătorul Bota Petru, ambii de la compania de mitraliere, iar răniţi au fost de partea noastră sublocotenentul Roşca Alexandru şi vânătorul Epureş Ioan, de la compania de mitraliere. Într-aceasta Bici le-a fost scăpat, însă ajutorul de 2 plutoane care le-a sosit la timp din Cercet, l-a prins iarăşi şi apoi toţi se întorc la Cercet, după ce bolşevicii au fost împrăştiaţi. În 19 septembrie 1919, întreg detaşamentul la oarele 6 dimineaţa a plecat din Cercet la Tremina, unde a fost cantonament, iar la oarele 17 s-au înmormântat morţii noştri, vânătorul Bota Petru şi vânătorul Ciocală Svetazar. În 20 sept.1919, la oarele 6 dimineaţa întreg detaşamentul pleacă spre Buziranovo, puţin înaintea satului Klinci, detaşamentul este atacat de banda roşilor de sub conducerea lui Savinovski Ivan, care însuşi cade mort, iar banda lui e împrăştiată. Din partea roşilor 8 morţi şi mai mulţi răniţi. De la noi e rănit uşor vânătorul Ianuţescu din compania a 2-a, după aceea detaşamentul soseşte la Buzikanovo unde cantonează...

...

1919, oct. 1. Azi la oarele 6 dimineaţa a fost executat în gara Taişet propagandistul bolşevic  prins de Compania a 2-a în expediţie, Bici.

Despre acest episod, al rănirii sublocotenentului Roşca, locotenentul Ghişa Simion, în memoriile sale, povesteşte că acesta a fost împuşcat în gât şi cu toate acestea a reuşit să arunce o grenadă înspre bolşevicii care se apropiau de el să-l ia în baionete, provocând mai mulţi morţi şi răniţi. Mai menţionează că alături de Bici au fost spânzuraţi şi ceilalţi bolşevici capturaţi în luptă, la fel cum şi aceştia ucideau în chinuri orice voluntar ceh, polonez sau român ce le cădea în gheare.

Atât Simion Ghişa, cât şi locotenentul Elie Bufnea, în memoriile lor, povestesc despre aceste lupte şi campanii. Primul a participat cu compania sa la înăbuşirea revoltei bolşevice din oraşul miner Ceremkovo, alături de unitatea rusă naţionalistă condusă de colonelul Bognatov, basarabean de origine. Aici vânătorii români au avut rolul decisiv, însufleţind cu disciplina şi eroismul lor şi unităţile ruse destul de temătoare. Pentru a-i motiva, ofiţerii lor le-au comunicat că românii au ordin să întoarcă mitralierele spre ei în caz că dau bir cu fugiţii. Locotenentul Elie Bufnea descrie campaniile de săptămâni prin codrii de nepătruns ai taigalei de o parte şi de alta a liniei transsiberianului.

S-au pomenit nişte nume de ofiţeri români aici, Moga, Roşca, Ghişa, Bufnea. Dar cine sunt ei şi cum au ajuns în Siberia? Povestea fiecărui voluntar poate fi subiect de roman, dar povestea acestor ofiţeri şi a altor câţiva, înfăţişaţi în fotografie, ar face să pălească imaginaţia oricărui romancier. Spuneam că voluntarii români din Siberia duceau lipsă de ofiţeri, astfel s-a ajuns ca întreg corpul voluntarilor români să fie condus de colonelul ceh Kadletz. Ştiind aceasta, ofiţerii români menţionaţi s-au decis să facă ceva. Toţi erau originari din Ardeal, fugiseră din armata austro-ungară în România pentru a lupta pentru ţara lor. Au luptat în vara lui 1917 la Mărăşeşti şi în alte lupte, iar la încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti au demisionat din armata şi au pornit în grupuri de trei-şase oameni, incognito, mare parte pe jos, spre Siberia, să se alăture Corpului Voluntarilor Români. Au traversat întreaga Rusie frământată de război civil, au îndurat lipsuri, au fost capturaţi de bolşevici şi au reuşit să scape, şi într-un final au reuşit să ajungă în teritoriul controlat de ruşii albi, traversând linia instabilă a frontului şi ajungând acolo unde era nevoie de ei pentru a prelua comanda plutoanelor şi companiilor româneşti şi a le conduce din nou în luptă. Roşca şi încă cinci români au fost înrolaţi timp de câteva luni în Armata Roşie, şi erau foarte apreciaţi, primii în atac şi ultimii în retragere, de fapt ei căutau ocazia să treacă dincolo, la albi. Până la urmă au reuşit, iar Roşca va fi rănit în împrejurările descrise mai sus.

Merită reţinute numele acestor ofiţeri români, cu adevărat eroi, la fel ca şi întregul Corp al Voluntarilor Români din Siberia. Iată numele lor, după cum apar în fotografie: în rândul de sus, lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos, slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună.

Românii, ultima redută

După asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Ecaterinburg, a apărut concurenţa pentru succesiune în rândul conducătorilor ruşilor albi. Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei Romanovilor (la tron din 1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război antibolşevice. În locul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova, generalii albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu, atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalul Denikin, cu armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-le răgaz bolşevicilor să concentreze suficiente forţe pentru a opri atacul. Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând astfel sprijinul ţăranilor pentru mişcarea antibolşevică. Mai târziu, acelaşi pământ va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pe mai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea norma sau crâcnea, Gulagul îl aştepta.

