Transnistria lui Rogozin

Suntem în anul de graţie 2012, an considerat de unii ca şi unul apocaliptic, dar pentru noi, românii, este mult mai grav, este un an electoral. De aceea totul se leagă şi se dezleagă doar în jurul obiectivului suprem, peste tot se vorbeşte doar de alegeri şi campania electorală care abia este la început. Să nu ne facem iluzii, tot anul se va învârti în jurul alegerilor şi campaniei electorale.

Dar în acest timp, timp în care noi ne consumăm energiile în această campanie electorală, pierdem din vedere esenţialul, ceea ce se petrece în jurul nostru, evenimente şi lucruri care ne vor afecta direct şi decisiv, iar când ne vom trezi din abureala electorală vom constata că lumea s-a schimbat enorm, şi nu în favoarea noastră. Iar atunci va fi prea târziu să întrebăm cum a fost posibil, unde am fost noi atunci când s-au petrecut aceste lucruri, şi cum a fost posibil să se întâmple fără ca noi să fim întrebaţi. Este simplu, chiar dacă ni se va părea absurd, dar evenimentele mondiale se petrec indiferent de  calendarul nostru electoral, lumea nu se opreşte din mersul ei fiindcă în România sunt alegeri şi campanie electorală. Astfel, ca de obicei, ne vom trezi în faţa unor schimbări majore pe care le-am ignorat deoarece am fost preocupaţi prea mult cu ciorovăielile noastre interne. De aceea se poate spune că ne merităm soarta.

Ignorăm tot ceea ce se întâmplă în lume pentru a sta concentraţi asupra luptelor politice de la noi, fără să ne dăm seama că suntem influenţaţi decisiv de schimbările pe plan geopolitic la care suntem martori, dar pe care le ignorăm cu desăvârşire îngropându-ne capul în nisip după modelul arhicunoscut al struţului. Poate ar trebui să schimbăm emblema vulturului brâncovenesc cu cea a struţului african, mult mai caracteristică nouă în timpurile prezente.

Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, deoarece în vecinătatea noastră se petrec lucruri grave, care ne vor afecta direct, fie că ne place sau nu, fie că suntem de acord sau nu, fie că le cunoaştem sau nu. Pur şi simplu se întâmplă, indiferent de campania electorală a noastră, indiferent de înfocarea cu care susţinem un candidat sau altul, un partid sau altul.

Asta deoarece un joc cu o miză enorm mai mare se desfăşoară la nici două sute de kilometri la est de graniţele României. Ce înseamnă această distanţă? Este mai mică decât cea de la Bucureşti la Braşov sau la staţiunile de pe Valea Prahovei, sau de la Bucureşti la Constanţa, obiective asaltate de bucureşteni în fiecare weekend. Ne confruntăm cu o situaţie de criză geopolitică pe care o ignorăm, pur şi simplu, deoarece aşa am fost învăţaţi, să nu ne pese, să ne doară doar de campania electorală şi cine iese la alegeri.  Este la fel cum ai organiza alegeri, cu campanie electorală cu tot, pentru conducerea Titanicului care este pe cale să se scufunde.

În schimb, pentru alţii, vecinii noştri, obiectivele sunt clare şi nu se abat de la ele sub nicio formă, sub nicio conducere. Să dea Domnul să ne trezim măcar cu o clipă înainte de a fi prea târziu!

Când vorbeam de ceea ce se întâmplă la nici două sute de kilometri de noi, vorbeam desigur despre Transnistria. Care şi-a schimbat conducerea comunistă închistată ce părea veşnică, cea a lui Igor Smirnov, cu cea a mult mai pragmaticului Evgheni Sevchuk, un individ mult mai prezentabil şi mai inteligent, genul de om cu care ai putea să faci afaceri, de aceea mult mai periculos pentru noi. Această schimbare la faţă a Transnistriei, precum şi mutările Rusiei în zonă nu fac decât să lase să se întrevadă faptul că ceva major se va petrece în regiune. (vezi şi Transnistria şi anul geopolitic 2012).

Cea mai importantă mutare a Rusiei, după negocierile cu Germania asupra Transnistriei, s-a petrecut de curând: numirea ca reprezentant special al Rusiei pe lângă Transnistria a lui Dmitri Rogozin în 21 martie, fostul ambasador rus la NATO între 2008 şi 2011, acolo unde s-a remarcat ca şi un interlocutor foarte vocal. Din decembrie 2011 este vicepremier şi responsabil cu industria rusă de apărare. Nici în noua sa postură, de reprezentant special pentru Transnistria, nu se dezminte. Dar ceea ce este important este anvergura şi notorietatea personajului investit cu această funcţie. Desigur, există reprezentanţi ai Rusiei şi pentru Abhazia şi Osetia de Sud, dar este vorba de personaje de importanţă minoră, niciunul dintre ei nefiind un nume sonor ca şi Dmitri Rogozin. Chiar ştie cineva cine sunt aceştia? Sau au vreo importanţă? Numai din acest fapt ne dăm seama de importanţa Transnistriei în viitoarele planuri ale Rusiei. Unii ar putea spune că cele două entităţi de pe teritoriul Georgiei au fost recunoscute de către Rusia ca state independente, de aceea importanţa lor este mai redusă. Dar tocmai asta ne duce cu gândul la următoarea mutare a Moscovei, poate chiar recunoaşterea Transnistriei ca şi stat independent, iar pentru acest pas este nevoie de pregătirea terenului, iar cel mai potrivit nu poate fi altul decât Dmitri Rogozin.

Să vedem. La summitul NATO de la Istambul, din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Transnistria în termen de cinci ani. Au trecut treisprezece ani şi acest lucru nu s-a întâmplat, iar Rusia nu dă nici cel mai mic semn că ar avea intenţia să o facă, şi nici nu o va face.

