Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta

Am văzut cum s-a declanşat războiul din 1919 şi cum trupele române au ajuns la Tisa (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), precum şi perioada de asteptare, luptele din capul de pod de la Tokay în sprijinul flancului cehoslovacilor, precum şi intervenţia românilor în Pocuţia (Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa). La data declanşării ofensivei de către regimul bolşevic al lui Bela Kuhn, aliaţii luau în calcul posibilitatea unei inttervenţii armate care să pacifice Ungaria şi să pună capăt regimului de teroare bolşevică. Dar această intervenţie nu s-a mai produs, nici măcar sprijinul minimal al trupelor franco-sârbe din sud, pentru ameninţarea liniilor de comunicaţie ale bolşevicilor în atac. Mai mult, sârbii ne-au pus şi beţe în roate, după cum se va vedea în continuare.

Faza premergătoare ofensivei maghiare

Având informaţii despre pregătirea ofensivă a ungurilor, C.T.T. (Comandamentul Trupelor din Transilvania), dispune forţele disponibile în două eşaloane, primul (circa 49000 de oameni) în acoperire pe Tisa, pe un front de circa 300 km, de la Csap la gura Mureşului, cam jumătate din forţe în acoperire, iar restul eşalonat în adâncime, pe poziţii succesive de apărare. Al doilea eşalon (48000 de oameni) grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe permitea să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa, să-i întârzie înaintarea şi să-i macine forţele câştigând timp, prin dispozitivul eşalonat ce asigura o bună economie a forţelor în timp şi spaţiu. Totodată, putea stânjeni avansul inamic prin contraatacuri locale care ar produce pierderi şi ar fixa forţele, în vederea declanşării fazei a doua. Faza a doua consta într-un contraatac decisiv la locul şi momentul potrivit, executat de masa de forţe ce se va constitui în spate, libertatea de manevră a acestei mase fiind asigurată de acţiunile active ale forţelor de întârziere şi de fixare. Anticipând puţin, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru a fi sigur de reuşită, va însărcina cu conducerea acestui grup de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, pe nedrept uitat astăzi, generalul Traian Moşoiu.
Nu putem să nu constatăm faptul că armata română, comandanţii ei, învăţaseră enorm de mult în cei aproape trei ani de război. Concepţia manevrei şi execuţia erau cu nimic mai prejos decât cele executate de marile armate ale timpului. Un corp ofiţeresc capabil se ridicase dintre ofiţerii cu războiul făcut, iar mare parte dintre soldaţi erau veterani ai durelor încleştări de pe Jiu, pe Argeş, Sibiu, Neajlov, Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Erau soldaţii care luptaseră împotriva bolşevicilor în Moldova şi Basarabia, care eliberaseră Tighina şi Cetatea Albă. Nu degeaba kaiserul german spusese în timpul bătăliei de la Mărăşeşti că armata română a devenit un adversar redutabil, iar în parlamentul englez, un ministru spunea de la tribună în aplauzele asistenţei: „Domnilor, România este invincibilă!”. Chiar şi ardelenii ce au fost încadraţi în noile divizii erau veteranii a patru ani de război, din Serbia şi Galiţia până în Italia, la Isonzo şi Caporetto. Iar mai apoi, mulţi făcuseră parte din gărzile naţionale române care au asigurat desfăşurarea adunării naţionale de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. Dacă în prima fază a războiului fuseseră echipate şi trimise pe front două divizii ardelene (div a 16-a, general Alexandru Hanzu, şi div a 18-a, general Dănilă Papp, şef stat major lt-col Iacobici Iosif, viitorul general din al doilea război mondial), acum erau disponibile încă două, div 20 şi 21, precum şi 2 batalioane voluntari (Cloşca şi Crişan) şi trei regimente (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horea), toţi gata de luptă pentru Ardealul lor sfânt.
Pe parcursul lunii iulie trupele bolşevice ruseşti continuă să fie agresive pe linia Nistrului, făcând improbabilă deplasarea de trupe de aici în sprijinul frontului de vest, de pe Tisa. Totuşi, M.C.G. (Marele Cartier General) va ordona deplasarea diviziei a 7-a, care luptase în ofensiva din aprilie aici, dar fusese ulterior transferată pe Nistru, numai după ce ofensiva ungară începuse deja. Bolşevicii ruşi, din fericire pentru noi, nu au putut începe o ofensivă în stil mare împotriva Basarabiei concomitent cu ofensiva ungară, aşa cum era plănuit de Lenin şi Bela Kuhn, din cauza faptului că erau prinşi în luptă în sudul Ucrainei cu ruşii albi ai lui Denikin, cu ucrainenii petliurişti în nord, în Podolia, cu polonezii tot aici, şi cu ruşii albi ai lui Kolceak în Siberia (alături de care lupta şi un corp român, constituit din voluntari din foştii prizonieri ardeleni şi bucovineni luaţi de ruşi în decursul războiului). Legătura în nord a trupelor române din Pocuţia cu polonezii este asigurată începând cu 17 iulie, când ucrainenii sunt respinşi la nord de râul Zbrucz şi polonezii pun stăpânire pe întreaga Galiţie Orientală, tăind orice posibilitate de unire a bolşevicilor ruşi cu cei unguri. Astfel, spatele frontului din Transilvania este asigurat cu trei zile înainte de începerea ofensivei ungare.
În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară se concentrase pe Tisa. Rămăsese doar o treime din divizia a 3-a pe frontul cehoslovac în zona Eipel-Retsag, două divizii de lucrători în Budapesta, divizia a 8-a, numai cu infanteria (artileria fiind trimisă pe frontul român), la vest de Dunăre în zona Hajmasker, în faţa forţelor franco-sârbe, şi 3 brigăzi de grăniceri care păzeau celelalte frontiere, respectiv cea cehoslovacă, sârbă şi austriacă. Cu atât mai condamnabilă ni se pare pasivitatea aliaţilor, deşi cu câteva zile înainte solicitau armatei române informaţii despre natura cooperării în cazul foarte posibil în care ungurii ne-ar fi atacat. Ultima solicitare în acest sens a venit chiar din partea generalului francez Franchet d’Esperey, în ajunul declanşării ofensivei (19 iulie), care cerea C.T.T. să i se comunice cum ar putea ajuta trupele franceze şi sârbe în cazul în care am fi fost atacaţi de unguri. I s-a răspuns că ar fi important dacă ar fi avansat suficient încât să taie liniile de comunicaţii ale agresorului, măcar în zona de sud, din imediata vecinătate. Şi nici nu ar fi fost prea greu, aceşti aliaţi având la dispoziţie 2 divizii, o brigadă de cavalerie şi două batalioane independente (francezii) şi 3 divizii (sârbii), asta contra unei singure divizii ungare (a 8-a) total lipsită de artilerie. Ar fi fost suficientă o mişcare, sau o tentativă de mişcare, ca atacul din sud să nu se producă, deoarece ar fi trebuit ca forţele ce forţau Tisa la sud, la Csongrad, ar fi trebuit să se replieze pentru a face faţă noii ameninţări din flanc sau chiar din spate. Această demonstraţie nu s-a produs, ceea ce ne spune destul de multe despre atitudinea aliaţilor noştri. Doar cu patru luni în urmă, trupele române treceau Nistrul ocupând Tiraspolul şi Transnistria de sud, la solicitarea francezilor, pentru a asigura retragerea celor trei divizii franceze şi una greacă de la Odessa. Şi uite cum ne-a fost returnat serviciul. Despre cehoslovaci, ce să mai vorbim. I-am susţinut când au fost atacaţi, cu doar două luni în urmă, atacând flancul şi spatele bolşevicilor în capul de pod Tokay, iar acum, în faţa unei treimi de divizie, au stat nemişcaţi, lăsându-ne singuri, când puteau foarte uşor să ameninţe spatele corpului inamic ce trecea Tisa tot la Tokay. Iar asta a costat vieţi de români, care înainte nu au pregetat să sară în ajutorul aliaţilor.
Armata maghiară era grupată la 20 iulie 1919 în 4 corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi mixte independente şi un detaşament mixt „Szanto” de mărimea unei divizii. La acestea se adăugau un număr variabil de batalioane de gardă roşie, parte voluntari internaţionali (mulţi ruşi). Se poate estima că ar fi fost vorba de 175 batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 baterii de artilerie, total 100000 de oameni şi 314 guri de foc.
Gruparea forţelor ungare în vederea atacului era următoarea:
La nord, în zona Tokay – Miskolcz, brigada 3 lucrători, brigada 2 secui şi detaşamentul mixt „Szanto”, în linia întâi, şi divizia 1 infanterie, în linia a doua, un total de 28 batalioane, un escadron şi 20 baterii de artilerie.
La centru, zona Szolnok – Czegled, trei divizii infanterie (a 7-a, a 5-a şi a 6-a) plus două trenuri blindate, total 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii.
La sud, la Csongrad, 2 divizii (a 2-a în linia întâi şi a 4-a în linia a doua), total 20 batalioane, 2 escadroane şi 6 baterii.
Între forţele de la nord şi cele de la centru se afla brigada 80 internaţională, în zona Poroszlo. În rezervă, jumătate din divizia a 3-a (de pe frontul cehoslovac), un detaşament din divizia a 4-a şi un regiment de husari, în spatele frontului de la Szolnok, la Czengled.
Aici apar trei zone de concentrare, cea mai puternică la Szolnok, în centru, şi două secundare, la nord la Tokay – Miskolz şi la sud la Csongrad şi mai la sud de Csongrad. Un total de circa 70000 de oameni gata de atac.
Lor li se opuneau trupele române din Transilvania, 8 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, plus trupe nedivizionare, cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, 7 baterii de munte şi 2 autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele 2 batalioane de ardeleni (Cloşca şi Crişan) şi cele trei regimente de voluntari ardeleni (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia), ca şi trupe de etapă, precum şi 3 companii grăniceri. Total 95 batalioane, 58 escadroane şi 85 de baterii. 90000 de oameni eşalonaţi în adâncime, gata de apărare, grupaţi astfel:
Grupul de nord, condus de generalul Mihăescu, compus din detaşamentul generalului Marcel Olteanu (2 batalioane, 8 escadroane şi 5 baterii, toatal 2000 de oameni), div 16 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 13700 oameni, sub comanda gen Hanzu Alexandru), div 2 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 9500 oameni sub comanda gen Gheorghe Dabija), acoperea frontul de la Csap la Abad Szalok.
Grupul de sud, general Ştefan Holban, format din div 18 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 14300 oameni, gen Papp Dănilă) şi div 1 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 8400 oameni, general Lecca Aristide)
Rezerva generală, div 2 cav (gen Constantinide), div 1 cav (gen Scărişoreanu), div 1 inf (gen Obogeanu), div 6 inf (gen Olteanu), precum şi infanteria div 20 şi 21 ardelene. Generalii Obogeanu şi Olteanu iau comanda diviziilor 1, respectiv 6, imediat după începerea ofensivei ungare.
În rezerva generală, forţă combatantă, 48 bat, 42 esc şi 24 bat, total 48000 de oameni.
Greşelile ungurilor se văd încă de aici. Odată, românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care dezavantajează atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce românii se aşteptau la atacul ungar, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe. Mai mult, pentru a avea şanse de succes, ungurii ar fi trebuit să-şi asigure superioritatea locală, într-un punct al frontului, şi să poată exploata ulterior prin posibilităţi de manevră. Dar atacul lor se va da în trei puncte care nu erau deloc convergente, cum ar fi trebuit să fie, pentru a avea posibilitatea să prindă şi să încercuiască importante forţe române încă din primele faze ale atacului. Punctele de forţare sunt depărtate unele de altele (150 km între corpul de nord şi cel central şi 100 km între cel central şi cel de sud) astfel că nu pot veni unul în ajutorul altuia şi nu pot manevra să prindă în cleşte forţele române. Grupurile de nord şi cel de sud sunt prea aproape de cehoslovaci, respectiv de franco-sârbi, dacă aceştia ar fi manevrat spre spatele lor, către liniile de comunicaţii, situaţia atacului ar fi devenit disperată încă de la început. Faptul că aliaţii noştri nu au făcut-o ridică încă mari semne de întrebare. Misiunile fiecărui grup în parte sunt nerealiste prin faptul că sunt puse să înainteze pe direcţii divergente, în loc să se strângă undeva în centru, pentru a se putea ajuta şi sprijini reciproc, silind armata română să primească lupta decisivă undeva în centru. Greşeli care au contribuit la victoria noastră.