Ideile generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe drum. Bolşevicii care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au impus un regim forte în zonele controlate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a ţarului, autonumindu-se Regent. Dar nici în Siberia lucrurile nu erau prea clare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită de atamanul Semionov, care refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva trupelor roşii, doar din cauza rivalităţii ce domnea între cei doi.

Între timp, Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numele real Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin aşezarea mitralierelor în spatele trupelor care atacau şi secerarea celor care dădeau înapoi, a început să aibă succes după succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.

Aliaţii au renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales după capitularea Germaniei în noiembrie 1919. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării în problemele interne ale Rusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare viitoarea implicare în problemele interne ale tuturor statelor de pe mapamond, pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială. Imperialismul regional al Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei comuniste. Un mic efort atunci ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai bine de şaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi. Dar şi aliaţii erau epuizaţi după patru ani de război, şi popoarele lor nu ar fi înţeles motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive nu prea clare în mintea lor. Dar copiii şi nepoţii lor le-ar fi fost recunoscători.

Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Cel puţin este clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame. Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.

În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru. Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte a României.

Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului. Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din această regiune. În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnă populaţia la răscoală. Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida este înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii cer imperios întoarcerea lor acasă.

Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fi oprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Trupele armatei siberiene a lui Kolceak se retrag în dezordine spre est. Voluntarii sunt nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii se retrag repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă mai serioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii Române, colonelul Kadletz (ceh!), trimite o telegramă generalului francez Janin la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care spune că Marele Cartier General Cehoslovac îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare. Şi asta o spune un colonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române.

Rând pe rând, cad corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul retragerii. Cei 3000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, o parte au reuşit să scape în retragere. 10000 de polonezi se retrag şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni, cele 50 de trenuri sunt prinse în ambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne, hărţuiţi de partizani, pierderile sunt îngrozitoare. O parte din prizonieri sunt împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei.

Revolta izbucneşte la Irkutsk, iar generalul Kolceak este arestat de către cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. Este predat la Irkutzk Consiliului Politic şi mai târziu va fi executat de bolşevici. Gestul aliaţilor este inexplicabil.

Pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troiene ce mărginesc drumurile, se retrage ce a mai rămas din armata siberiană a lui Kolceak, condusă de viteazul general Kapel. Familiile lor degerate în sănii, femei şi copii, urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum din cauza troienelor, un prohod de oameni disperaţi, flămânzi şi degeraţi. Nu există decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde a fost arestat.

Au mai rămas între 35000 şi 40000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia. Mii, multe mii, au rămas înţepeniţi de frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii se târăsc spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele roşii de partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.

Generalul Kapel aleargă călare de-a lungul coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiind deja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri.

În final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali, soseşte lângă trenul blindat „Mărăşeşti”, în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. Încearcă să descalece, dar nu mai poate. Medicinistul Cornel Daneţiu îi dă ajutor şi constată că generalul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului. Transportat la infirmerie, moare după câteva minute în mijlocul românilor.

Ofensiva bolşevică se apropie de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă.

Şeragul şi Kuitun, bătăliile ultimei şanse

Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti – Taişet – Zamzor – Suetiha – Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3000 de baionete. La Irkutzk staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Întrebarea persistă de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, menţionează astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine.

Iar acum, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. La sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti” românesc şi „Kurganetz” cehoslovac, cedat românilor, sunt în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti”, escadronul de lăncieri un detaşament din compania de pionieri. Restul se află mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căii ferate sunt mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, un batalion  cehoslovac. Poziţiile sunt întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut.

Spre Şeragul avansează diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai au un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda e formată din două regimente de câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3000 de combatanţi.

Schiţa luptei de la Şeragul, 3 februarie 1920

 

La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi refuză să vorbească şi sunt spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate.

Se lasă noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor se adăpostesc în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului pe lângă sobele de tinichea. Într-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, cade fulgerat.

Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept şi îi  atacă pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii reacţionează rapid. Coboară de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe se întretaie deasupra troienelor îngheţate. Trăgătorii români formează un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului.

„Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!..., linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (...) ... voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi.” (Elie Bufnea - Cruciaţi, tirani şi bandiţi)

Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă.”

Într-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia”, „Mărăşeşti” şi „Kurganetz”. După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii aruncă în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, incendiază sutele de vagoane părăsite, apoi se retrag spre est după o victorie deplină.