Dar va trebui o oarecare pregătire psihologică, context ideal pentru unul ca şi Dmitri Rogozin. Pregătirea psihologică nu trebuie să fie prea lungă, nu e necesar. Europa are problemele ei, Grecia de exemplu, plus criza datoriilor suverane şi perspectiva unei noi recesiuni. SUA sunt în campanie electorală, urmează alegeri în noiembrie, va fi o vară fierbinte pe majoritatea temelor, iar un loc central va fi ocupat de politica internă americană, criza a lovit şi aici. În politica externă, SUA sunt pe cale să se dezangajeze din Afghanistan, după ce a făcut-o din Irak, iar acest lucru este net defavorabil şi neplăcut Rusiei, deoarece americanii se vor implica în alte regiuni strategice care nu prea convin ruşilor. De aceea, Rusia ar dori ca americanii să mai rămână mult şi bine în Afghanistan, pentru asta le-au creat toate facilităţile, inclusiv dreptul de trecere a materialelor militare pe teritoriul său sau al sateliţilor săi.

Dar să revenim la Rogozin. Chiar în cartea sa de memorii, apărută în 2007, Rogozin recunoaşte că a condus o unitate de voluntari ruşi în războiul din Transnistria din 1992, implicit o recunoaştere indirectă a implicării Rusiei în acest război, deşi până acum, inclusiv astăzi, Rusia neagă cu vehemenţă acest lucru, în ciuda tuturor evidenţelor. Este un joc tipic rusesc, copiat după metoda sovietică, cel de a nega împotriva tuturor evidenţelor, la fel au procedat ruşii şi cu implicarea lor în Abhazia şi Osetia de Sud în anii 1992 şi 1993, deşi georgienii au prezentat presei numeroase dovezi, inclusiv un avion Suhoi-27 doborât şi cadavrul pilotului în uniformă rusească de căpitan. La fel a fost şi în Transnistria, când în iunie 1992 tancurile armatei a XIV-a ruse au intrat în Tighina arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Deci, pentru Rogozin, este o zonă cunoscută, în care a fost implicat direct chiar în cursul conflictului din care a rezultat actuala configuraţie nistreană, a republicii secesioniste respective.

Rogozin face câţiva paşi înainte în declaraţiile sale în urma numirii ca reprezentant special al Moscovei pentru această entitate teritorială, paşi pe care Rusia în mod oficial doar îi tatonează. Dar este bine pentru ea că un astfel de personaj vocal, binecunoscut mediilor occidentale chiar prin luările sale de poziţie şi acuzele aduse Occidentului pe vremea când era ambasador la NATO, parcurge aceşti paşi facilitând viitoarea abordare a Moscovei. În cazul în care Occidentul nu reacţionează, Moscova va considera o recunoaştere implicită, ceea ce va uşura mult misiunea Rusiei. De exemplu, Rogozin a folosit intensiv la Tiraspol termenul de Republică Nistreană şi popor nistrean, o nouă invenţie rusească, din moment ce locuitorii din Transnistria sunt moldoveni sau români, ruşi şi ucraineni. Nu există unul care să se poată numi nistrean sau transnistrean, dar asta nu este o problemă, datorită lui Rogozin va apărea şi acest popor. Dacă nimeni nu reacţionează, Rusia va considera asta ca şi o recunoaştere indirectă sau implicită, un pas înainte spre recunoaşterea unei noi ţări şi nou popor. Nu este nici primul popor inventat de ruşi şi nici ultimul. Noi ne aducem aminte cel mai bine de poporul moldovean, dar exemplele pot continua, în ultimul meu articol vorbeam de poporul karelian inventat de Stalin pentru a smulge istmul Kareliei de la finlandezi în anul 1939.

Evgheni Sevchuk şi Dmitri Rogozin

Mai departe, într-un timp relativ scurt, Rogozin a făcut şi declarat multe, se vede că Rusia este foarte grăbită în această privinţă. La Tiraspol, la jumătatea lui aprilie, Rogozin a menţionat următorii paşi şi intenţii ruseşti: deschiderea unui consulat al Rusiei la Tiraspol, un pas înainte spre recunoaşterea oficială a Transnistriei, dar primii paşi s-au făcut deja prin acordarea a 160000 de paşapoarte ruseşti rezidenţilor transnistreni, apoi încurajarea investiţiilor ruse în regiune, reînarmarea trupelor ruseşti cu armament modern, deci nici vorbă de retragere, ba dimpotrivă. Mai mult, a vorbit despre „dreptul exclusiv al Rusiei de a menţine pacea în regiune”, nu numai aici, dar în întregul spaţiu exsovietic, „nu vom lăsa pe nimeni să conteste mandatul Rusiei în această privinţă, ori dreptul exclusiv de a asigura securitatea în această regiune”, asta referitor la discuţiile despre înlocuirea trupelor ruseşti de menţinere a păcii cu un contingent european. E adevărat, este o premieră absolută, pacea este menţinută de una dintre părţile în conflict. Iar referitor la reînarmare, ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov, a făcut o vizită surpriză în 12 şi 13 aprilie la trupele ruse din Transnistria, atrăgând protestul oficialilor moldoveni de la Chişinău. Vedem în atitudinea şi discursul lui Rogozin reflectarea vorbelor lui Putin, care spunea despre disoluţia Uniunii Sovietice că a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.

Rogozin nu s-a odihnit, ci a fost şi la Chişinău, unde a discutat cu premierul Vlad Filat, tot la jumătatea lui aprilie. Dar aici a venit şi în rolul de preşedinte de partea Rusiei a comitetului interguvernamental pentru relaţii economice ruso-moldoveneşti şi s-a întâlnit şi cu noul preşedinte Nicolae Timofti. Aici Rogozin şi-a expus clar cererile, în număr de opt. Prima, Moldova să recunoască Transnistria ca un partener de negocieri cu drepturi egale. A doua, evaluarea comună cu Transnistria a conflictului din 1992, apoi normalizarea relaţiilor economice între cele două părţi, recunoaşterea rolului de mediator politic şi militar al Rusiei şi încetarea căutării altor entităţi care nu au de-a face cu regiunea pentru acest rol, aluzie la formatul de negocieri 5 + 2 şi orice viitor aranjament să fie făcut pe baza unui statut federal sau confederativ. Mai departe, Moldova nu trebuie să încerce să se alăture unui bloc de ţări, nu trebuie să încerce să implice alte state sau entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi, cel mai important, să nu se alăture României.