Bătălia de pe Tisa (20 - 26 iulie 1919)

Această bătălie poate fi împărţită în două etape, prima ar fi ofensiva maghiară peste Tisa (20 – 23 iulie) urmată de contraatacul român care aruncă agresorii dincolo de râu (24 - 26 iulie).
Ofensiva ungară începe concomitent în zorii zilei de 20 iulie în cele trei regiuni destinate: Tokay, Szolnok şi Csongrad.
Pe frontul de Grupului de Nord (general Mihăescu), divizia a 16-a avea pe un front de 150 km 7 batalioane şi 13 baterii în prima linie şi 5 batalioane şi 5 baterii în rezervă (brigăzile 41 şi 42 infanterie). Mai în spate se afla divizia a 2-a vânători (general Dabija), ridicând totalul la 20 batalioane şi 25 baterii. În faţa lor, gata să treacă Tisa, se aflau 34 de batalioane şi 20 de baterii inamice. Atacul începe la ora 4.45 printr-un violent bombardament de artilerie în sectoarele Rakamaz şi Tisza-Dob. Artileria noastră răspunde, duelul durează până către ora 8 când patru batalioane inamice încep să treacă Tisa în subsectorul Rakamaz prin punctele Szabolcs, Timar, Tokay şi sud Tokay. Mai la sud, un batalion şi jumătate din reg 39 inf trece la Tisza-Dob. Trupele noastre, în faţa superiorităţii inamice şi conform ordinelor primite cedează teren, luptând în retragere pas cu pas. Ordinele erau clare, dacă nu pot face faţă, retragere pas cu pas, şi prin rezistenţa lor să poată masca concentrarea în vederea contraatacului principal care va azvârli inamicul peste Tisa. Dar acesta ocupă localităţile Balsa, Szabolcs, Rakamaz şi Tisza Eslar, iar mai la sud Tisza Dada. Încep să curgă întăririle de la div 2 vânători şi solicitarea către C.T.T. de a se proceda la un contraatac încă din seara de 20 iulie, înainte ca inamicul să treacă mai multe forţe peste Tisa. Reg 83 respinge forţele inamice trecute în sectorul Tisza-Dob, luând 140 de prizonieri şi câteva mitraliere. Reg 81 contraatacă cu două batalioane sprijinite de două baterii din reg 22 artilerie, bateria de autotunuri şi trenul blindat pe frontul nord Rakamaz – Titsza – Eszlar. Lupta durează până noaptea târziu, când este reocupat Rakamaz, capturând 23 de prizonieri şi două tunuri. Concentrarea brigăzii 3 vânători nu se realizează la timp, iar generalul Mărdărescu cere diviziei să nu-şi epuizeze rezervele şi să creeze o masă de manevră cu care să poată acţiona în momentul decisiv în locul în care inamicul va „gravita cu majoritatea forţelor”, iar încercărilor de trecere de mai mică importanţă să le facă faţă cu rezervele disponibile din divizia de acoperire. Oricum, forţele se concentrează pe frontul Grupului de Nord.
Pe frontul Grupului de Sud (general Holban), divizia 18 ocupă sectorul de acoperire pe Tisa de la Abad Szalnok până la gura Mureşului, de unde începea sectorul trupelor franco-sârbe. Pe frontul de 140 km se aflau 9 batalioane şi 12 baterii în prima linie, 5 batalioane şi 4 baterii în rezervă, iar împreună cu div 1 vânători din rezerva grupului ar fi 24 batalioane şi 24 baterii. În faţa lor, fără rezerve, inamicul avea 56 batalioane şi 40 de baterii, dintre care în grupul principal, din faţa Szolnokului, 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii. Nu am luat în calcul rezervele noastre de etape, aflate mai în spate (div 20 şi 21 ardelene), precum şi rezervele ungare, din urma primului val atacator.
Atacul ungar începe aici tot în zorii zilei de 20 iulie, în sectorul Torok Szt Miklos şi mai la sud (div a 2-a) la Kun Szt Marton şi Hodmezo Vasarhely. În primul sector, pregătirea de artilerie începe la ora 3.00 şi durează până la 4.00 când două reg inf din div 7 roşie urmate de două baterii autotunuri trec Tisa sub protecţia artileriei. Copleşite de superioritatea inamică şi de bombardamentul puternic care distruge inclusiv liniile telefonice, trupele noastre se retrag pe o linie defensivă la trei kilometri est de gara Sajol. Un contraatac programat aici la ora 20.00 este amânat din cauza informaţiilor cum că trupe inamice ameninţă dreapta sectorului.
Mai la sud, în zona de atac a diviziei a 2-a ungare, ce forţase Tisa pe la Csongrad, Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, cu două ore înainte de începerea atacului se predase trupelor franceze din Szeghedin un ofiţer ungur ce avea asupra lui ordinul de atac al diviziei a 2-a roşie, ordin pe care francezii ni-l transmit nouă telegrafic. La ora 2.30 ungurii deschid un puternic foc de artilerie până la ora 3.30. Încep să treacă Tisa în bărci şi pe cele două poduri de şosea şi cale ferată de la Csongrad şi Szentes. Batalionul 1 din reg 89, sprijinit de bateriile 2 şi 6 din reg 35 artilerie rezistă, dar în faţa superiorităţii inamicului se retrage spre Szentes. Întărit cu cu o companie şi jumătate din brigada 45 contraatacă, dar deşi are succes la centru, inamicul se menţine în capul de pod datorită superiorităţii numerice. În urma trecerii inamicului şi pe la Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, batalionul 1 din reg 90, răspândit pe un front de 20 km, este nevoit să cedeze şi să se retragă spre Oroshaza, descoperind stânga diviziei 18 spre Szentes. Stânga primeşte întăriri, dar se retrage pe frontul gura râului Kurcza către marginea de est şi sud Szentes.
După prima zi de ofensivă inamică, situaţia era următoarea:
Pe frontul Grupului de Nord, în sectorul Rakamaz, inamicul ocupase un cap de pod de 14 km şi 5 km adâncime, în care reuşise să introducă aproximativ 4 batalioane.
Pe frontul Grupului de Sud, la Torok Szt Miklos, în faţa Szolnokului, un cap de pod pe un front de 20 km şi adâncime de 9 km, în care se aflau cam 2 regimente din div a 7-a inamică şi capete de pod la Szentes (4 km adâncime) şi Mindsent (10 km) şi Hodmezo Vasarhely, toate realizate de div a 2-a inamică.
Încă din seara zilei de 20 iulie, C.T.T. era edificat asupra intenţiilor inamice. Era clară dispunerea forţelor şi planul de atac, ofensivă cu un grup principal la centru, în zona Szolnok şi două secundare, unul la nord, la Tokay, şi unul la sud, la Csongrad. Conform acestor informaţii, C.T.T. pregăteşte riposta şi dă primele ordine în acest sens încă din ziua de 20 iulie. Pe lângă cele transmise Grupurilor de Nord şi de Sud, de rezistenţă şi contraatacuri locale unde este posibil şi de retragere pas cu pas, după caz, se remarcă cel din seara zilei:
„Rezerva comandamentului trupelor (div 2 cav, div 6 şi div 1) se va concentra prin marşuri pe jos şi cu trenul după cum urmează: div 2 cav în regiunea Madaras şi Karczag, div 6 în regiunea Barand şi Bihar Udvari, div 1 în regiunea Puspok Ladany şi Caba. Concentrarea se va termina în seara zilei de 21 iulie 1919. Toate garniturile de rezervă ale comandamentului se vor întrebuinţa pentru transportul trupelor, precum şi toate garniturile ce se vor putea constitui de către direcţiile Oradea, Debreţin şi la nevoie Arad. Acest grup formează grupul de manevră sub comanda generalului Moşoiu.”
Deci, încă din ziua de 20 iulie 1919, de la începerea ofensivei ungare, generalul Gheorghe Mărdărescu şi C.T.T. pregăteau deja dezastrul trupelor ungare, prin constituirea unei forţe puternice sub comanda unuia dintre cei mai talentaţi generali, generalul Traian Moşoiu, care va izbi ca un ciocan la locul şi momentul potrivit când se va ivi ocazia.
Între timp, în ziua următoare, ofensiva ungară continuă. Pe frontul Grupului de Nord, contraatacul românesc început la ora 3 în sectoarele Buj şi Rakamaz (7 batalioane şi 9 baterii) nu are succes, deoarece la aceeaşi oră 3 batalioane inamice atacă spre Rakamaz, pe frontul reg 81, şi reocupă satul din care sunt nevoite să se retragă două companii, primejduind flancul contraatacului românesc. Totuşi, contraatacul nostru reuşeşte să ocupte până la 9.30 localităţile Balsa şi Szabolcs. Reg 81 reia înaintarea spre Rakamaz şi Timar şi reuşeşte să pătrundă în ele, dar atacat de forţe superioare se retrage la ora 10.00 la nord-est şi est de Rakamaz. Patru batalioane inamice atacă Timar, silind brig 3 vânători să-şi retragă flancul, ocupând linia est Balsa sud-est Szabolcs. Către ora 14.00 inamicul atacă spre Balsa, dar este respins de vânători, iar regimentul inamic din Rakamaz (un regiment) presează stânga (bat 3 reg 81), iar ai noştri cedează teren luptând pas cu pas spre Nyreghzaha. Între timp continuă trecerile peste Tisa, la Tokay începând construirea unui pod, iar inamicul va putea avea a doua zi în capul de pod circa două divizii, cărora reg 81 inf (470 oameni rămaşi) şi brig 3 vânători (1300 oameni), nu ar avea cum să le facă faţă. Se discută la nivelul comandamentului opţiunile: ori un contraatac care să rupă frontul inamic la centru, ori retragere (cea mai indicată în situaţia actuală) pe o linie la vest de Nyreghaza, unde vor sosi întăririle. Se decide a doua variantă, precum şi transportul urgent al întăririlor: un batalion din reg 23 (de la Bud Szt Mihaly) şi unul din reg 82 (de la Desecser), în spatele liniei de retragere. Urmează alte transporturi, de la nord (Csap) bat 2 reg 16 vânători şi 2 bat munte la Kis Varda şi bat 1 din acelaşi reg la Demecser. Reg 9 vânători se deplasează în această noapte la Nyreghzaza şi reg 10 la Debreţin. Se decide şi posibilitatea angajării trupelor din rezerva grupului sau a C.T.T, după caz. În noaptea de 21 spre 22 iulie, brigada 80 internaţională inamică, ce ar urma să facă legătura între grupul de atac de la Tokay cu cel de la Szolnok trece Tisa în bărci şi ocupă localităţile Tisza Fured şi Tisza Szollos. Trupele noastre de acoperire resping primele unităţi, dar fiind întinse pe un front prea lung, sunt nevoite să se retragă.