În ziua următoare, un grup de bolşevici încearcă să se apropie fluturând steaguri albe. Sunt goniţi cu mitralierele, dar insistă, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, un ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, a ajuns mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:

„Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni - Bucovineni este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”

Şi i-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul se încheie şi prevede o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrag şi bolşevicii care avansează, iar voluntarii se vor abţine de la distrugeri asupra căii ferate. La vreme aceea, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia

Primul din dreapta, colonelul Kadletz 

Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35000 de cehoslovaci, 10000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen”, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

Elie Bufnea, un simplu erou român

S-a născut în comuna Runc, judeţul Alba, la 22 august 1896. În decembrie 1914 trece în România pentru a nu fi încorporat în armata austro-ungară. Aici se înscrie voluntar în armata română, după ce România intră în război, în regimentul 13 Dorobanţi, în cadrul căruia luptă în cumplitele bătălii de apărare din Moldova verii lui 1917. După pacea de la Buftea-Bucureşti se hotărăşte să plece în Siberia, la Corpul Voluntarilor Români de acolo. Pleacă incognito, deghizat, alături de ofiţerii români Ion Centea, Laurenţiu Teglaru, Ilie Lana, Cornel Cosmuţa şi Augustin Seleş. După nenumărate peripeţii, reuşeşte să ajungă la voluntarii români, alături de care trăieşte drama şi eroismul epopeii lor în ţinuturile îndepărtate şi îngheţate ale Siberiei.

Amintirile lui din această perioadă vor fi publicate, împreună cu alte cărţi şi studii, în perioada interbelică, atunci când a profesat ca avocat. Pentru faptele şi scrierile sale va fi „răsplătit” de regimul comunist împotriva căruia luptase cu şase ani de închisoare, petrecuţi la Jilava, Aiud şi canalul Dunăre - Marea Neagră, între anii 1948-1955. A murit la 26 martie 1987.

Meritul său, pe lângă ceea ce a făcut pentru România Mare, a fost şi faptul că a păstrat numeroase fotografii, jurnale de operaţii, hărţi originale din timpul acestei campanii unice în istoriografia noastră, inclusiv un tabel cu membrii Casei Voluntarilor, formată din foştii camarazi ce au luptat acolo, la mii de kilometri de Ţara Mamă. Mai mult, a scris despre asta, a scris mult, deşi ştia că scrierile sale nu vor mai putea fi publicate prea curând, atâta vreme cât va dura regimul comunist. Dar ştia că vor fi publicate şi vor fi aduse la cunoştinţa românilor, de aceea le-a lăsat în păstrare Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia. Şi au fost publicate, dar abia în 2010.

Noi, românii, am mâncat coliva multor imperii, spunea cineva. Şi am mâncat şi coliva imperiului comunist, chiar dacă cu sânge şi lacrimi. Iar meritul marilor eroi a fost acela că ei au ştiut că românii vor trece şi vor învinge şi imperiul comunist ce-şi lăsase aripa grea asupra României. Au avut încredere în poporul român, în puterea sa de renaştere dovedită de-a lungul secolelor. Şi de aceea au vrut să lase mărturii, şi le-au scris şi ni le-au transmis de dincolo de mormânt, dovezi ale luptei noastre perpetue pentru neam şi ţară. Au crezut în noi, au crezut că vom învinge prin rezistenţa noastră şi hidra comunistă, vom trăi ca neam şi dincolo de ideologia lui Lenin ce se dorea a fi realizarea supremă a omenirii. Şi să ştim ce au făcut românii, în ciuda minciunilor şi dezinformărilor care ne-au marcat şi încă ne marchează existenţa. Ei şi-au făcut datoria, ne-au lăsat mărturiile. Întrebarea este, ce vom face noi? Le vom cunoaşte?

Poate de acest răspuns depinde soarta generaţiilor următoare.

Bibliografie:

Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008

Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008

Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009

Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010

Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010

Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003

                 

             

     

      

      

   

Un scut pentru neliniştea Rusiei

Am menţionat în articolul precedent (Robert Gates, Libia şi NATO) unele dintre realizările internaţionale ale Rusiei din ultima vreme. Împotmolirea NATO în Libia, implicit cu scăderea de credibilitate a alianţei ca şi o forţă coerentă, discursul lui Robert Gates în care se avansa ideea abandonării NATO de către SUA, visul de şapte decenii al Rusiei, respectiv scoaterea americanilor din Europa, precum şi altele.

La acestea se adaugă şi evenimentele ultimelor zile. Rusia şi Franţa semnează la Sankt Petersburg în prezenţa preşedintelui rus Dmitri Medvedev acordul pentru cumpărarea a două nave porthelicoptere Mistral de către Rusia, inclusiv cu tehnologia militară avansată aferentă (cu posibilitatea construirii a încă două sub licenţă franceză în şantierele navale ruseşti, asta însemnând un important transfer de tehnologie şi know-how). Cele două Mistraluri vor fi amplasate în Marea Neagră şi Marea Baltică (vezi Caucazul şi Mistralul şi Zvârcolirea naţionalismului rus), următorul în Marea Ohotsk, nu departe de mult disputatele insule Kurile, luate de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (vezi Rusia şi apărarea imperiului). Mai mult, Rusia a mai semnat un acord de 398 milioane dolari, în prezenţa ministrului apărării Anatoli Serdiukov în aceeaşi zi, cu producătorul german Rheinmetall, pentru echiparea unui centru de antrenament pentru forţele terestre în oraşul Mulino de pe Volga, cu posibilitatea extinderii contractului şi pentru alte centre de antrenament de pe cuprinsul Rusiei. Se mai pregătesc contracte cu producătorul italian Iveco pentru furnizarea unui transportor blindat uşor.