În acest ultim punct Rogozin a declarat clar, dacă moldovenii vor să fie români, graniţele se vor schimba, o ameninţare directă. Acest aspect apare ca o obsesie la Rogozin, dar şi la alţi lideri ruşi, semn clar că încep să piardă controlul. Chiar la Tiraspol, Rogozin a spus că politicienii moldoveni cu atitudini proromâneşti sunt dăunători nu numai rezolvării conflictului transnistrean, dar şi relaţiei de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia. Pe cuvânt, aflu lucruri noi, de exemplu că Rusia şi Moldova sunt vecine!

Toate acestea vin într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic pentru Moldova, iar România este în campanie electorală. De aceea Rusia apasă pe pârghia economică, împingând guvernul moldovean spre o situaţie greu de gestionat. Datoria pentru gazele ruseşti a crescut, piaţa rusă pentru produsele agricole moldoveneşti s-a îngustat în urma măsurilor ruse de blocare a accesului acestora. Cel mai sensibil sector rămâne cel energetic, dar Moscova pune o presiune suplimentară pe Chişinău în acest sens. Se ştie că Transnistria ar intra în faliment imediat ce Rusia renunţă să o sponsorizeze, este un pseudostat mafiot care nu are cum să se întreţină singur fără subsidiile ruseşti. Ca exemplu, s-a văzut cum alte state sau entităţi din toate zonele globului s-au prăbuşit în momentul în care şi-au pierdut sponsorul sovietic în anii 90. Dar în cazul Transnistriei, Rusia vine cu următoarea pretenţie: Chişinăul să plătească datoria Transnistriei la gaze către Gazprom în valoare de 3,3 miliarde dolari, pe motiv că insistă asupra faptului că Transnistria este parte a Republicii Moldova. Este practic culmea ipocriziei, îmi ocupi o parte din teritoriul recunoscut de ONU, îţi instalezi trupe şi tot ce vrei acolo, apoi îmi ceri să şi plătesc eu pentru asta. Asta doar Rusia putea inventa.

Până la urmă, totul merge spre o foarte rapidă recunoaştere a Transnistriei ca şi stat independent de către Rusia. Totul converge către asta, inclusiv presiunile occidentale. Rusia nu are cum să-şi menţină forţele armate pe teritoriul unui alt stat fără acceptul acestuia, conform dreptului internaţional, de aceea Rusiei i-a convenit de minune criza politică de la Chişinău, când timp de mai bine de doi ani aici nu a existat un preşedinte. Dar acest lucru s-a schimbat odată cu alegerea lui Nicolae Timofti. În curând Rusia va fi împinsă de către vest spre o decizie în acest sens, Rusia are nevoie de Occident şi Occidentul are nevoie de Rusia. Dar acordul semnat la Istambul nu are cum să fie amânat la infinit. Rusia nu va renunţa la Transnistria, astfel că va trebui să găsească o altă modalitate de a-şi menţine trupele aici, iar singura modalitate rămase este recunoaşterea Transnitriei ca şi stat independent, stat care va fi de acord cu menţinerea trupelor ruse pe teritoriul său, la fel ca şi în cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud.

Dar recunoaşterea acestora a intervenit în urma unui război în Georgia în 2008, şi s-ar putea ca şi cazul Transnistriei să ia un astfel de curs. Un mic război scurt şi victorios i-ar conveni de minune lui Vladimir Putin, proaspăt reinstalat în fotoliul de preşedinte pentru un al treilea mandat, dar intens contestat în stradă, cele mai ample demonstraţii de când el este în fruntea ţării. Iar Transnistria este cazul ideal, prin care s-ar aranja multe în favoarea lui Putin, nu trebuie să uităm că popularitatea sa a atins cote imense tot în urma declanşării unui război, cel din Cecenia în 1999, atunci când Vladimir Putin, un prim ministru necunoscut cu 2% popularitate a ajuns preşedinte din primul tur mai puţin de un an mai târziu, tocmai în urma acestui război. Şi încă ceva, un astfel de război ar putea anula pur şi simplu angajamentul Rusiei din 1999 de la Istambul, de care oricum nu a ţinut seamă şi nici nu va ţine seamă, pe baza sintagmei lui Stalin publicată în ziarul Pravda în 15 septembrie 1927: „Războiul poate răsturna toate felurile de convenţii”. Cu altă ocazie, Stalin spunea că tratatele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt scrise. Cred că este destul de clar. 

Pregătirea psihologică pentru un astfel de eveniment a început deja din partea Rusiei, şi din păcate au fost implicate şi romanele mele, acestea fiind prezentate tendenţios (vezi Sânge pe Nistru şi diversiunea internaţională). Mai mult, vedeţi mai jos o mostră de astfel de prezentare a televiziunii NIT.