Pe frontul Grupului de Sud situaţia este mult mai dinamică, deoarece aici inamicul trecuse Tisa pe mai multe sectoare şi cuprindea chiar sectorul în care inamicul făcea efortul principal, cel de la Szolnok. În acest sector, ordinele C.T.T. erau clare, forţele noastre să cedeze teren la nevoie, dar trebuiau să se oprească pe linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas, de unde „este strict necesar să nu se mai cedeze teren, în sprijinul manevrei proiectate”. În acest sens, div 18 pregăteşte un contraatac de la sud, al grupului colonel Pascu (7 batalioane şi 9 baterii), de pe linia de la sud-vest de Torok Szt Miklos. Din informaţiile deţinute în seara zilei de 20 iulie, se ştia că în faţa sa se găsea o brigadă din div 7 inamică şi câteva baterii, dar de fapt până dimineaţa inamicul trecuse întreaga divizie a 7-a dincoace de Tisa. După o pregătire de artilerie între orele 7.45-9.00, grupul colonel Pascu trece la atac, cu două grupuri de câte trei batalioane în aripa stângă şi dreaptă. Resping primele elemente inamice şi la ora 11.00 ajung la frontul principal, de unde sunt primiţi cu focuri puternice de artilerie şi infanterie. Întreaga divizie inamică trece la contraatac pe tot frontul, în timp ce două batalioane şi un escadron inamic înaintează pe la nord în flancul drept şi spatele dispozitivului nostru de luptă. Frontul nostru cedează. Flancul nostru drept încearcă să opună rezistenţă pentru a preîntâmpina mişcarea de învăluire inamică, la centru intervine rezerva de un batalion şi opreşte înaintarea inamică, dar flancul stâng, deşi rezistă, este izolat şi se retrage pentru a se uni cu batalionul I la Psz Tenyo. Către amiază, inamicul ocupă Torok Szt Miklos iar mişcarea de învăluire a flancului nostru drept pe la nord făcea progrese. În această situaţie, trupele noastre continuă retragerea pe tot frontul, până aproape de linia stabilită de C.T.T. de la care nu se mai cedează nici un pas.
Mai la sud, divizia 2 inamică continuă atacul în capul de pod gura Crişului – Szentes, obligând trupele noastre (colonel Brătuianu) să se retragă la 3 km est de oraş. Mai la nord, în urma unui atac care ameninţa flancul drept descoperit de retragerea colonelului Pascu pe frontul de la Szplnok, trupele noastre (colonel Benţa) se retrag de pe Tisa pe Criş. Între timp, la aripa stângă a Grupului de Sud, div 1 vânători începe înaintarea cu scopul de a ataca inamicul debarcat în cel mai sudic sector, Szegvara – Mindszent – Hodmezo Vasarhely. De la Oroshaza începe înaintarea pe două coloane, prima (bat 1 reg 1 vânători, reg 5 vânători divizionul 1 din reg 23 art) sub comanda colonelului Basarabescu, pe direcţia Osorhaza – Deregeghyaza – Szegvar, cu scopul de a ataca inamicul din zona Szegvar - Mindszent şi a doua coloană (bat 2 reg 1 vt, şi bateria a 6-a din reg 23 art) sub comanda maiorului Gheorghe Păunescu, pe direcţia Osorhaza – Hodmezo Vasarhely, pentru a ataca şi reocupa localitatea. Coloana de nord ajunge până seara la Deregeghyaza, iar cea de sud respinge din Hodmezo Vasarhely un batalion inamic care se retrage spre Mindszent. În ziua următoare, cele două coloane înaintează concentric spre Szegvar care este ocupat prin luptă de coloana de nord, în timp ce cea de sud respinge un atac maghiar şi trece la urmărire, inamicul retrăgându-se parte peste Tisa, parte la nord, către Mindszent, în capul de pod de acolo. Pătrunderea de la Hodmezo Vasarhely fiind lichidată, se trece la atacul spre Mindszent, înfrângând în drum rezistenţa inamică de la Martely. În seara zilei, trupele noastre întâmpină rezistenţă serioasă la Mindszent, aşa că revin la Martely de unde se pregătesc de un nou atac pentru a doua zi.
Între timp, pe sectorul principal, generalul Holban ordonă ca divizia a 18-a să-şi reconstituie frontul, fragmentat în urma retragerii din faţa atacului inamic, şi să opună rezistenţă hotărâtă menţinând cu orice preţ la vest de linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas – Oxod – Kun Szt Marton şi est Szentes. Pentru asta este întărit cu ceea ce mai rămăsese din rezerva grupului. În 22 iulie se mai semnalează debarcări la Fegyvernek – Szarpafalu (chiar la nord de pătrunderea principală de la Szolnok) a două regimente şi o baterie artilerie din div a 6-a inamică, cu scopul de a face legătura cu Brigada 80 internaţională (debarcată mai la nord, la Tisza Fured) şi prin ea de a realiza contactul şi coordonarea dintre cele două capete de pod, de la Tokay şi de la Szolnok. Neputând face faţă presiunii, detaşamentul maior Savu se retrage şi intră sub ordinele diviziei 2 cavalerie, din Grupul de Manevră Traian Moşoiu, care terminase între timp concentrarea la Madaras.
La sfârşitul zilei de 22 iulie, inamicul, în cele trei zile de ofensivă, reuşise să edifice capete de pod solide ce asigurau trecerea celorlalte forţe peste Tisa şi continuarea ofensivei cu toate forţele. Astfel, pe frontul Grupului de Nord, capul de pod era de 20 km şi adâncime 10 km, iar mai jos, Brigada 80 internaţională ocupase cu 2 batalioane Tisza Fured şi Tisza Szollos, urmând să mai treacă încă 4 batalioane aici. Din totalul de 34 bat şi 20 bat artilerie, inamicul trecuse în capul de pod cam o treime. În faţa lor, Grupul de Nord avea 28 bat şi 24 baterii, cu tot cu rezerve. În concluzie, pe acest front, Grupul de Nord se găsea în situaţia de a face faţă atacurilor inamice în poziţiile organizate pe care le ocupa şi care sporeau forţele, prin puterea rezistenţei, cu un coeficient care le aducea până la echilibru. Comandamentul grupului, profitând de faptul că inamicul încă nu trecuse toate forţele peste Tisa, era în măsură ca prin contraatacuri să împiedice inamicul de a se consolida sau de a trece Tisa prin alte părţi.
Pe frontul Grupului de Sud, inamicul era de două ori superior numeric, având în prima linie 4 divizii (5, 6,7 în sectorul Szolnok şi a 2-a la Szentes – Mindszent), aproximativ 40 batalioane şi 32 baterii faţă în faţă cu 22 batalioane şi 25 baterii româneşti. Pe frontul principal, la Szolnok, inamicul trecuse o divizie în capul de pod ce se dezvoltase pe un front de 40 km şi 25 km adâncime. În faţa lui se aflau 11 batalioane şi 10 baterii din div 18 şi 1 vânători, din care majoritatea erau răspândite şi oarecum izolate, fără legături clare între ele. Mai la sud, divizia a 2-a roşie ocupa cu 12 batalioane un cap de pod pe un front de 20 km şi 8 km adâncime, în zona gura Crişului – Szentes – Csongrad. În plus, 1-2 batalioane inamice trecuseră Tisa mai la nord de Criş, la Tisza Veseny. În faţa forţelor inamice se afla grupul colonel Marcovici din div 18, compus din 5 bat şi 7 baterii. La Mindszent se afla un regiment inamic (3 bat) cu o baterie de artilerie, iar în faţa lor Brig 1 vânători cu 5 bat şi 3 baterii, deci superioritate numerică de partea noastră. În concluzie, inamicul era de trei ori superior nouă în sectorul Szolnok şi cu o superioritate mică în zona Szentes, în schimb noi îi eram supăeriori la Mindszent.
Ca rezerve generale, ungurii nu dispuneau decât de divizia a 8-a de la vest de Dunăre, dar care putea fi adusă cu oarecare întârziere. Restul diviziilor le erau necesare pentru supravegherea frontierelor cehoslovace şi sârbe, iar cele două divizii de lucrători din Budapesta încă nu erau formate în totalitate. În schimb, C.T.T. dispunea de Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu (2 divizii inf şi 1 cav, brig 5 roşiori şi o parte din infanteria div 20 şi 21 ardelene, respectiv 6 bat, deci un total de 30 bat, 19 baterii şi 26 escadroane). Totul depindea de locul şi momentul în care va trebui aplicată economia forţelor prin realizarea unei mase superioare grupului principal inamic pentru a-i da lovitura decisivă, precum şi condiţiile de organizare în aşa fel încât să i se poată da suficientă libertate de acţiune acestei mase superioare pe timpul atacului.
Încă din prima zi a atacului ungar, datorită faptului că situaţia pe frontul de est se mai liniştise, M.C.G. decide transferul urgent al diviziei a 7-a din rezerva frontului de est pe frontul de vest, la Oradea prin trecătoare Palanca. Transportul se face cu oarecare dificultate datorită penuriei de garnituri, a fost nevoie ca Consiliul Dirigent să pună la dispoziţie un număr suplimentar de trenuri din Transilvania.
În dimineaţa zilei de 22 iulie, generalul Constantin Prezan, şeful M.C.G., însoţit de locotenent-colonel Ion Antonescu (viitorul mareşal şi conducător al ţării în al doilea război mondial), şeful biroului operaţiuni din M.C.G., soseşte la Oradea şi va rămâne în zona de operaţiuni până la ocuparea Budapestei. La ora 9.00, generalul Ştefan Panaitescu, şeful de stat major al C.T.T. are o convorbire la aparatul hugues cu locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful biroului operaţiuni din M.C.G., de la postul de comandă al Grupului general Holban, la Oradea, în care este expus în linii generale planul de manevră conceput de C.T.T. pentru contraatacul inamicului, acţiune plănuită să înceapă încă din 23 iulie. Planul prevedea următoarele: „Inamicul va fi atacat pe frontul Bereteului de către Grupul de Sud, iar între Tisa şi Bereteu, în flancul drept, de către Grupul de Manevră general Moşoiu. În cursul zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23, Grupul general moşoiu va executa marşurile de apropiere. Grupul de Nord va căuta să se menţină cu orice preţ pe linia pe care se găseşte, la nevoie, prin contraatacuri, să respingă pe inamic”.
Antonescu comunică aprecierile M.C.G. asupra situaţiei, în urma convorbirilor avute la Oradea cu comandantul Grupului de Sud, generalul Holban, şi prin hugues cu comandantul Grupului de Nord, generalul Mihăescu. Aceste aprecieri şi concluzii nu diferă în concepţie de cele ale C.T.T., la Grupul de nord, deşi situaţia este serioasă, grupul va putea face faţă cu forţele care le are, mai ales că aceste forţe se găsesc într-o formă organizată defensivă şi sunt în afara artileriei inamice de pe malul drept al Tisei, focurile acesteia contribuind la eşecul contraatacului din 21 iulie. La Grupul de Sud, pentru a crea un avantaj major, este necesar ca trupele noastre de pe frontul capului de pod Szolnok să atragă pe inamic cât mai adânc spre est, dar nu forţat, pentru a asigura efectul maxim al loviturii ce urmează a fi dată de Grupul de Manevră, dinspre nord pe flancul stâng al inamicului de aici.