Până acum, conducerea NATO şi SUA nu a reacţionat coerent la astfel de transferuri de tehnologie şi armament către ţări non-NATO şi care, mai mult, au în doctrina lor militară la loc de cinste ca adversar NATO sub forma ideii că extinderea acestuia reprezintă un pericol pentru siguranţa lor naţională, deci până la urmă, ar putea deveni un adversar. Încă nu s-a stabilit până unde poate merge mercantilismul unora din membri NATO până la ameninţarea siguranţei altora dintre aceştia, respectiv cei estici printre care şi România, dar o graniţă clară va trebui trasată cât de curând. Până atunci, Rusia trage foloase maxime cumpărând tehnologie de ultimă oră tocmai de la acele membre NATO avide să vândă fără să ia în calcul că ar putea fi folosite tocmai împotriva lor. Lenin, un rus, a spus: „capitaliştii ne vor vinde funia cu care îi vom spânzura”. Noii capitalişti ruşi se pare că o cumpără.

Alte succese ruseşti

Marţi, 28 iunie, noua rachetă rusească Bulava R-30 3M30 (SS-NX-30) a fost lansată cu succes de pe submarinul clasa Borei „Iuri Dolgoruki” în Marea Albă. A fost un test reuşit după o lungă serie de eşecuri (din 14 teste, 6 au explodat în aer, două au fost considerate succese parţiale, iar celelalte şase reuşite, chiar dacă nu au reuşit să atingă ţinta).

Un alt succes este ceva mai vechi dar continuă şi ar putea intra în categoria celor mai mari dezinformări din secolul XXI. Se numeşte conducta South Stream.

La 25 mai 2011, la Bruxelles, a avut loc o prezentare a viitorului traseu numit South Stream, a cărui valabilitate era de ani buni susţinută de către Rusia. O prezentare extrem de vagă menită să atragă fonduri UE pentru susţinerea proiectului. Comisarul pentru energie al UE, Guenther Oettniger s-a arătat foarte sceptic, punând unele întrebări la care ruşii nu au putut răspunde. De exemplu: de unde va veni gazul şi unde va ajunge? Cum va ajunge, pe conductă sau LNG (gaz natural lichefiat transportat pe vapoare)? În final, a concluzionat că South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Perfect adevărat. Ideea South Stream a apărut imediat după ce a fost lansat proiectul Nabucco, ca o contrabalansare a acestuia, sau mai bine zis o idee de torpilare a acestuia. Au apărut o multitudine de analize care spuneau că Nabucco nu va avea de unde să ia gazul, că nu este fezabil, iar apariţia conceptului South Stream va arunca Nabucco în desuetitudine deoarece ruşii vor lua tot gazul disponibil prin South Stream. Pe măsură ce timpul a trecut începe să fie clar tot mai mult ceea ce este până la urmă South Stream, respectiv o simplă fumigenă rusească. Au trecut ani şi încă nu se ştie pe unde va trece. Chiar şi la noi a fost o dispută dacă România ar trebui să participe şi la South Stream din moment ce este parte a Nabucco. S-a discutat de South Stream, s-au încheiat parteneriate bilaterale de către Moscova, dar South Stream a rămas tot aşa, nici măcar ca şi proiect, cum a spus acum două luni comisarul european pentru energie. Între timp, Nabucco a trecut la faza studiului de fezabilitate, în ciuda eforturilor Rusiei de a prezenta proiectul South Stream ca şi o alternativă viabilă. Mai mult, ruşii au încheiat acorduri bilaterale cu companii europene pentru South Stream, în ideea de a le ţine departe de Nabucco. A avut şi câştiguri fantastice prin vânzarea pielii ursului din pădure: sârbii le-au vândut rafinăria NIS la jumătate din preţul oferit de competitori (inclusiv Rompetrol) pentru două considerente, anume ruşii îi vor susţine în problema Kosovo şi vor fi parte din South Stream. Până azi, nu s-a îndeplinit niciuna, şi nu cred că se va îndeplini vreodată. Sărbii au rămas şi cu rafinăria vândută la jumătate de preţ către ruşi, şi fără vreun avantaj, nici în problema Kosovo, care este deja tranşată, şi nici în proiectul South Stream, care nu se ştie când sau dacă se va materializa vreodată. Pentru a risipi îndoielile apărute în Serbia asupra South Stream, premierul rus Vladimir Putin şi ministrul de externe Serghei Lavrov au făcut o vizită la Belgrad în aprilie anul acesta, în care au ameninţat Serbia că dacă va intra în NATO va deveni o ţintă pentru rachetele ruseşti, iar dacă va adera la UE să procedeze în aşa fel încât să nu prejudicieze interesele ruseşti (economic vorbind, şi în primul rând energetic). Cam fără perdea aceste avertismente, apoi s-a promis că începând cu 2015 gazul va curge prin South Stream. Mă cam îndoiesc.

Să şi spun de ce. Iniţial, proiectul prevedea ca o mare parte din conductă să fie subacvatică, pe sub Marea Neagră, ori acest aspect creşte preţul exponenţial, costul fiecărui kilometru de conductă subacvatică este de şase ori mai mare decât pentru una terestră. Abia când a apărut proiectul AGRI, iniţiat de România printre alţii, Rusia a luat în discuţie versiunea lichefierii şi transportului cu tancuri petroliere, fapt care spune multe despre seriozitatea proiectului iniţial.