În acest noian de probleme, o singură veste bună, republica Moldova are în sfârşit preşedinte, fapt care pune capăt unei perioade de instabilitate politică. Preşedintele Timofti a fost la Bucureşti de curând şi a făcut o impresie bună, alături de preşedintele român. Dar la întrebarea unui ziarist referitoare la schimbarea guvernului şi respectiv la posibilitatea schimbării atitudinii României faţă de republica Moldova, preşedintele român a susţinut faptul că trei lucruri nu se vor schimba în politica noastră externă: NATO, UE şi republica Moldova. Aş vrea să-l contrazic pe preşedinte şi să reamintesc unele evenimente, deoarece, din păcate, românul s-a dovedit că are memorie scurtă. la începutul anilor 90, după conflictul din Transnistria, România era parte integrantă a formatului de negocieri privind rezolvarea conflictului, alături de Rusia şi Ucraina. Un preşedinte român, cu simpatii estice, a retras România din aceste negocieri, ajungându-se ca la ora actuală, formatul negocierilor să fie 5 + 2 (Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE plus UE şi NATO ca observatori). Un alt preşedinte român, cu simpatii vestice, a încheiat un tratat cu Ucraina considerat de toată lumea ca şi unul net defavorabil statului român, deşi numai o parte din el este cunoscut. Şi chiar în timpul mandatului actualului preşedinte, România, ca membră NATO, îşi anunţa la un moment dat retragerea din Irak prin vocea premierului şi a ministrului apărării fără să avertizeze aliaţii, un lucru extrem de grav datorat faptului că acel ministru care nu cunoştea limba engleză a înţeles greşit un termen într-o consfătuire NATO.

Chiar mă întreb, noi, românii, care am dat lumii un număr impresionat de genii raportat la numărul de locuitori, nu suntem capabili să găsim nişte miniştri valabili, ci doar din cei aflaţi în una dintre cele două categorii numite incomp, respectiv incompetenţi sau incompatibili? Nu cred că anul electoral 2012 ne va oferi vreun răspuns.        

Un scut pentru neliniştea Rusiei

Am menţionat în articolul precedent (Robert Gates, Libia şi NATO) unele dintre realizările internaţionale ale Rusiei din ultima vreme. Împotmolirea NATO în Libia, implicit cu scăderea de credibilitate a alianţei ca şi o forţă coerentă, discursul lui Robert Gates în care se avansa ideea abandonării NATO de către SUA, visul de şapte decenii al Rusiei, respectiv scoaterea americanilor din Europa, precum şi altele.

La acestea se adaugă şi evenimentele ultimelor zile. Rusia şi Franţa semnează la Sankt Petersburg în prezenţa preşedintelui rus Dmitri Medvedev acordul pentru cumpărarea a două nave porthelicoptere Mistral de către Rusia, inclusiv cu tehnologia militară avansată aferentă (cu posibilitatea construirii a încă două sub licenţă franceză în şantierele navale ruseşti, asta însemnând un important transfer de tehnologie şi know-how). Cele două Mistraluri vor fi amplasate în Marea Neagră şi Marea Baltică (vezi Caucazul şi Mistralul şi Zvârcolirea naţionalismului rus), următorul în Marea Ohotsk, nu departe de mult disputatele insule Kurile, luate de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (vezi Rusia şi apărarea imperiului). Mai mult, Rusia a mai semnat un acord de 398 milioane dolari, în prezenţa ministrului apărării Anatoli Serdiukov în aceeaşi zi, cu producătorul german Rheinmetall, pentru echiparea unui centru de antrenament pentru forţele terestre în oraşul Mulino de pe Volga, cu posibilitatea extinderii contractului şi pentru alte centre de antrenament de pe cuprinsul Rusiei. Se mai pregătesc contracte cu producătorul italian Iveco pentru furnizarea unui transportor blindat uşor.

Până acum, conducerea NATO şi SUA nu a reacţionat coerent la astfel de transferuri de tehnologie şi armament către ţări non-NATO şi care, mai mult, au în doctrina lor militară la loc de cinste ca adversar NATO sub forma ideii că extinderea acestuia reprezintă un pericol pentru siguranţa lor naţională, deci până la urmă, ar putea deveni un adversar. Încă nu s-a stabilit până unde poate merge mercantilismul unora din membri NATO până la ameninţarea siguranţei altora dintre aceştia, respectiv cei estici printre care şi România, dar o graniţă clară va trebui trasată cât de curând. Până atunci, Rusia trage foloase maxime cumpărând tehnologie de ultimă oră tocmai de la acele membre NATO avide să vândă fără să ia în calcul că ar putea fi folosite tocmai împotriva lor. Lenin, un rus, a spus: „capitaliştii ne vor vinde funia cu care îi vom spânzura”. Noii capitalişti ruşi se pare că o cumpără.

Alte succese ruseşti

Marţi, 28 iunie, noua rachetă rusească Bulava R-30 3M30 (SS-NX-30) a fost lansată cu succes de pe submarinul clasa Borei „Iuri Dolgoruki” în Marea Albă. A fost un test reuşit după o lungă serie de eşecuri (din 14 teste, 6 au explodat în aer, două au fost considerate succese parţiale, iar celelalte şase reuşite, chiar dacă nu au reuşit să atingă ţinta).

Un alt succes este ceva mai vechi dar continuă şi ar putea intra în categoria celor mai mari dezinformări din secolul XXI. Se numeşte conducta South Stream.