Pentru a asigura deplina reuşită, şeful M.C.G. decide să constituie cât mai multe disponibilităţi de forţe. Divizia a 2-a, care fusese destinată iniţial să ocupe Banatul (de la sud de Arad, care fusese ocupat de trupele române în luna mai), era în curs de transport cu calea ferată de la garnizoanele sale din Oltenia. M.C.G. decide să aducă şi o parte din această divizie peste Mureş, pentru a putea participa la acţiunea în curs, ca o forţă ce ar putea suplimenta trupele ce presau capul de pod de la Csongrad sau chiar cel de la Szolnok. Mare parte din aceste divizii, chiar cele de cavalerie, nu aveau destui cai, aşa că mare parte din soldaţi erau utilizaţi ca şi trupe pe jos. Divizia a 2-a începuse trecerile în Banat din 21 iulie, pe linia Vârciorova - Lugoj. Schimbându-se destinaţia, a trebuit modificat şi planul de transport, rămânând doar regimentul 19 inf din divizie să ocupe localităţile din Banat după evacuarea lor de către sârbi, evacuarea întregului Banat trebuind să fie încheiată până la 30 iulie. Cum cea mai directă cale ferată spre Arad trecea prin Timişoara, care încă nu era evacuată de trupele sârbeşti, C.T.T. intervine pe lângă colonelul Economu (membru în comisia mixtă româno-franco – sârbă pentru delimitarea liniei de demarcaţie din Banat până la hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris) care să transmită generalului de Tournadre (şeful comisiei) cererea de a trece trenurile cu trupe prin Timişoara spre Arad. Comandamentul francez al trupelor de Ungaria satisface cererea, dar comandamentul sârb din Banat se opune, deşi ei trebuiau să evacueze Timişoara într-o săptâmână. Şeful M.C.G. intervine pe lângă generalul Franchet d’Esperey, arătând că acest refuz se face „în momentul în care suntem angajaţi într-o acţiune serioasă, contra unui inamic comun”. În urma acestei intervenţii, M.C.G. sârb dă ordin comandamentului sârb din Banat să lase trecerea transporturilor române. Dar era prea târziu, aprobarea venise la 27 iulie, iar noi, neputând aştepta, am deviat transportul pe linia de cale ferată ocolitoare şi de capacitate mai redusă Lugoj – Ilia – Deva – Arad, iar restul prin Râmnicu Vâlcea – Câineni – Arad. Astfel, în loc să ajungă la Arad într-o zi, maxim două, divizia a ajuns abia în 28 iulie.
Halal aliaţi sârbii, după ce că ne-au luat o treime din Banat la Conferinţa de Pace, făcându-se stăpâni pe această regiune deşi niciodată n-au stăpânit vreun petic la stânga Dunării, după ce că au dus cât au putut din Banatul ocupat înainte de a-l evacua, nici nu ne-au lăsat să ne transportăm trupele pentru a ne bate cu un inamic comun, în timp ce ei stăteau în totală inactivitate. Dacă ăştia ne erau aliaţii, ce să mai spunem de duşmani?

Contraatacul trupelor române (24 iulie – 26 iulie 1919)