AGRI (Azerbaidjan Georgia România Interconnection) este un proiect ce prevede aducerea gazului azer prin Georgia, apoi lichefiat şi transportat cu tancuri până la Constanţa, de unde este transmis prin conducte spre vestul Europei. Cea mai simplă şi mai rapidă soluţie, atât că are o capacitate limitată de transport faţă de Nabucco. România a jucat inteligent, acest proiect este pe departe cel care va putea fi primul implementat şi dat în funcţiune. Nabucco este al doilea, având deja studiul de fezabilitate început. South Stream, sublim dar lipseşte cu desăvârşire, vorba lui Caragiale. Nu are studiu de fezabilitate, nu se ştie pe unde sau cum va trece, o simplă diversiune rusească pentru a împiedica să ia naştere celelalte proiecte care subminează monopolul rusesc (Nabucco şi AGRI). Mai mult, tratatele ruseşti ce încearcă să impună South Stream încalcă legislaţia europeană. Până la urmă, South Stream, cu fiecare zi ce trece, se dovedeşte a fi doar o diversiune, dar care i-a ajutat enorm pe ruşi, fie numai luând în considere cumpărarea rafinăriei de la sârbi.

Chiar şi azi această diversiune are efect şi va mai avea câţiva ani până va fi clar că Rusia nu are bani pentru un asemenea proiect. Rusia încasează enorme beneficii de pe vânzarea petrolului şi gazelor, dar acestea nu se văd nici în infrastructură, nici în sănătate, nu se văd la omul de rând. În marea lor majoritate sunt absorbiţi de miliardarii asociaţi puterii şi de complexul militaro-industrial care are nevoie de devize ca de aer pentru a nu sucomba.

O înarmare şi nu prea

Programul de reînarmare a armatei ruse (650 de miliarde euro în următorii zece ani) precum şi preconizata reformă a instituţiei militare se dovedesc a fi simple exerciţii propagandistice, mai ales în contextul în care Rusia a pierdut licitaţia programului de înzestrare a aviaţiei indiene în valoare de zece miliarde de euro. Semnele sunt clare că Rusia nu are cum să susţină ceea ce a anunţat cu surle şi trâmbiţe, toată tărăşenia amintind mai mult de programele cincinale din perioada sovietică, în care totul era realizat şi raportat pe hârtie, pe când în practică, ce să mai vorbim. Dar, totuşi, încă prinde bine la public, mai ales la cel intern, alegerile se apropie.

Programul de înarmare deosebit de ambiţios anunţat de Rusia începe de pe acum să scârţâie. 650 de miliarde de dolari anunţate, din care se vor dota forţele armate cu 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral, totul până în 2020. Pe lângă acest program de înarmare a fost anunţată şi o amplă reformă care să ducă la modernizarea forţelor armate, transformându-le în trupe profesioniste.

Este şi normal, armata rusă este la ora actuală total demotivată şi incapabilă de un efort militar, s-a văzut în toate conflictele cu state mici în care a fost implicată Rusia în ultimii douăzeci de ani. Recruţi care mureau ca muştele în Afghanistan în anii ’80, la fel recruţi trimişi în luptă în anii ’90 sau mai recent. Cecenia a fost un iad pentru aceşti tineri lipsiţi de experienţă şi pregătire, pentru care serviciul militar obligatoriu s-a redus doar la munci istovitoare pe şantiere unde erau închiriaţi de către ofiţeri corupţi care îi tratau sau dispuneau de ei ca de nişte sclavi. Mii de tineri au murit în astfel de accidente de muncă, pe acele şantiere nu li se asigura nici măcar cel mai elementar echipament de protecţie, erau la discreţia unui afacerist local veros care îi închiria de la ofiţeri. Multe din aceste cazuri au fost documentate de Anna Politovskaia. Sistemul veteranilor care umilesc şi torturează recruţi nu s-a schimbat, dimpotrivă. Tot din datele strânse de Anna Politovskaia pentru anul 2002, au fost ucişi în acel an în întreaga Rusie 500 de recruţi, nu în război, ci în bătaie de către colegii lor cu state militare mai vechi, aflaţi în majoritate în stare de ebrietate.

Cum crezi că poţi lupta cu asemenea soldaţi? Cum poţi crede că aceştia ar putea fi motivaţi să lupte? De aceea Rusia a fost nevoită să apeleze la tot soiul de mercenari, trupe paramilitare de cazaci, abhazi, osetini, ceceni, sau chiar bandiţi şi criminali eliberaţi din închisori ca şi 1992 pe Nistru. Ori, reforma preconizată ar trebui să schimbe această stare de lucruri, dar a început deja cu stângul. La aproape trei ani de la războiul cu Georgia, care a relevat factorilor militari ruşi deficienţele majore în C4ISR (Command, Control, Communications, Computers, Information, Surveillance and Reconaissance) nu s-a modificat nimic, şi asta a fost concluzia Şefului de Stat Major rus, precum şi a preşedintelui Academiei de Ştiinţe Militare. Armata rusă continuă şi azi să fie organizată pe sistem sovietic, de masă, organizată pe divizii, în loc de brigăzi, ignorând cu totul modificările produse în războiul modern, deşi a avut exemple suficiente ca să tragă concluziile. Sistemul rus îl moşteneşte pe cel sovietic, cu mase de soldaţi, cantitate în loc de calitate, structurat pe un mod de a duce războiul prin manevra pe linii de front cu armate de sute de mii de oameni, în loc să abordeze sistemul mult mai practic al reţelelor multicentrice, dezvoltat de armatele occidentale în ultimii douăzeci de ani.