La 25 mai 2011, la Bruxelles, a avut loc o prezentare a viitorului traseu numit South Stream, a cărui valabilitate era de ani buni susţinută de către Rusia. O prezentare extrem de vagă menită să atragă fonduri UE pentru susţinerea proiectului. Comisarul pentru energie al UE, Guenther Oettniger s-a arătat foarte sceptic, punând unele întrebări la care ruşii nu au putut răspunde. De exemplu: de unde va veni gazul şi unde va ajunge? Cum va ajunge, pe conductă sau LNG (gaz natural lichefiat transportat pe vapoare)? În final, a concluzionat că South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Perfect adevărat. Ideea South Stream a apărut imediat după ce a fost lansat proiectul Nabucco, ca o contrabalansare a acestuia, sau mai bine zis o idee de torpilare a acestuia. Au apărut o multitudine de analize care spuneau că Nabucco nu va avea de unde să ia gazul, că nu este fezabil, iar apariţia conceptului South Stream va arunca Nabucco în desuetitudine deoarece ruşii vor lua tot gazul disponibil prin South Stream. Pe măsură ce timpul a trecut începe să fie clar tot mai mult ceea ce este până la urmă South Stream, respectiv o simplă fumigenă rusească. Au trecut ani şi încă nu se ştie pe unde va trece. Chiar şi la noi a fost o dispută dacă România ar trebui să participe şi la South Stream din moment ce este parte a Nabucco. S-a discutat de South Stream, s-au încheiat parteneriate bilaterale de către Moscova, dar South Stream a rămas tot aşa, nici măcar ca şi proiect, cum a spus acum două luni comisarul european pentru energie. Între timp, Nabucco a trecut la faza studiului de fezabilitate, în ciuda eforturilor Rusiei de a prezenta proiectul South Stream ca şi o alternativă viabilă. Mai mult, ruşii au încheiat acorduri bilaterale cu companii europene pentru South Stream, în ideea de a le ţine departe de Nabucco. A avut şi câştiguri fantastice prin vânzarea pielii ursului din pădure: sârbii le-au vândut rafinăria NIS la jumătate din preţul oferit de competitori (inclusiv Rompetrol) pentru două considerente, anume ruşii îi vor susţine în problema Kosovo şi vor fi parte din South Stream. Până azi, nu s-a îndeplinit niciuna, şi nu cred că se va îndeplini vreodată. Sărbii au rămas şi cu rafinăria vândută la jumătate de preţ către ruşi, şi fără vreun avantaj, nici în problema Kosovo, care este deja tranşată, şi nici în proiectul South Stream, care nu se ştie când sau dacă se va materializa vreodată. Pentru a risipi îndoielile apărute în Serbia asupra South Stream, premierul rus Vladimir Putin şi ministrul de externe Serghei Lavrov au făcut o vizită la Belgrad în aprilie anul acesta, în care au ameninţat Serbia că dacă va intra în NATO va deveni o ţintă pentru rachetele ruseşti, iar dacă va adera la UE să procedeze în aşa fel încât să nu prejudicieze interesele ruseşti (economic vorbind, şi în primul rând energetic). Cam fără perdea aceste avertismente, apoi s-a promis că începând cu 2015 gazul va curge prin South Stream. Mă cam îndoiesc.

Să şi spun de ce. Iniţial, proiectul prevedea ca o mare parte din conductă să fie subacvatică, pe sub Marea Neagră, ori acest aspect creşte preţul exponenţial, costul fiecărui kilometru de conductă subacvatică este de şase ori mai mare decât pentru una terestră. Abia când a apărut proiectul AGRI, iniţiat de România printre alţii, Rusia a luat în discuţie versiunea lichefierii şi transportului cu tancuri petroliere, fapt care spune multe despre seriozitatea proiectului iniţial.

AGRI (Azerbaidjan Georgia România Interconnection) este un proiect ce prevede aducerea gazului azer prin Georgia, apoi lichefiat şi transportat cu tancuri până la Constanţa, de unde este transmis prin conducte spre vestul Europei. Cea mai simplă şi mai rapidă soluţie, atât că are o capacitate limitată de transport faţă de Nabucco. România a jucat inteligent, acest proiect este pe departe cel care va putea fi primul implementat şi dat în funcţiune. Nabucco este al doilea, având deja studiul de fezabilitate început. South Stream, sublim dar lipseşte cu desăvârşire, vorba lui Caragiale. Nu are studiu de fezabilitate, nu se ştie pe unde sau cum va trece, o simplă diversiune rusească pentru a împiedica să ia naştere celelalte proiecte care subminează monopolul rusesc (Nabucco şi AGRI). Mai mult, tratatele ruseşti ce încearcă să impună South Stream încalcă legislaţia europeană. Până la urmă, South Stream, cu fiecare zi ce trece, se dovedeşte a fi doar o diversiune, dar care i-a ajutat enorm pe ruşi, fie numai luând în considere cumpărarea rafinăriei de la sârbi.

Chiar şi azi această diversiune are efect şi va mai avea câţiva ani până va fi clar că Rusia nu are bani pentru un asemenea proiect. Rusia încasează enorme beneficii de pe vânzarea petrolului şi gazelor, dar acestea nu se văd nici în infrastructură, nici în sănătate, nu se văd la omul de rând. În marea lor majoritate sunt absorbiţi de miliardarii asociaţi puterii şi de complexul militaro-industrial care are nevoie de devize ca de aer pentru a nu sucomba.

O înarmare şi nu prea

Programul de reînarmare a armatei ruse (650 de miliarde euro în următorii zece ani) precum şi preconizata reformă a instituţiei militare se dovedesc a fi simple exerciţii propagandistice, mai ales în contextul în care Rusia a pierdut licitaţia programului de înzestrare a aviaţiei indiene în valoare de zece miliarde de euro. Semnele sunt clare că Rusia nu are cum să susţină ceea ce a anunţat cu surle şi trâmbiţe, toată tărăşenia amintind mai mult de programele cincinale din perioada sovietică, în care totul era realizat şi raportat pe hârtie, pe când în practică, ce să mai vorbim. Dar, totuşi, încă prinde bine la public, mai ales la cel intern, alegerile se apropie.

Programul de înarmare deosebit de ambiţios anunţat de Rusia începe de pe acum să scârţâie. 650 de miliarde de dolari anunţate, din care se vor dota forţele armate cu 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral, totul până în 2020. Pe lângă acest program de înarmare a fost anunţată şi o amplă reformă care să ducă la modernizarea forţelor armate, transformându-le în trupe profesioniste.