În după amiaza de 22 iulie, planul era fixat definitiv de generalul Mărdărescu. Cuprindea următoarele dispoziţii:
„Grupul de Nord se va menţine cu orice preţ cu mijloacele ce le are la dispoziţie pe poziţia de rezistenţă pe care se găseşte, pe tot timpul cât se va desfăşura acţiunea de la Szolnok (5-6 zile) şi prin contraatacuri energice va zădărnici ca inamicul să-şi constituie cap de pod la stânga Tisei. Acestui grup i se ataşează operativ, în mod provizoriu, brig 49 inf, aflată la Nyreghaza.
Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane în direcţia Mezo Tur – Turkeve şi chiar spre est de Bereteu. În acelaşi timp, va căuta să acopere concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, nedepăşind spre est linia Kenderes – Kis Ujszallas, localităţi care trebuiesc menţinute cu orice preţ. În sectorul de la sud, de la confluenţa Crişului cu Tisa, după ce va curăţa complet zona de forţele inamice care au trecut la stânga Tisei, va dirija forţele div 1-a vânători, trimise în acest scop spre Szentes, către nord pentru a lua parte la acţiunea principală de la Szolnok.
Grupul de Manevră general Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok. Atacul se va desfăşura între Tisa şi Bereteu, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa.” Mai urmează alte dispoziţiuni de apropiere, subliniind faptul că momentul, acţiunea şi coordonarea cu forţele Grupului de Sud din sectorul Szolnok se va face de către generalul Moşoiu, comandantul Grupului de Manevră. Apoi urmează alte ordine de apropiere şi deplasare ale trupelor din rezervă, pentru a fi gata să fie trimise în foc atunci când va fi cazul.
Pe parcursul zilei de 23 iulie, Grupul de Nord, a cărui acţiune trebuia să acopere din flanc şi spate acţiunea Grupului de Manevră, îşi concentrează forţele în subsectoarele Rakamaz, unde inamicul trebuia cel puţin fixat pentru a fi împiedicat să se consolideze în capul de pod, şi Tisza Fured, unde inamicul trebuia aruncat peste Tisa cu orice preţ. Pe restul frontului acestui grup, trupele trebuiau să-şi menţină poziţiile şi să execute demonstraţii prin incursiuni şi bombardamente de artilerie. Contraatacul în sectorul Rakamaz trebuia executat de div 2 vânători, mai puţin brig 4 vânători şi 2 divizioane de artilerie, şi întărită cu cu unităţile div 16 din subsector şi brig 49 inf. În sectorul Tisza Fured trebuia executat de div 16 (2 batalioane din reg 84, brig 4 vânători şi 2 bat din reg 31 art şi un divizion din reg 29 obuziere). În acest sector inamicul nu întreprinde nimic important în ziua de 23 iulie.
La Grupul de Sud, pentru a masca concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, div 18 caută prin recunoaşteri ofensive să oblige inamicul să-şi angajeze cât mai multe forţe spre Bereteu, dar sunt supuse unei presiuni puternice a inamicului care atacă cu totalitatea celor trei divizii. Astfel, grupul lt-col Cernăuţeanu este nevoit să se retragă de la Kis Ujszallag spre Karkzag în faţa div a 6-a maghiară, colonelul Pascu, în ciuda rezistenţei îndârjite în faţa div a 7-a ungară, cedează capul de pod de la Mezo Tur şi podurile de pe Bereteu şi se retrage pe malul drept al Crişului, la vest de Gyoma. În faţa div a 5-a ungare, trupele noastre (lt-col Cristescu) cedează Turkeve şi se retrag pe stânga Bereteului la Terehalom.
La sud de Criş, cele două coloane din div 1 vânători de la Szarvas şi Martely atacă şi resping inamicul care ocupa Mindsent aruncându-le cu piedreri peste Tisa. La fel, inamicul este scos şi din Szentes, dar având în faţă forţe prea puternice şi nefiind susţinute, trupele noastre se grupează la est de oraş pentru a ataca din nou a doua zi. La sud de Szentes div 1 vt curăţise zona de inamic, mai rămâneau de respins trupele din div a 2-a ungară dintre Szentes şi Tisa, la sud de Criş, pentru curăţirea totală a capului de pod sudic inamic, după care trupele noastre din div 1 vânători şi stânga div 18 puteau fi întrebuinţate pentru a ataca dinspre sud pătrunderea principală inamică de la Szolnok. Aici, deşi respinsă de inamic, div a 18-a îşi făcuse datoria, atrăgând forţele inamice adânc în dispozitiv, astfel ca lovitura pregătită de Grupul de Manevră să aibă efect maxim.
În ziua de 23 iulie pregătirile fiind terminate, trupele noastre dezlănţuie contraofensiva în zorii zilei de 24 iulie 1919. Ordinele rămân valabile, generalul Mărdărescu deplasând unele rezerve şi accentuând necesitatea aruncării peste Tisa a infiltrării de la Tisza Fured, pentru protecţia flancului drept al Grupului de Manevră şi pentru disponibilizarea div 2 vânătroi care urma să primească alte misiuni în sprijinul Grupului de Manevră. Pe frontul Grupului de Sud, forţele aflate la est de pătrunderea inamică de la Szolnok, respectiv cele din zona Kis Ujszalass – Mezo Tur, sunt grupate în grupul general Papp, iar cele de la sud, de la Szavras şi brig 4 roşiori, grupul general Lecca. Sectorul cel mai de sud, între gura Crişului şi cea a Mureşului, după aruncarea inamicului rămas dincolo de Tisa, va rămâne sub supravegherea unei forţe suficiente, iar restul trupelor disponibilizate urmând să fie dirijate spre nord, spre efortul principal din regiunea Szolnok.
A sosit ziua de 24 iulie 1919, zorii uneia dintre cele mai strălucite victorii româneşti, o victorie sută la sută românească, fără ajutorul sau concursul vreunui aliat.
La Grupul de Nord, la Rakamaz, trei regimente inamice (reg 21 secui, 39 inf şi 23 lucrători) încearcă în cursul amiezii două atacuri consecutive respinse de reg 81, 83 şi 89 inf române. Începe bătălia de la Tisza Fured, unde inamicul avea cam, 5 batalioane. Acestea sunt atacate dinspre est de detaşamentul colonel Oprescu pe două coloane, în timp ce de la sud sunt atacate de un detaşament din div 2 cav, un escadron făcând legătura între ele. După o luptă îndârjită, detaşamentul colonel Opreascu zdrobeşte rezistenţa inamică şi pătrunde în Tisza Fured capturând 11 ofiţeri şi 300 soldaţi inamici, 3 mitraliere şi un tun. Detaşamentul din div 2 cav respinge inamicul din Tisza Sollos şi avansează spre Tisza Orveny pentru a cădea în spatele inamicului respins de colonelul Oprescu şi a-i tăia retragerea. Acţiunea reuşeşte pe deplin, reg 9 roşiori capturând un ofiţer şi 100 de soldaţi cu o mitralieră. Restul forţelor ungare care se retrag spre Tisa sunt măcelărite sau aruncate peste Tisa. În seara zilei de 24 iulie, inamicul nu mai are la stânga Tisei pe frontul Grupului de Nord decât forţele din capul de pod Rakamaz.
Grupul de Manevră general Moşoiu începe acţiunea în zori, la ora 4.00. La dreapta Grupului de Manevră, parte din div a 2-a cavalerie, pivotează cel mai mult, pentru a asigura dreapta şi spatele Grupului. Brig 2 roşiori (general Davidoglu) cu reg 4 (col Moruzzi) ocupă localităţile Tisza Szt Imre, Tisza Dersz şi Abad Szalok, pe Tisa, asigurând flancul, în timp ce cealaltă parte (reg 9) acţionează la Tisza Fured, după cum s-a văzut. Odată lichidat capul de pod de la Tisza Fured, flancul drept era asigurat.
Acţiunea decisivă cădea în sarcina centrului, div 1 (general Obogeanu Mihai), care începe avansul până la linia de 5 km nord-est de Kunhegyes – 9 km nord-est Kenderes, unde se opreşte (ora 9.00) pentru a aştepta rezultatul acţiunii spre Kunhegyes, unde trimisese un batalion pentru a concura cu div 2 la ocuparea localităţii. După ocuparea acesteia de către detaşamentul colonelului Ressel, div 1 reia înaintarea, dar nu cu întreaga linie deodată,, brigada 1 pornind mai târziu, deoarece ştirea ocupării localităţii i-a parvenit cu întârziere. Între timp brigada a 2-a de la stânga se angajase în luptă cu linia principală inamică, atacând cu energie, dar atacul progresează încet din cauza terenului şi focului puternic inamic, precum şi din lipsa acoperirii pe flancuri. Inamicul primind întăriri contraatacă pe flancuri, dar este respins de intervenţia batalionului 3 reg 31 din rezerva brigăzii. Între timp, brig 1 ajungând pe câmpul de luptă, angajează inamicul ce ocupa fermele de la 4 km nord Kenderes, iar reg 17 înaintează şi pronunţă o mişcare de învăşuire a flancului stâng şi a spatelui inamic. Faţă de această situaţie, trupele din divizia a 6-a inamică ce ocupau Kenderes se retrag în grabă spre sud şi sud-vest.
La aripa stângă a Grupului de Manevră, ordinul era de a ataca spre Kis Ujsallas, concomitent cu grupul general Papp, care va ataca dinspre vest şi sud-est. Brig 12 inf din Grupul de Manevră respinge primele elemente inamice, apoi se opreşte pentru a-şi organiza rezervele, tot în jur de ora 9.00. O încercare inamică de contraatac pe aripa dreaptă este respinsă. Inamicul, văzându-şi flancul descoperit prin înaintarea div 1 la Kenderes, începe retragerea. Ai noştri încep urmărirea, când două companii inamice surprind flancul stâng descoperit al reg 12 inf, care încă nu făcuse legătura cu dreapta Grupului de Sud, aflat încă la 15 km. Reg 12 se retrage, antrenând după el şi reg 11 de la dreapta sa, pentru a nu rămâne descoperit. Contraatacul inamic este respins, dar se pierduse momentul prielnic pentru urmărire.
Grupul de Sud, respectiv detaşamentul general Papp, care avea misiunea de a imobiliza inamicul la Bereteu, ordonă detaşamentului Cristescu să atace spre Turkeve şi detaşamentului colonel Pascu să atace cu stânga acoperită de Cristescu spre Kis Ujszallas, în cooperare cu stânga Grupului de Manevră. Lt-col Cristescu respinge primele linii inamice până la marginea oraşului Turkeve, dar ameninţat să-i fie înconjurate flancurile de superioritatea inamică şi terminând muniţia, reuşeşte să iasă din încercuire prin lupte la baionetă şi se retrage la Szeghalom, dar inamicul nu urmăreşte. Detaşamentul Pascu luptă cu îndârjire la vest de Gyoma până seara, când respinge inamicul spre Mezo Tur.
În sectorul gura Mureşului – gura Crişului sunt respinse noi încercări de trecere a Tisei de către div a 2-a roşie la Szentes, între timp continuând concentrarea forţelor grupului general Lecca, cu misiunea de ataca intrândul inamic de la Szolnok dinspre sud.
Generalul Prezan, şeful M.C.G. ordonă Grupului de Nord să aibă o atitudine agresivă la Rakamaz, chiar să efectueze incursiuni peste Tisa, pentru a împiedica cu orice preţ trimiterea de forţe din acest sector. La Grupul de Manevră ordonă ca acesta să-şi acopere stânga cu o brigadă de cavalerie întărită cu artilerie, pentru a acoperi stânga sa şi a face cât mai rapid legătura cu aripa dreaptă a grupului Papp. Grupul Lecca să înceapă acţiunea de atac dinspre sud încă din zorii zilei de 25 iulie. mai mult, în cazul în care rezistenţa inamică va fi zdrobită de către Grupul de Manevră, este necesar să se exploateze victoria la maximum, pentru asta va trebui ca trupele de cavalerie să fie gata să treacă Tisa în sectorul Tisza Bo – Fegyvernek, apreciat ca cel mai bun loc de trecere. Iată că ideea de trecere a Tisei până la completa zdrobire a inamicului, implicit prin ocuparea Budapestei, apare în ordinele date de generalul Prezan, şeful M.C.G. încă din data de 24 iulie, prima zi a contraofensivei trupelor române.

Trecerea Tisei la Tisza-Bo în prezenţa suveranilor români

 Capitularea Szolnokului

Pe frontul principalei pătrunderi inamice de la Szolnok luptele puternice reîncep din zorii zilei de 25 iulie. Grupul de manevră îşi continuă înaintarea spre sud. La ora 6.00, reg 17 inf este primit cu puternice focuri de artilerie şi infanterie de la Fegyvernek şi fermele nord Szarpafalu. Acest regiment atacă reuşind ocuparea acestora. Batalionul 2, care ocupase fermele de la nord de Szarpafalu continuă înaintarea spre acesta până când se produce un gol între el şi batalionul 3, care ocupase Fegyvernek. În acest gol se produce un contraatac inamic, silind batalionul cu muniţia pe terminate să se retragă. Intervin în luptă brig 3 roşiori, precum şi două batalioane de infanterie, dar nu reuşesc să oprească înaintarea forţelor inamice superioare. Către ora 16.30 situaţia devenise periculoasă pentru divizia 1, deoarece brigada 1 de la aripa dreaptă şi brigada 3 roşiori se afla în retragere, iar brigada 2 de la aripa stângă se afla mai înapoi, neputând interveni în timp util. Faţă de această situaţie, divizia 1 ordonă un contraatac general, cu tot cu rezervele, inclusiv batalionul de pionieri, contraatac început la ora 17.00, pe frontul Fegyvernek – Szaparfalu, contraatac ce opreşte înaintarea inamică. Soseşte pe câmpul de luptă şi brigada a 2-a care pune artileria în bătaie şi trece la atac, respingând trupele inamice care încep retragerea. Trupele noastre se instalează pe linia Fegyvernek – Szaparfalu – gara Fegyvernek la ora 21.30. În sectorul Tizsa Bo, încercările de trecere ale inamicului începând cu ora 9.30 au fost respinse după câteva ore de luptă.
Între timp, Kis Ujszallas a fost ocupată, brig 11 inf din div 6 începând înaintarea spre sud pe două coloane spre Torok Szt Miklos, în timp ce rezerva Grupului de Manevră se îndreaptă pe la nord de Kis Ujszallas spre Kenderes - Fegyvernek – Szaparfalu.
Grupul de Sud îşi continuă acţiunea de fixare a inamicului pe Bereteu (lt-col Cristescu) şi Mezo Tur (col Pascu), în timp ce aripa dreaptă a grupului Lecca înainta spre sud spre aceeaşi localitate, în intenţia de a tăia retragerea inamicului de aici, dar inamicul se retrage la timp şi col Pascu intră în Mezo Tur la ora 14.00. Grupul Papp continuă urmărirea spre Torok Szt Miklos, iar Lecca spre direcţia generală Szolnok. La sud de Criş, grupul colonel Pirici aruncă peste Tisa forţele inamice rămase la Szentes, până seara ajungând la podurile de la Csongrad.
Rezultatele până în seara de 25 iulie fiind strălucite, inamicul retrăgându-se în debandadă aproape de pe tot frontul, se impunea urmărirea şi desăvârşirea victoriei prin zdrobirea totală a inamicului ce ar mai încerca vreo rezistenţă, mai mult, tăierea retragerii spre Szolnok şi eventual, trecerea Tisei odată cu el, în urmărire, la vest de Tisa. În acest sens, Grupul de Manevră reia înaintarea în zorii zilei de 26 iulie, la ora 4.00, pe două coloane. Divizia 1, ajunsă pe linia Tisza Sajol – Torok Szt Miklos, urmează să pivoteze spre sud, pentru a tăia retragerea inamicului, dar retragerea lui s-a făcut în aşa grabă încât cea mai mare parte au reuşit să scape. Localităţile cad una după alta în mâinile noastre, iar C.T.T. ordonă ca „urmărirea să se facă şi dincolo de Szolnok, dacă se va putea păşi repede pe urma inamicului”. Brigăzile 1 şi 2 ajung în faţa podurilor (de şosea şi cale ferată) pe care le ţin sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea brigăzii a 12-a, care ar fi trebuit să se angajeze la trecerea Tisei. dar această brigadă ajunge prea târziu, inamicul aruncând podurile în aer. Trupele maghiare în retragere se aruncă în Tisa, după descrierea lui Radu Cosmin, cei care au reuşit să treacă podurile înainte de a fi aruncate în aer aruncându-şi armele să poată fugi mai repede, strigând că „Românul nu iartă!”. Grupurile general Papp şi general Lecca ajung la Tisa pe flancul stâng al Grupului de Manevră general Moşoiu, după ce o grupare din grupul Lecca (detaşamentul general Niculescu) respinge nişte grupări inamice la Tisza Foldvar. La Grupul de Nord se semnalează atacuri inamice în sectorul Buj şi Rakamaz în noaptea de 24 spre 25 iulie, atacuri menite să fixeze forţele noastre în timp ce grosul inamic se retrage peste Tisa. Trupele noastre încep urmărirea aruncând peste Tisa ultimele elemente inamice ce au operat în sectorul Tokay.
Astfel, în seara zilei de 26 iulie 1919, întreg malul stâng al Tisei era curăţat de inamic.

Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei (29 iulie – 4 august 1919)

Generalul Mărdărescu propune generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul M.C.G. vine în seara de 26 iulie, când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi diviziile 2 şi 7 inf. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”. De data asta, românii nu vor repeta greşeala din aprilie. Generalul francez Franchet d’Esperey chiar o spune explicit imediat după aruncarea ungurilor peste Tisa: „ar fi o greşeală ca românii să se oprească din nou pe Tisa”. Şi nu au să se oprească pe Tisa. La 1 august, după trecerea Tisei, generalul d’Esperey felicită M.C.G. român pentru reuşita operaţiunii, comunicând că după ocuparea Budapestei, va ceda armatei române caii şi parcul de artilerie al armatei franceze de Ungaria, pe care doreşte să o disloce imediat după această ocupaţie.
Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţesc, astfel, pe toată lungimea Tisei încep demonstraţiuni, trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi grupării de forţe, cât şi prin mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. S-a văzut eşecul tentativei de la Szolnok, din 26 iulie, când brigada a 12-a ar fi trebuit să teacă Tisa odată cu trupele maghiare în retragere şi să ocupe un cap de pod împiedicând distrugerile provocate podurilor. Generalul Moşoiu nu mai încearcă din nou a doua zi, deoarece concluzia împărtăşită şi de generalul Prezan este că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere după cum se credea ieri, nu este bine să se forţeze acţiunea pentru că scopul poate fi atins printr-o operaţiune indirectă şi fără sacrificii”. Adevărat, inamicul completase distrugerile la poduri şi se întărise pe malul opus, crezând că aici vor încerca românii să treacă. Pentru a prelungi iluzia la maxim, demonstraţiile continuă. În sectorul de nord, la Tisza Lok (la Tokay podul fusese distrus), reg 83 inf trecuse la dreapta Tisei un batalion de infanterie.
La 27 iulie generalii Prezan şi Mărdărescu au o întrevedere la Oradea, unde se stabilesc deplasările şi concentrările de trupe în vederea forţării Tisei. Pe tot parcursul zilelor următoare continuă inducerea în eroare a inamicului, în capul de pod de la Tisza Lok este trecut încă un batalion peste Tisa.
Instrucţiuni operative ale M.C.G. către C.T.T., 28 iulie, ora 23.50: „Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. În consecinţă se ordonă: Trecerea Tisei va trebui să se facă în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul. Atacul principal se executa în sectorul Tisza Kores – Fegyvernek, aruncându-se podurile în preajma acestor 2 localităţi. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupă de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.
Forţele inamice estimate erau de circa 55000 de oameni pe Tisa (14000 în nord în regiunea Tokay – Miskolcz, 19000 în regiunea Szolnok, între ele 8-9000 de oameni din detaşamentul Szanto şi brigada 80 internaţională, 15000 în regiunea Csongrad). În interiorul Ungariei, 7000 de oameni la vest de Dunăre (divizia 8), 19000 de oameni la Budapesta în 2 divizii de lucrători în curs de organizare, pe frontul cehoslovac şi sârb cam 3000 de oameni. În total aproximativ 85-90000 de oameni.
Comandamentul român dispunea de 10 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, prin aducerea diviziei a 7-a de pe frontul de est, a 2-a din Oltenia, şi alte forţe mobilizate, un total de circa 120000 de oameni. La 29 iulie generalul Mărdărescu hotărăşte o nouă grupare de forţe, după cum urmează:
Grupul general Holban, divizia 1 şi 2 vânători, la Fegyvernek
Grupul general Moşoiu, divizia 6 la Torok Szt Miklos şi div 1 inf în sectorul Szolnok
Grupul general Dumitrescu, infanteria div a 7-a, brig 12 artilerie, regimentul vânători de munte, div 2 cav şi brig 4 roşiori, în regiunea Madaras
În acoperire pe Tisa, Grupul de Nord general Mihăescu, div 16, întărită cu brig 49 inf din div 20 şi 3 baterii de munte, în sectorul Csap – Abad Szalok (vechiul sector al Grupului de Nord) şi grupul general Papp, întărit cu reg 107 din div 20 şi brig 11 artilerie, în sectorul Abad Szalok – Hodmezo Vasarhely.
În rezerva generală, div 2 inf.
La 29 iulie, divizia 2 vânători, urmată de divizia 1 vânători în spatele ei, grupul general Holban, se apropie de satul Tisza Bo, pe malul Tisei, la nord de Szolnok, unde Tisa face o buclă formând un intrând către malul stâng. La ora 2.30, în zorii zilei de 30 iulie 1919, artileria diviziei a 2-a vânători, întărită cu două baterii grele de 155 mm şi instalată pe laturile intrândului, deschide un foc ucigător în interiorul acestui intrând. Inamicul răspunde cu focuri de mitraliere. La ora 3.05 artileria noastră lungeşte tirul iar regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică este slabă, astfel că întreaga brigadă 4 vânători (reg 9 şi 10) trece până la ora 6.00, urmată de reg 3 vânători din brig 2. Două companii de pontonieri au început la ora 5.00 construcţia unui pod care este terminat la ora 7.15. Artileria diviziei este trecută pe pod. Până la ora 11.00, întreaga div 2 vt este pe malul drept al Tisei, urmată de div 1 vt. Până seara sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, în acest cap de pod fiind trecute deja trei divizii, 1 şi 2 vt, precum şi div 6 din Grupul general Moşoiu. În sectorul de la sud Tokay cele trei batalioane trecute aici continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul diviziei 18, inamicul se retrage în faţa incursiunilor noastre executate la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent, fapt care demonstra că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.
În noaptea următoare, 30 spre 31 iulie, ora 3.30, sub protecţia unui puternic bombardament de artilerie, Grupul general Dumitrescu începe trecerea Tisei la Kis Kore, mai la nord de Tisza Bo şi la sud de Tisza Fured. Rezistenţa inamică este mai serioasă, fapt care întârzie aruncarea podului până la ora 11.00, iar podul este gata la ora 16.00. Până seara capul de pod ajunge la o dezvoltare de 20 km şi 11 km adâncime.

Trupele române în Budapesta

 

Între timp, grupurile general Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod, iar trupele continuă să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi generalul Prezan asistă la trecerile de la Tisza Bo şi Kis Kore, ba chiar înaintează până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii, şi aşa cu moralul deosebit de ridicat.

Prima rezistenţă mai serioasă o întâmpină generalul Moşoiu la Besenzog, unde atacă cu două batalioane pe front şi al treilea învăluie pe la sud, ocupând satul. Acţiunile continuă pe tot frontul, o nouă rezistenţă fiind întâmpinată de divizia a 6-a din Grupul Moşoiu la Rekas, din partea trupelor maghiare care ocupau râul Zagya până la Szolnok. Szolnokul este atacat şi de divizia a 16-a cu generalul Papp, care îl ocupă întorcând apărarea inamică de pe râul Zagya. Contraatacul inamic dinspre Ujsasz şi Abony scoate din oraş cele două batalioane, care se retrag la nord de Szolnok, unde fac legătura cu detaşamentul trimis de div a 6-a, cu care revin şi reocupă Szolnokul prin luptă. Pe tot frontul, incursiunile curajoase ale trupelor noastre care distrug căile ferate de legătură cu Budapesta au efect.

Populaţia săracă a Budapestei hrănită de trupele române

În zilele următoare, urmărirea şi dezorganizarea forţelor inamice continuă. Sunt interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăind căile de retragere ale forţelor inamice, care încep să se predea rând pe rând. La 3 august generalul Rusescu, cu patru sute de călăreţi şi două secţii de mitraliere, intră în Budapesta şi ocupă cazarma Herzog Iosif, aşteptând atacul diviziilor de lucrători care nu se mai pronunţă. (vezi Ocuparea Budapestei (I)) A doua zi intră grosul trupelor, care defilează pe strada Andrassy în faţa generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania. Trupele maghiare sunt dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Bela Kuhn fuge în Uniunea Sovietică prin Austria, unde este executat de Stalin în epurările din 1938. Trupele române evacuează Budapesta la 7 noiembrie 1919, în câteva luni, până în martie 1920, întreg teritoriul Ungariei este evacuat.

Consfătuire interaliată la palatul regal din Buda ocupată de trupele române

 

La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon, în Versailles, tratatul de pace între Ungaria şi puterile aliate. Articolul 45 al tratatului de la Trianon prevede:
„Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei astfel cum sunt fixate la art 27 partea a II-a şi le recunoaşte prin prezentul tratat, sau prin orice alte tratate încheiate, în scop de a regla teritoriile actuale ca făcând parte din România”.
Astfel s-a scris istoria războiului româno-ungar din 1919, un război pe nedrept uitat.