Referitor la programele de înzestrare şi înarmare. Rusia câştigă o mulţime de bani din exporturile de materii prime, în primul rând gaz şi petrol. Dar aceşti bani din vânzarea de resurse nu prea se regăsesc. Se ştie ce intră, dar nu se ştie unde ajung şi ce se întâmplă cu ei. Rusia este ca o corporaţie gigant care îşi creează propriile nivele netransparente încărcate de birocraţie şi corupţie a căror principală aptitudine este sifonarea fondurilor. Întră o mulţime de bani, dar rezultatele sunt devastatoare. Ofiţerilor li se tot promit măriri de salarii, ei fiind la limita subzistenţei, de aceea fac trafic cu furnituri militare, vânzând totul pe piaţa neagră, inclusiv mâncarea soldaţilor. Rusia este exportator de petrol, iar navele flotei sale militare ruginesc în porturi din lipsă de combustibil.

Chiar dacă Rusia şi-ar duce la capăt programul de înzestrare militară, care ar fi rezultatul? Ar depăşi NATO? Sau SUA? Nici vorbă. Numai în domeniul flotei militare, SUA are o flotă militară mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare de pe locurile următoare luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. În materie de cercetare şi noutăţi în domeniu, SUA este lider necontestat. Este principala putere spaţială, principala putere aeriană, principala putere terestră. Bugetul militar al Rusiei este abia 8% din cel al SUA, americanii cheltuind pentru apărare mai mult decât următoarele cinci ţări luate la un loc. Iar cheltuielile lor sunt mai eficiente decât ale Rusiei.

Încearcă Rusia să depăşească SUA? Nu ar avea nicio şansă, poate doar să-şi mărească capacităţile militare de putere regională. Mai mult, ar face greşeala Germaniei înainte de 1914, când a încercat cu disperare să egaleze puterea britanică pe mare, construind nave care ar putea lupta cu cele britanice. A cheltuit sume importante şi resurse enorme pentru o flotă care nu avea cum să o egaleze pe cea britanică care nu stătea pe loc, şi să o bată în război. Nu a reuşit, s-a văzut în cursul bătăliilor navale din primul război mondial, dar a risipit resurse care ar fi putut fi direcţionate spre armata de uscat sau nou apăruta forţă aeriană, care i-ar fi putut aduce, în caz că ar fi fost mai mare, succesul în primul război mondial. Chiar şi aşa au fost pe cale de a câştiga, dar dacă ar fi fost mai puternici terestru? Oricum, noua lor putere navală nu prea le-a folosit.

Acelaşi lucru încearcă Rusia, fără a avea vreo şansă. Va putea doar să-şi crească capabilităţile regionale, dar riscând ca şi URSS să-şi ruineze economia fragilă bazată pe exportul de materii prime. Până la urmă, şi programul de înarmare şi reformă militară al Rusiei este sublim, pe hârtie. La fel ca şi conducta South Stream.

Atunci, ce-i mai rămâne Rusiei? Descurajarea nucleară, iar scutul antirachetă loveşte chiar în inima strategiei defensive a Rusiei: „descurajarea nucleară este singurul garant al suveranităţii Rusiei”, a spus în primăvară Dmitri Rogozin, ambasadorul rus la NATO. Referitor la opoziţia faţă de scut, s-ar traduce cam aşa: singurul garant al securităţii Rusiei este insecuritatea Europei.

Scutul spaimei ruse

Lumea a devenit o imensă tablă de şah, după cum spunea Zbigniew Brzezinski, iar ruşii sunt experţi în jocul de şah, nu degeaba mulţi dintre maeştrii internaţionali de şah sunt ruşi. Şi au jucat bine, împingându-şi în faţă piesele, până când au fost surprinşi de un şah la rege. De aici este explicabilă reacţia lor care poate părea disperată.

Şi-au împins bine piesele în faţă, asigurându-şi bunăvoinţa a trei state importante din NATO şi UE, respectiv Germania, Franţa şi Italia. Contracte militare de care vorbeam, plus alte interese comerciale, inclusiv energetice, materializate prin contracte bilaterale, o breşă în cadrul celor două instituţii. Totul în dauna aliaţilor est-europeni care încep să fie îngrijoraţi. O apropiere între Rusia şi Germania nu are cum să nu îngrijoreze Polonia, care a avut parte de experienţe istorice triste de fiecare dată când această apropiere sau înţelegere s-a produs. Reacţia creării unei înţelegeri militare între Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria este o consecinţă logică. Dar nu îndeajuns. Capabilităţile militare ale celor patru state, mai puţin Polonia, sunt reduse. Cehia, Slovacia şi Ungaria, din punct de vedere militar sunt veriga slabă a NATO. Aici apare rolul României, o putere militară comparabilă cu a Poloniei, şi nu trebuie uitat că România are un parteneriat strategic cu Polonia, de asemenea cu SUA, Franţa şi Azerbaidjan. Polonia mai decide crearea unui corp militar comun cu Franţa şi Germania.