Este şi normal, armata rusă este la ora actuală total demotivată şi incapabilă de un efort militar, s-a văzut în toate conflictele cu state mici în care a fost implicată Rusia în ultimii douăzeci de ani. Recruţi care mureau ca muştele în Afghanistan în anii ’80, la fel recruţi trimişi în luptă în anii ’90 sau mai recent. Cecenia a fost un iad pentru aceşti tineri lipsiţi de experienţă şi pregătire, pentru care serviciul militar obligatoriu s-a redus doar la munci istovitoare pe şantiere unde erau închiriaţi de către ofiţeri corupţi care îi tratau sau dispuneau de ei ca de nişte sclavi. Mii de tineri au murit în astfel de accidente de muncă, pe acele şantiere nu li se asigura nici măcar cel mai elementar echipament de protecţie, erau la discreţia unui afacerist local veros care îi închiria de la ofiţeri. Multe din aceste cazuri au fost documentate de Anna Politovskaia. Sistemul veteranilor care umilesc şi torturează recruţi nu s-a schimbat, dimpotrivă. Tot din datele strânse de Anna Politovskaia pentru anul 2002, au fost ucişi în acel an în întreaga Rusie 500 de recruţi, nu în război, ci în bătaie de către colegii lor cu state militare mai vechi, aflaţi în majoritate în stare de ebrietate.

Cum crezi că poţi lupta cu asemenea soldaţi? Cum poţi crede că aceştia ar putea fi motivaţi să lupte? De aceea Rusia a fost nevoită să apeleze la tot soiul de mercenari, trupe paramilitare de cazaci, abhazi, osetini, ceceni, sau chiar bandiţi şi criminali eliberaţi din închisori ca şi 1992 pe Nistru. Ori, reforma preconizată ar trebui să schimbe această stare de lucruri, dar a început deja cu stângul. La aproape trei ani de la războiul cu Georgia, care a relevat factorilor militari ruşi deficienţele majore în C4ISR (Command, Control, Communications, Computers, Information, Surveillance and Reconaissance) nu s-a modificat nimic, şi asta a fost concluzia Şefului de Stat Major rus, precum şi a preşedintelui Academiei de Ştiinţe Militare. Armata rusă continuă şi azi să fie organizată pe sistem sovietic, de masă, organizată pe divizii, în loc de brigăzi, ignorând cu totul modificările produse în războiul modern, deşi a avut exemple suficiente ca să tragă concluziile. Sistemul rus îl moşteneşte pe cel sovietic, cu mase de soldaţi, cantitate în loc de calitate, structurat pe un mod de a duce războiul prin manevra pe linii de front cu armate de sute de mii de oameni, în loc să abordeze sistemul mult mai practic al reţelelor multicentrice, dezvoltat de armatele occidentale în ultimii douăzeci de ani.

Referitor la programele de înzestrare şi înarmare. Rusia câştigă o mulţime de bani din exporturile de materii prime, în primul rând gaz şi petrol. Dar aceşti bani din vânzarea de resurse nu prea se regăsesc. Se ştie ce intră, dar nu se ştie unde ajung şi ce se întâmplă cu ei. Rusia este ca o corporaţie gigant care îşi creează propriile nivele netransparente încărcate de birocraţie şi corupţie a căror principală aptitudine este sifonarea fondurilor. Întră o mulţime de bani, dar rezultatele sunt devastatoare. Ofiţerilor li se tot promit măriri de salarii, ei fiind la limita subzistenţei, de aceea fac trafic cu furnituri militare, vânzând totul pe piaţa neagră, inclusiv mâncarea soldaţilor. Rusia este exportator de petrol, iar navele flotei sale militare ruginesc în porturi din lipsă de combustibil.

Chiar dacă Rusia şi-ar duce la capăt programul de înzestrare militară, care ar fi rezultatul? Ar depăşi NATO? Sau SUA? Nici vorbă. Numai în domeniul flotei militare, SUA are o flotă militară mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare de pe locurile următoare luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. În materie de cercetare şi noutăţi în domeniu, SUA este lider necontestat. Este principala putere spaţială, principala putere aeriană, principala putere terestră. Bugetul militar al Rusiei este abia 8% din cel al SUA, americanii cheltuind pentru apărare mai mult decât următoarele cinci ţări luate la un loc. Iar cheltuielile lor sunt mai eficiente decât ale Rusiei.

Încearcă Rusia să depăşească SUA? Nu ar avea nicio şansă, poate doar să-şi mărească capacităţile militare de putere regională. Mai mult, ar face greşeala Germaniei înainte de 1914, când a încercat cu disperare să egaleze puterea britanică pe mare, construind nave care ar putea lupta cu cele britanice. A cheltuit sume importante şi resurse enorme pentru o flotă care nu avea cum să o egaleze pe cea britanică care nu stătea pe loc, şi să o bată în război. Nu a reuşit, s-a văzut în cursul bătăliilor navale din primul război mondial, dar a risipit resurse care ar fi putut fi direcţionate spre armata de uscat sau nou apăruta forţă aeriană, care i-ar fi putut aduce, în caz că ar fi fost mai mare, succesul în primul război mondial. Chiar şi aşa au fost pe cale de a câştiga, dar dacă ar fi fost mai puternici terestru? Oricum, noua lor putere navală nu prea le-a folosit.

Acelaşi lucru încearcă Rusia, fără a avea vreo şansă. Va putea doar să-şi crească capabilităţile regionale, dar riscând ca şi URSS să-şi ruineze economia fragilă bazată pe exportul de materii prime. Până la urmă, şi programul de înarmare şi reformă militară al Rusiei este sublim, pe hârtie. La fel ca şi conducta South Stream.

Atunci, ce-i mai rămâne Rusiei? Descurajarea nucleară, iar scutul antirachetă loveşte chiar în inima strategiei defensive a Rusiei: „descurajarea nucleară este singurul garant al suveranităţii Rusiei”, a spus în primăvară Dmitri Rogozin, ambasadorul rus la NATO. Referitor la opoziţia faţă de scut, s-ar traduce cam aşa: singurul garant al securităţii Rusiei este insecuritatea Europei.