Bibliografie:
Radu Cosmin, Românii la Budapesta
General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei
Lt-col Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848-1849 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria
***, Jurnal de operaţiuni al Comandamentului trupelor din Transilvania (1918 – 1921)

Unul dintre numeroase clopote de la bisericile din Ardeal, ridicat de trupele maghiare şi găsit în Budapesta

Material sanitar românesc ridicat de trupele de ocupaţie maghiare şi găsit în mare cantitate în depozitele 

din Budapesta (se disting inscripţiile în limba română)

Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa

Generalul Gheorghe Mărdărescu (1866 - 1938)

După cum spuneam în articolul precedent Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa , la 1 mai 1919, trupele române stăpâneau aproape în totalitate malul stâng al Tisei, ba chiar ocupaseră un cap de pod în partea nordică a frontului, în regiunea Tokaj.
Situaţia era foarte jenantă pentru conducerea bolşevică, mai ales că la Budapesta se organizase o mare sărbătoare comunistă cu ocazia zilei de 1 mai, când toată Budapesta devenise roşie, la propriu, acoperită cu drapele bolşevice ce proslăveau regimul. Conducerea comunistă, în frunte cu Bela Kuhn, zâmbea cam strâmb, la gândul că tocmai în această zi trupele române victorioase se făcuseră stăpâne pe întregul mal stâng al Tisei, alungând armata roşie ungară bătută, dezorganizată şi demoralizată. Dorobanţul român, cu baioneta la armă, străjuia Tisa, cu ochii spre vest, spre Budapesta.
Deşi logica militară o impunea, spunând că trebuie să urmăreşti şi să distrugi adversarul atunci când ai ocazia, pentru a nu-i lăsa timpul necesar de refacere, astfel ca să nu poată deveni din nou puternic şi să lovească din nou, Marele Cartier General (M.C.G.) român ordonă Comandamentului Trupelor din Transilvania (C.T.T.) condus de generalul Gheorghe Mărdărescu (în imagine) „să menţină frontul ocupat (Tisa) şi să asigure ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor din regiunile eliberate”.
Totuşi, în urma evenimentelor grave de pe frontul de est, M.C. G. român trimite mareşalului Foch, comandantul general al trupelor aliate, prin intermediul generalului Berthelot, un comunicat şi o cerere, conform cărora, „majoritatea forţelor din Transilvania vor trebui să fie dirijate către Basarabia unde sunt absolut şi imediat necesare”, dar pentru ca această deplasare să poată fi făcută fără a compromite situaţia politico-militară a României, „trebuie totodată să se înlăture definitiv şi complet pericolul unguresc”, în interesul general şi pentru a „concentra toată atenţia, toată energia, şi toate forţele disponibile pe frontul de est”. În consecinţă, M.C.G. crede „necesară o operaţiune comună şi imediată a aliaţilor” pentru dezarmarea armatei roşii ungare. Comandamentele militare aliate sunt de acord şi mareşalul Foch o susţine în faţa Conferinţei de Pace. Dar guvernele aliate nu cad toate de acord în această chestiune, era şi normal, toţi erau sătui de război, fapt care îi împiedica să vadă pericolul mortal la care era expusă Europa din partea bolşevismului agresiv. Mareşalul Foch comunică la 14 mai rezoluţia Conferinţei de Pace generalului Grazziani, înlocuitorul la comanda Armatei aliate de Dunăre al generalului Berthelot, chemat la Paris pentru alte misiuni:
„Ca răspuns la propunerile care mi le-aţi făcut şi potrivit avizului guvernelor, o operaţiune contra Budapestei nu este de întreprins pentru moment. Ocuparea Tisei, realizată în urma operaţiunilor care fac onoare armatei române, pare să corespundă necesităţilor imediate şi permite să se proiecteze orice altă operaţiune, în alte condiţiuni”. Cu alte cuvinte, suntem din nou pe cont propriu, atunci când situaţia va deveni precară.
M.C.G. dăduse ordinul ca diviziile 6 şi 7 să fie îmbarcate în trenuri şi trimise de urgenţă pe frontul de est, acolo unde prezenţa de noi trupe era imperios necesară. Această deplasare lăsa C.T.T. fără aportul acestor două divizii experimentate care au luptat în prima linie, acoperindu-se de glorie în cursul ofensivei începute la 16 aprilie, situaţia trupelor române de pe Tisa devenind problematică în cazul unei contraofensive ungare. Dar necesităţile de ansamblu reclamau cât mai multe trupe pe Nistru, deoarece aici se petrecuseră evenimente importante.
Chiar în timp ce trupele române din Ardeal atacau cu vigoare şi respingeau armata roşie ungară, în luna aprilie, trupele bolşevice atacă trupele aliate şi a celor ucrainene naţionaliste (petliurişti aliaţi cu ruşi albi), tăind aprovizionarea trupelor franceze de la Odessa, determinând retragerea acestora în Basarabia (diviziile 16, 30 şi 156 franceze şi divizia 13 greacă, sub comanda generalului d’Anselme). Odată cu ele se retrag în Basarabia şi trupele române ce asigurau flancul lor (la cererea generalului Berthelot) în sectorul Razdelania – Tiraspol. Retragerea în Basarabia s-a încheiat la 16 aprilie 1919, data la care a început ofensiva română pe frontul de vest, împotriva bolşevicilor unguri. Cu atât mai mult ne apare dimensiunea strategică a acestei ofensive, necesară imperios în perspectiva dezvoltării situaţiei de ansamblu a trupelor române.
La nord, bolşevicii ruşi resping ucrainenii naţionalişti (petliurişti, respectiv adepţii atamanului Petliura) şi o parte din trupele poloneze, care sunt transportate prin Basarabia spre Galiţia. la sfârşitul lunii aprilie, bolşevicii ruşi ating Nistrul pe întreaga lui întindere ce formează graniţa României, de la râul Sbrucz până la Marea Neagră. La nord, bolşevicii continuă atacurile asupra ucrainenilor pe râul Sbrucz, în timp ce fac continue incursiuni peste Nistru, în teritoriul românesc. Nistrul era supravegheat de corpul V de armată român (diviziile 9 şi 10 infanterie şi divizia 1 cavalerie) de la Hotin la Tighina, mai la sud fiind apărat de trupele franceze retrase de la Odessa. Ştiind că francezii nu vor sta prea mult, M.C.G. avea nevoie de cât mai multe trupe române pe Nistru, pentru a respinge incursiunile bolşevice şi a face faţă atacului iminent. Deoarece chiar la 1 mai 1919 guvernul bolşevic al lui Vladimir Ilici Lenin a transmis un ultimatum României, cerându-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei până la 3 mai. Iată de unde provine ultimatumul lui Stalin, conform pactului Molotov-Ribbentrop, din iunie 1940. Sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, conform ultimatumului lor din 1 mai 1919!
Cum era şi firesc, România respinge ultimatumul şi luptă cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducând tot mai multe trupe din interior, chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuând recrutările pentru apărarea Românie Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii, după cum s-a văzut, nesiguri. Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a onvada Basarabia şi de a înfrânge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţând România şi dinspre nord.
C.T.T., după ce i-au fost luate din linia întâi diviziile 6 şi 7 infanterie, mută rezervele formate din diviziile 16 şi 18 ardelene pe front, în operaţiunea de acoperire a Tisei.

Expectativa pe Tisa (1 mai 1919 – 20 iulie 1919)

Această perioadă nu s-a caracterizat printr-o expectativă, ci prin lupte continue, mai ales pentru cei aflaţi în capul de pod de la Tokaj, unde situaţia începuse să ia o turnură nefavorabilă.
La nord, trupele române din detaşamentul general Olteanu, ocupau la nordul Tisei localităţile Muncaci, Beregsasz, Batyn, mai puţin localitatea Csap, ocupată de cehoslovaci. la începutul lui mai aceştia se aflau la 20 km spre nord, cu divizia a 6-a în flancul lor stâng, cu care trupele generalului Olteanu doreau să realizeze legătura pentru a menţine un front continuu. În acest scop s-a trimis un ofiţer de legătură la divizia a 6-a şi s-a realizat o linie de telegraf directă între Ungvar şi Carei, precum şi între Ungvar şi Debreţin. La ora când românii atingeau Tisa (1 mai), cehoslovacii se deplasau spre sud pentru a ocupa linia de demarcaţie între ei şi unguri, linie stabilită de Conferinţa de Pace încă de la 15 februarie. De remarcat că cehoslovacii nu au putut înainta decât după ce românii i-au respins pe unguri, facilitându-le avansul.
În Ungaria, efectul ofensivei române care a distrus şi azvârlit dincolo de Tisa noua armată bolşevică ungară a fost pe măsură. În ciuda festivismului forţat de la parada de 1 mai din Budapesta, populaţia era nemulţumită de regimul de teroare comunist, iar partidele adverse începură propaganda împotriva regimului. În aceste condiţii, Bela Kuhn cere armistiţiu la 2 mai, aprobat rapid de către aliaţi. Acest armistiţiu a fost doar o manevră pentru a câştiga timp, lucru dovedit de acţiunile imediat următoare. Astfel, Bela Kuhn reorganizează armata şi face noi recrutări, noilor recruţi şi membri ai armatei dându-le avantaje deosebite, în timp ce restul populaţiei nu primea nici măcar alimente. Cu această armată atacă imediat pe cehoslovaci, din două motive. Primul era că, din moment ce fusese bătut deja de români, spera că împotriva cehoslovacilor, mai puţin organizaţi, va obţine mai uşor succese, necesare pentru ameliorarea situaţiei din interior. Al doilea ţinea de necesităţile sale strategice, atacul fiind dat concomitent cu începerea ofensivei sovietice în Galiţia, pe râul Szbrucz, pentru a face legătura cu sovieticii prin nord şi a rupe legătura noastră cu cehoslovacii, în acelaşi timp, să întoarcă frontul român de pe Tisa printr-o învăluire pe aripa noastră dreaptă. Mai era un aspect, dacă făcea legătura cu Rusia sovietelor şi lucrurile mergeau rău, putea să-şi asigure un culoar prin care să poată fugi cu tot ce a jefuit din Ungaria, în Rusia.
Atacul asupra cehoslovacilor a început la 10 mai, iar la 20 mai ungurii au trecut la ofensivă pe tot frontul. Astfel, la 20 mai ei ocupă Miskolcz şi continuă ofensiva la nord. Divizia a 6-a cehoslovacă bate în retragere, atacată de forţe superioare. În această situaţie, generalul Rossi, comandantul diviziei, solicită ajutor românilor, atât în 20, cât şi în 21 mai dimineaţa. El solicită trupelor române din capul de pod Tokaj să atace flancul şi spatele bolşevicilor, pentru a scădea presiunea asupra trupelor sale şi să le permită regruparea pentru contraatac. M.C.G. răspunde în aceaşi zi, cerând C.T.T. să dea întreg concursul cehoslovacilor, pentru asta să treacă treptat trupe necesare în capul de pod. Românii se dovedeau încă o dată aliaţi fideli, sărind în ajutor, mai ales că era în interesul comun ca ungurii să nu-i împingă pe cehoslovaci spre nord şi să poată fi învăluit flancul nostru drept, sau chiar deschisă calea spre Galiţia, spre bolşevicii ruşi ai lui Lenin aflaţi în ofensivă acolo.
La data atacului ungar noi aveam în capul de pod 8 companii (din Reg 81 şi 82 inf), o baterie de artilerie (din Reg 22 art) şi un pluton de cavalerie, trupe pentru apărare, total insuficiente pentru mutări ofensive. Marginile capului de pod erau un arc de cerc prin localităţile Mad-Ond-Legyes şi Benye-Tisza Lucz, la 20 km vest de Tokaj şi tot atâţia est de Miskolcz. Unităţile din capul de pod sunt întărite cu elemente din Divizia a 16-a ardeleană şi cu un batalion din divizia 2 vânători, transportate pe calea ferată sau pe jos. Se constituie aici detaşamentul ofensiv sub conducerea colonelului Dragu Constantin, în forţă de 5,5 batalioane infanterie, 4 baterii şi 2 plutoane cavalerie, sunt împinse în faţă recunoaşteri de aviaţie şi patrule. Recunoaşterile relevă faptul că Miskolczul ar fi fost ocupat de circa 5000 de trupe inamice şi 3 baterii, iar spre râul Sajo, în faţa trupelor noastre, se concentrează noi trupe, la fel la nord de Miskolcz pentru continuarea ofensivei.