Până la urmă, după succesele menţionate ale Rusiei pe plan extern, de unde şi până unde reacţia extrem de dură, aş zice chiar disperată, din ultimele zile? O reacţie la auzul unui nume obscur: Deveselu. Locul unde va fi amplasat radarul şi sistemul de rachete american, mai târziu devenit parte a scutului defensiv antirachetă NATO. Baza va fi condusă de un ofiţer român, dar va fi deservită de către americani. Nu e de mirare că ruşii au sărit ca arşi, era de aşteptat o astfel de reacţie. În momentul în care România a acceptat prezenţa bazelor americane la aeroportul Kogălniceanu şi accesul la poligonul de la Cincu, în Consiliul Europei un reprezentant rus s-a revoltat, la care preşedintele României i-a replicat: nu v-am întrebat ce aţi căutat 14 ani în România. Este de înţeles reacţia disperată a Rusiei, din moment ce ecuaţia geostrategică se schimbă radical.

Sistemul de la Deveselu cuprinde un radar de interceptare Master Spy în 3D cu capacitatea de a detecta o ţintă de 10 cm de la o distanţă de 100 km. Va putea dirija simultan spre ţinte 24 de rachete SM-3 (Standard Missile 3) care vor lovi rachetele balistice şi le vor distruge la impact, prin energia cinetică de lovire. Deci, în mod clar, un sistem defensiv, din moment ce nu ar avea rost să lansezi rachete cinetice asupra unui teritoriu inamic care nu ar avea capacitate de distrugere, fără cap exploziv, nuclear chimic sau bacteriologic. Este ca şi cum ai arunca cu pietre, la propriu. Atunci care este problema Rusiei? De ce se simte atât de deranjată?

Scutul defensiv a cărui părţi vor fi instalate în România, la Deveselu, este un scut defensiv de protecţie contra unei lansări împotriva teritoriului american din partea unor state paria ca şi Iranul, de exemplu. Câteva cuvinte despre Iran. În primul rând, este un stat care recunoaşte că îşi dezvoltă capabilităţi nucleare. Mai mult, spune deschis împotriva cui le va folosi, micul satan, respectiv Israelul, şi marele satan, respectiv SUA. Nu încearcă să-şi disimuleze intenţiile, din moment ce Ahmadinejad o spune în gura mare, că scopul lor este ştergerea de pe hartă a Israelului şi lovirea SUA. Ceea ce poate părea ciudat este faptul că Iranul continuă să beneficieze de expertiza şi transferul de tehnologie rusească, pe lângă cele pakistaneze sau nordcoreene. În goana lor pentru bani şi influenţă, ruşii uită că ei ar putea fi următoarea ţintă pentru fundamentaliştii iranieni.

Pare paradoxal, dar Rusia pierde din vedere principalele ameninţări contra propriei securităţi. Vinde armament şi expertiză militară către state care mâine îi vor ameninţa propria securitate. Vinde tehnologie nucleară Iranului, precum şi sisteme de apărare, de asemenea armament perfecţionat Chinei, uitând că mâine aceştia ar putea fi duşmanii ei de moarte. Pentru câţiva dolari Rusia îşi amanetează viitorul la discreţia unei rulete care numai rusească s-ar putea numi.

China, cu o populaţie de peste 1,3 miliarde, lipsită de resursele necesare unei asemenea populaţii şi creşteri demografice, priveşte cu jind către Siberia rusească, zonă subpopulată şi plină de resurse naturale. Încet, încet, etnici chinezi încep să emigreze şi să populeze zonele limitrofe de graniţă ruso-chineză. Presiunea demografică a Chinei nu se va opri la această frontieră, nu trebuie uitat că în 1969 s-a mai produs un război pe râul Ussuri între URSS-ul de atunci şi China.

Strategic vorbind, Rusia vede ca duşman imediat NATO (extinderea NATO şi scutul antirachetă sunt primele pe lista de ameninţări din noua doctrină militară rusească), dar uită de fapt că NATO i-ar putea fi principalul aliat împotriva Chinei, de exemplu. Şi cu o miopie strategică de neimaginat, înarmează duşmanii NATO (Iranul şi China), uitând că aceste arme vor putea fi folosite împotriva sa. Mai mult, râde în barbă când un stat NATO îi vinde porthelicoptere, poate la fel cum râd chinezii în bărbuţă cumpărând tehnologie militară rusească cu ochii pe harta Siberiei bogate în resurse naturale.

Dar pentru Rusia, obsesia principală rămâne NATO şi scutul antirachetă care se materializează începând cu Deveselu. În timpul vizitei la Belgrad, din această primăvară, referitor la posibilitatea ca Serbia să ceară intrarea în NATO (poartă lăsată deschisă prin iniţiativa României la summitul de la Bucureşti din 2008), Putin a declarat: „Lărgirea NATO este în mod absolut împotriva intereselor ruseşti. Dacă Serbia va opta pentru un scut antirachetă prin alăturarea la NATO, Moscova va trebui să răspundă. Atunci va trebui să ne schimbăm strategia faţă de Serbia”. Deci, cam asta este părerea unui premier rus despre suveranitate şi neamestec în treburile interne când vine vorba de statele mai mici.