Scutul spaimei ruse

Lumea a devenit o imensă tablă de şah, după cum spunea Zbigniew Brzezinski, iar ruşii sunt experţi în jocul de şah, nu degeaba mulţi dintre maeştrii internaţionali de şah sunt ruşi. Şi au jucat bine, împingându-şi în faţă piesele, până când au fost surprinşi de un şah la rege. De aici este explicabilă reacţia lor care poate părea disperată.

Şi-au împins bine piesele în faţă, asigurându-şi bunăvoinţa a trei state importante din NATO şi UE, respectiv Germania, Franţa şi Italia. Contracte militare de care vorbeam, plus alte interese comerciale, inclusiv energetice, materializate prin contracte bilaterale, o breşă în cadrul celor două instituţii. Totul în dauna aliaţilor est-europeni care încep să fie îngrijoraţi. O apropiere între Rusia şi Germania nu are cum să nu îngrijoreze Polonia, care a avut parte de experienţe istorice triste de fiecare dată când această apropiere sau înţelegere s-a produs. Reacţia creării unei înţelegeri militare între Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria este o consecinţă logică. Dar nu îndeajuns. Capabilităţile militare ale celor patru state, mai puţin Polonia, sunt reduse. Cehia, Slovacia şi Ungaria, din punct de vedere militar sunt veriga slabă a NATO. Aici apare rolul României, o putere militară comparabilă cu a Poloniei, şi nu trebuie uitat că România are un parteneriat strategic cu Polonia, de asemenea cu SUA, Franţa şi Azerbaidjan. Polonia mai decide crearea unui corp militar comun cu Franţa şi Germania.

Până la urmă, după succesele menţionate ale Rusiei pe plan extern, de unde şi până unde reacţia extrem de dură, aş zice chiar disperată, din ultimele zile? O reacţie la auzul unui nume obscur: Deveselu. Locul unde va fi amplasat radarul şi sistemul de rachete american, mai târziu devenit parte a scutului defensiv antirachetă NATO. Baza va fi condusă de un ofiţer român, dar va fi deservită de către americani. Nu e de mirare că ruşii au sărit ca arşi, era de aşteptat o astfel de reacţie. În momentul în care România a acceptat prezenţa bazelor americane la aeroportul Kogălniceanu şi accesul la poligonul de la Cincu, în Consiliul Europei un reprezentant rus s-a revoltat, la care preşedintele României i-a replicat: nu v-am întrebat ce aţi căutat 14 ani în România. Este de înţeles reacţia disperată a Rusiei, din moment ce ecuaţia geostrategică se schimbă radical.

Sistemul de la Deveselu cuprinde un radar de interceptare Master Spy în 3D cu capacitatea de a detecta o ţintă de 10 cm de la o distanţă de 100 km. Va putea dirija simultan spre ţinte 24 de rachete SM-3 (Standard Missile 3) care vor lovi rachetele balistice şi le vor distruge la impact, prin energia cinetică de lovire. Deci, în mod clar, un sistem defensiv, din moment ce nu ar avea rost să lansezi rachete cinetice asupra unui teritoriu inamic care nu ar avea capacitate de distrugere, fără cap exploziv, nuclear chimic sau bacteriologic. Este ca şi cum ai arunca cu pietre, la propriu. Atunci care este problema Rusiei? De ce se simte atât de deranjată?

Scutul defensiv a cărui părţi vor fi instalate în România, la Deveselu, este un scut defensiv de protecţie contra unei lansări împotriva teritoriului american din partea unor state paria ca şi Iranul, de exemplu. Câteva cuvinte despre Iran. În primul rând, este un stat care recunoaşte că îşi dezvoltă capabilităţi nucleare. Mai mult, spune deschis împotriva cui le va folosi, micul satan, respectiv Israelul, şi marele satan, respectiv SUA. Nu încearcă să-şi disimuleze intenţiile, din moment ce Ahmadinejad o spune în gura mare, că scopul lor este ştergerea de pe hartă a Israelului şi lovirea SUA. Ceea ce poate părea ciudat este faptul că Iranul continuă să beneficieze de expertiza şi transferul de tehnologie rusească, pe lângă cele pakistaneze sau nordcoreene. În goana lor pentru bani şi influenţă, ruşii uită că ei ar putea fi următoarea ţintă pentru fundamentaliştii iranieni.

Pare paradoxal, dar Rusia pierde din vedere principalele ameninţări contra propriei securităţi. Vinde armament şi expertiză militară către state care mâine îi vor ameninţa propria securitate. Vinde tehnologie nucleară Iranului, precum şi sisteme de apărare, de asemenea armament perfecţionat Chinei, uitând că mâine aceştia ar putea fi duşmanii ei de moarte. Pentru câţiva dolari Rusia îşi amanetează viitorul la discreţia unei rulete care numai rusească s-ar putea numi.

China, cu o populaţie de peste 1,3 miliarde, lipsită de resursele necesare unei asemenea populaţii şi creşteri demografice, priveşte cu jind către Siberia rusească, zonă subpopulată şi plină de resurse naturale. Încet, încet, etnici chinezi încep să emigreze şi să populeze zonele limitrofe de graniţă ruso-chineză. Presiunea demografică a Chinei nu se va opri la această frontieră, nu trebuie uitat că în 1969 s-a mai produs un război pe râul Ussuri între URSS-ul de atunci şi China.

Strategic vorbind, Rusia vede ca duşman imediat NATO (extinderea NATO şi scutul antirachetă sunt primele pe lista de ameninţări din noua doctrină militară rusească), dar uită de fapt că NATO i-ar putea fi principalul aliat împotriva Chinei, de exemplu. Şi cu o miopie strategică de neimaginat, înarmează duşmanii NATO (Iranul şi China), uitând că aceste arme vor putea fi folosite împotriva sa. Mai mult, râde în barbă când un stat NATO îi vinde porthelicoptere, poate la fel cum râd chinezii în bărbuţă cumpărând tehnologie militară rusească cu ochii pe harta Siberiei bogate în resurse naturale.

Dar pentru Rusia, obsesia principală rămâne NATO şi scutul antirachetă care se materializează începând cu Deveselu. În timpul vizitei la Belgrad, din această primăvară, referitor la posibilitatea ca Serbia să ceară intrarea în NATO (poartă lăsată deschisă prin iniţiativa României la summitul de la Bucureşti din 2008), Putin a declarat: „Lărgirea NATO este în mod absolut împotriva intereselor ruseşti. Dacă Serbia va opta pentru un scut antirachetă prin alăturarea la NATO, Moscova va trebui să răspundă. Atunci va trebui să ne schimbăm strategia faţă de Serbia”. Deci, cam asta este părerea unui premier rus despre suveranitate şi neamestec în treburile interne când vine vorba de statele mai mici.

Revenind la scut. De ce deranjează atât de mult Rusia acest scut antirachetă, un scut, repet, defensiv? În primul rând, este o problemă de percepţie. Cum spuneam mai devreme, Rusia nu mai este o putere globală, ci una regională, chiar dacă şi-ar duce la capăt programul de înzestrare militară ar rămâne tot o putere regională. Singurul lucru care face Rusia să fie considerată sau luată în calcul ca şi putere globală este capabilitatea nucleară. Existenţa a 1131 cu 4944 ogive nucleare (americanii au 1326 rachete cu 8448 ogive) este suficientă pentru a fi primit ca şi un partener cu care să discuţi de la egal la egal în problemele întregii lumi. Să-ţi poţi spune punctul de vedere şi să-l şi impui sau să negociezi de pe o poziţie forte dată de 4944 argumente nucleare. Chiar dacă o mare parte din ele sunt vechi şi nu se ştie dacă vor funcţiona, este suficient să le ai, deoarece nu poţi vedea dacă vor funcţiona decât atunci când le armezi şi eşti gata să le lansezi. Şi dacă vor funcţiona? O întrebare care te face să accepţi şi să iei în calcul poziţia Rusiei. Dar un scut eficient ar scădea serios acest argument, la fel cum Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită Războiul Stelelor) a preşedintelui Ronald Reagan a făcut indirect ca URSS să se prăbuşească deoarece nu a putut ţine pasul.

Întrebarea este dacă Rusia ar putea ţine pasul, acum când este mai slabă decât fosta URSS? După declaraţiile oficialilor ruşi, inclusiv ale aceluiaşi Rogozin („avem suficiente capacităţi de a crea atât mijloace ofensive cât şi defensive pentru a contracara orice ameninţare cu rachete sau a străpunge orice scut antirachetă”) se pare că da, dar realitatea se dovedeşte a fi cu totul alta. Racheta Bulava, destinată a înlocui Topol-M, fiind şi prima rachetă balistică rusească lansată de pe platforme submarine, pentru această sarcină fiind destinate noile submarine din clasa Borei, a înregistrat mai multe eşecuri decât reuşite la toate testele (totuşi, ultimul, de săptămâna trecută a fost o reuşită).

În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate. Adăugând sisteme GPS nu ar fi neapărat o rezolvare, deoarece ghidarea GPS se bazează pe informaţiile de la sateliţi, iar în cazul unui război nuclear este de aşteptat ca o mare parte dintre aceştia să fie distruşi. O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord.

Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie. Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui poziţionate la adăpost de sonarele şi marina americană. Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces. Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea. De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti. (vezi Rusia şi apărarea imperiului).

Am văzut că acest scut nu stânjeneşte Rusia în cazul unui conflict nuclear, poate doar prin faptul că protejează Europa de rachetele cu rază medie de acţiune, şi nu împotriva celor intercontinentale care ar putea fi lansate către SUA de pe teritoriul Rusiei. Dar chiar existenţa acestui scut scoate şi mai mult Europa de sub ameninţarea rusească. Ruşii mai rămân doar cu exportul de gaze şi potenţiala ameninţare cu un război convenţional, dar ţinând cont de starea armatei ruse nu mai reprezintă o ameninţare credibilă, mai ales de când statele din UE au început să-şi integreze cât de cât forţele armate (ţările din tratatul de la Vişegrad, respectiv Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria, se mai pot adăuga şi iniţiativele franco-britanice în acest sens, precum şi ultima, iniţiativa polono-germano-franceză de a crea un corp de armată comun). De aceea Rusia se vede scoasă din ecuaţia geostrategică doar prin simpla amplasare a acestui scut. Şi încearcă orice pentru a-l împiedica.

A folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.

A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.

Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.

Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.

Referitor la declaraţiile referitoare la România, nu este nimic nou. Am mai spus că România a ajuns de mai demult calul de bătaie al apostrofărilor Rusiei, tot pentru consumul intern. Dar se adaugă noi şi noi capitole în diferendul româno-rus (vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră), pe lângă cele existente. Chiar dacă preşedintele nu ar fi zis nimic de ordinul din 1941 de a trece Prutul (orice român ar fi dat acel ordin pentru recuperarea Basarabiei şi nordului Bucovinei), tot s-ar fi găsit motive pentru ca Rusia să se ia de România, aşa cum a fost în aprilie 2009, după revoluţia twitter din republica Moldova, când Rusia s-a plâns la UE că am intervenit în revoluţia de la Chişinău. Foarte preocupată Rusia de suveranitatea Moldovei de peste Prut, dar cam uită cine o încalcă repetat în ultimii douăzeci de ani, inclusiv cu trupe şi blindate, ca şi în 1992. Dar acum se adaugă şi instalarea elementelor scutului antirachetă la Deveselu şi mai recent, victoria lui Dorin Chirtoacă, la limită, în alegerile pentru primăria Chişinăului. Diferenţa a fost de 4400 de voturi, echivalentul celor 70 de autocare încărcate cu studenţi basarabeni cu drept de vot plecate de la Bucureşti la Chişinău pe ziua votării.

YES, WE CAN, mister Putin!