Revenind la scut. De ce deranjează atât de mult Rusia acest scut antirachetă, un scut, repet, defensiv? În primul rând, este o problemă de percepţie. Cum spuneam mai devreme, Rusia nu mai este o putere globală, ci una regională, chiar dacă şi-ar duce la capăt programul de înzestrare militară ar rămâne tot o putere regională. Singurul lucru care face Rusia să fie considerată sau luată în calcul ca şi putere globală este capabilitatea nucleară. Existenţa a 1131 cu 4944 ogive nucleare (americanii au 1326 rachete cu 8448 ogive) este suficientă pentru a fi primit ca şi un partener cu care să discuţi de la egal la egal în problemele întregii lumi. Să-ţi poţi spune punctul de vedere şi să-l şi impui sau să negociezi de pe o poziţie forte dată de 4944 argumente nucleare. Chiar dacă o mare parte din ele sunt vechi şi nu se ştie dacă vor funcţiona, este suficient să le ai, deoarece nu poţi vedea dacă vor funcţiona decât atunci când le armezi şi eşti gata să le lansezi. Şi dacă vor funcţiona? O întrebare care te face să accepţi şi să iei în calcul poziţia Rusiei. Dar un scut eficient ar scădea serios acest argument, la fel cum Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită Războiul Stelelor) a preşedintelui Ronald Reagan a făcut indirect ca URSS să se prăbuşească deoarece nu a putut ţine pasul.

Întrebarea este dacă Rusia ar putea ţine pasul, acum când este mai slabă decât fosta URSS? După declaraţiile oficialilor ruşi, inclusiv ale aceluiaşi Rogozin („avem suficiente capacităţi de a crea atât mijloace ofensive cât şi defensive pentru a contracara orice ameninţare cu rachete sau a străpunge orice scut antirachetă”) se pare că da, dar realitatea se dovedeşte a fi cu totul alta. Racheta Bulava, destinată a înlocui Topol-M, fiind şi prima rachetă balistică rusească lansată de pe platforme submarine, pentru această sarcină fiind destinate noile submarine din clasa Borei, a înregistrat mai multe eşecuri decât reuşite la toate testele (totuşi, ultimul, de săptămâna trecută a fost o reuşită).

În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate. Adăugând sisteme GPS nu ar fi neapărat o rezolvare, deoarece ghidarea GPS se bazează pe informaţiile de la sateliţi, iar în cazul unui război nuclear este de aşteptat ca o mare parte dintre aceştia să fie distruşi. O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord.

Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie. Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui poziţionate la adăpost de sonarele şi marina americană. Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces. Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea. De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti. (vezi Rusia şi apărarea imperiului).

Am văzut că acest scut nu stânjeneşte Rusia în cazul unui conflict nuclear, poate doar prin faptul că protejează Europa de rachetele cu rază medie de acţiune, şi nu împotriva celor intercontinentale care ar putea fi lansate către SUA de pe teritoriul Rusiei. Dar chiar existenţa acestui scut scoate şi mai mult Europa de sub ameninţarea rusească. Ruşii mai rămân doar cu exportul de gaze şi potenţiala ameninţare cu un război convenţional, dar ţinând cont de starea armatei ruse nu mai reprezintă o ameninţare credibilă, mai ales de când statele din UE au început să-şi integreze cât de cât forţele armate (ţările din tratatul de la Vişegrad, respectiv Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria, se mai pot adăuga şi iniţiativele franco-britanice în acest sens, precum şi ultima, iniţiativa polono-germano-franceză de a crea un corp de armată comun). De aceea Rusia se vede scoasă din ecuaţia geostrategică doar prin simpla amplasare a acestui scut. Şi încearcă orice pentru a-l împiedica.

A folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.

A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.

Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.

Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.

Referitor la declaraţiile referitoare la România, nu este nimic nou. Am mai spus că România a ajuns de mai demult calul de bătaie al apostrofărilor Rusiei, tot pentru consumul intern. Dar se adaugă noi şi noi capitole în diferendul româno-rus (vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră), pe lângă cele existente. Chiar dacă preşedintele nu ar fi zis nimic de ordinul din 1941 de a trece Prutul (orice român ar fi dat acel ordin pentru recuperarea Basarabiei şi nordului Bucovinei), tot s-ar fi găsit motive pentru ca Rusia să se ia de România, aşa cum a fost în aprilie 2009, după revoluţia twitter din republica Moldova, când Rusia s-a plâns la UE că am intervenit în revoluţia de la Chişinău. Foarte preocupată Rusia de suveranitatea Moldovei de peste Prut, dar cam uită cine o încalcă repetat în ultimii douăzeci de ani, inclusiv cu trupe şi blindate, ca şi în 1992. Dar acum se adaugă şi instalarea elementelor scutului antirachetă la Deveselu şi mai recent, victoria lui Dorin Chirtoacă, la limită, în alegerile pentru primăria Chişinăului. Diferenţa a fost de 4400 de voturi, echivalentul celor 70 de autocare încărcate cu studenţi basarabeni cu drept de vot plecate de la Bucureşti la Chişinău pe ziua votării.

YES, WE CAN, mister Putin!