Inspecţie la capul de pod de la Tokay

Atacul nostru începe la 23 mai, ora 3.30, amânat cu două zile pentru sincronizarea cu cehoslovacii, care comunicaseră că au nevoie de acest răgaz pentru reorganizare. Aceştia înaintează spre Miskolcz dinspre N şi NE pe 3 coloane concentrice, în timp ce colonelul Dragu atacă flancul drept şi spatele inamic cu scopul de a întoarce rezistenţa pe care ungurii ar opune-o cehoslovacilor. Totodată, intenţiona să pună stăpânire pe zona Miskolcz Ladhaza Onod tăind retragerea ungurilor şi împiedicând sosirea ajutoarelor acestora. În cazul în care atacul cehoslovac mergea prost, colonelul Dragu prevedea numai stabilirea de capete de pod solide pe râul Sajo, în punctele Al Zsolcza şi Sajo Petri, până la noi ordine. Detaşamentul colonelului dragu înaintează pe trei coloane, dar cea principală (3 batalioane şi 3 baterii) este atacată de un tren blindat şi de forţe superioare, care determină retragerea cu pierderi până la podul căii ferate de peste Hernad, la sud de Hernad Nemety. Coloana din stânga (spre sud) se angajează în luptă cu inamicul ce ocupa satul Sajo Lad. În urma retragerii coloanei principale de la nord, şi din cauza puternicului foc de artilerie din flancul stâng, se retrage şi ea spre Belso Bocs. În acest timp, cehoslovacii ajung până la 4 km nord şi est de Miskolcz, dar sunt atacate prin surprindere de forţe superioare şi se retrag pe liniile de pornire.
Recunoaşterile, inclusiv cele aeriene, arată noi concentrări de trupe inamice. C.T.T. hotărăşte trecerea la defensivă şi întăreşte capul de pod, trimiţând forţe suplimentare, inclusiv trenul blindat, trupele noastre din capul de pod ajungând la 10 batalioane şi 8 baterii, a căror comandă o ia generalul Hanzu, comandantul diviziei 16 ardelene. C.T.T. cere cehoslovacilor informaţii precise asupra efectivelor şi grupării forţelor lor, cât şi asupra acţiunilor viitoare. La 25 mai, divizia a 6-a cehoslovacă comunică poziţia sa actuală şi faptul că intenţionează să se fortifice pe aliniamentele ocupate, până la sosirea ajutoarelor pentru a relua ofensiva, dar această ofensivă nu va putea fi reluată mai devreme de 31 mai. ca urmare, trupele noastre se întăresc pentru defensivă.
Între 25-30 mai, trupele noastre resping puternicele atacuri zilnice inamice, inclusiv cu trenuri blindate, de pe frontul Hernadului. De menţionat că trupele roşii maghiare aveau la dispoziţie pe întreg frontul 9 trenuri blindate, în timp ce românii aveau unul singur. În urma informaţiilor primite de la prizonieri şi recunoaşteri, conform cărora trupe numeroase se concentrează pentru atac atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor, se ia hotărârea concentrării restului diviziei a 2-a vânători în zona Nzreghaza – Debreţin.
La 31 mai, ora 4.45, după un violent bombardament de artilerie, forţele roşii trec la ofensivă atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor. Respingem atacurile cu pierderi, aducând tot mai multe ajutoare în capul de pod, inclusiv trenul blindat şi o baterie de autotunuri. la 31 mai, acţiunea inamicului pe frontul nostru scade în intensitate, doar acţiuni de 1-2 companii, respinse de artilerie şi mitraliere. Dar flancul stâng cehoslovac cedează pe valea Hernadului, atunci trupele române sunt nevoite să restrângă frontul capului de pod pe aripa dreaptă, pentru a nu fi învăluită. Luptele se reiau şi durează neîntrerupt în zilele de 1 şi 2 iunie. La flancul stâng, reg 81, atacat de forţe superioare, cedează teren şi se retrage până la 2 km NE de Ptrugy unde, intervenind un batalion din reg 3 vânători înaintarea inamicului este oprită. Dar la nord, trupele cehoslovace cu efective reduse se retrag spre N-NE descoperind flancul nostru drept. Inamicul se infiltrează şi ocupă Mezo Zambor şi instalează artileria. Aripa noastră serios ameninţată începe retragerea în grabă, dar intervenţia energică a comandantului diviziei a 16-a opreşte retragerea pe linia Makos, care este ocupată de unităţile din reg 3 şi 9 vânători ce intervin în luptă.
În urma retragerii cehoslovacilor legătura cu ei fiind ruptă, C.T.T. decide evacuarea capului de pod Tokaj şi retragerea trupelor la est de Tisa, ceea ce s-a petrecut în deplină ordine în noaptea dintre 2 şi 3 iunie. Inamicul care a încercat să urmărească trupele noastre a fost respins de ariergărzi. Un batalion din reg 14 unguresc a trecut Tisa la 5 iunie între Berczel şi Balsa, la punctul de joncţiune dintre div 16 şi reg 9 vânători, dar atacat simultan dinspre nord şi sud este respins cu pierderi grele, inclusiv comandantul batalionului căzând în luptă. Şi ai noştri au pierderi, 7 morţi şi 65 răniţi, inclusiv un ofiţer. Încercările de trecere din zilele următoare au acelaşi rezultat.

Regele Ferdinand şi Iuliu Maniu pe front

Pe frontul cehoslovac, ungurii continuă ofensiva, ocupând Satoralja Ujheli (30 km vest de Csap), apoi Nagy-Mihaly, apropiindu-se de linia Csap – Muncacs, ameninţând dreapta trupelor române. Dacă ungurii ar fi reuşit să înainteze în spaţiul dintre Munţii Maramureşului şi Tisa, spre calea ferată Csap - Tisa Ujlak – Hust, ajutaţi şi de bandele ucrainene bolşevice din Munţii Maramureşului, apărarea noastră ar fi fost întoarsă şi legătura dintre Transilvania şi Galiţia compromisă. În această situaţie, M.C.G. ordonă întărirea puternică a sectorului de nord, aducând noi trupe, unele recrutate altele deplasate de pe alte sectoare de pe Tisa, şi ia legătura cu polonezii insistând ca aceştia să supravegheze linia Muncaci – Styr. Oricum, polonezii ne erau datori, deoarece şi noi am răspuns solicitărilor lor, tot ca şi aliaţi fideli, fapte petrecute după cum urmează.

Intervenţia trupelor române în Pocuţia (23 mai – 25 august 1919)

În această perioadă se intensifică acţiunea bandelor bolşevice de la est de Nistru şi incursiunile lor în Basarabia, respinse cu pierderi şi eforturi considerabile, de durată de la câteva zile la săptămâni. O caracteristică comună a acestor atacuri, atât a celor ruseşti de pe Nistru cât şi a celor ungureşti de pe Tisa, constă în pregătirea prealabilă, prin agitaţii în spatele frontului de către agenţi, declanşarea de acţiuni ostile şi greve, mai ales în rândul populaţiei rusofone, respectiv maghiare, apoi atacuri armate ce urmau să susţină „revoluţia” declanşată în prealabil.
Armata română, pe ambele fronturi, şi chiar în spatele lor, a fost nevoită să ducă adevărate campanii de durată pentru stârpirea acestor focare şi menţinerea integrităţii teritoriale şi a fronturilor de apărare a României Mari, şi nu numai. Puţini înţelegeau atunci, chiar şi dintre membrii marcanţi ai Conferinţei de Pace de la Paris, că aici, pe Nistru şi pe Tisa, se juca viitorul Europei Centrale şi a continentului în general. Aici şi pe frontierele Poloniei urma să se pună hotarul între barbaria comunistă şi civilizaţia europeană. Nu au înţeles atunci, şi generaţiile următoare vor suferi de mii de ori mai mult, atunci când ambiţia lui Hitler va întinde o mână barbariei lui Stalin, lăsându-l să facă ce vrea prin pactul Molotov-Ribbentrop. Dar luptele eroice ale românilor, cehoslovacilor, polonezilor şi ucrainenilor naţionalişti, precum şi a ruşilor albi a amânat dezastrul pentru mai bine de 20 de ani. Numai pentru atât ar trebui ca întreaga civilizaţie europeană să le fie recunoscătoare. Nu le-a fost, au fost uitaţi.
Revenind la momentul 1919, cu nimic mai puţin dificil ca şi 1917 sau 1918, tot înconjuraţi de duşmani hrăpăreţi care aveau un singur scop: desfiinţarea României ca stat. Aşa a fost în 1917, când Mackensen îşi arunca trupele asupra a ce mai rămăsese din România, spunând „Peste două săptămâni la Iaşi”, dar dârzenia ostaşului român l-a făcut să muşte ţărâna la Mărăşti şi Mărăşeşti. La fel a fost în 1918, când aliatul rus s-a transformat în duşman, de parcă nu era îndeajuns că eram înconjuraţi de inamici, jefuind tot ce a mai rămas din ţara românească, silindu-ne să întoarcem armele spre el ca să putem pacifica trupele bolşevizate puse pe jaf şi crimă, şi să fim siliţi să semnăm pacea ruşinoasă de la Buftea-Bucureşti, noi, învingătorii de la Mărăşeşti. Aşa era şi acum, în 1919.
După retragerea trupelor române şi franceze la vest de Nistru, la 16 aprilie (menţionată mai devreme), bolşevicii ruşi atacă trupele noastre de pe Nistru şi cele ucrainene petliuriste din Galiţia.
Între timp, în primăvara lui 1919, izbucneşte conflictul armat între polonezi şi ucraineni, pe motiv că aceştia din urmă ocupă teritorii poloneze din Galiţia. În ciuda intervenţiei diplomatice a aliaţilor, conflictul continuă, la 13 mai polonezii începând operaţiunile ofensive împotriva ucrainenilor. Polonezii îi resping pe ucraineni şi ajung cu aripa dreaptă pe râul Stryj pe care îl traversează înaintând spre Stanislav. Neavând trupe suficiente pentru a-i respinge pe ucraineni din Pocuţia, Marele Stat Major polonez cere concursul trupelor române, solicitându-le să înainteze la sud de Nistru până la linia Tumacz – Ottynia – Sodzavisk şi dacă este posibil să ocupe Delatyn. Guvernul român aprobă cererea polonezilor, pe motiv că aveam neapărată nevoie de a stabili o legătură directă între trupele noastre din Bucovina şi cele din nordul Transilvaniei, devenind astfel necesară stăpânirea căii ferate Cernăuţi – Colomeea – Koromezo – Sighetu Marmaţiei. Prin această mişcare se evita posibilitatea infiltrării bolşevicilor de a se unii cu trupele bolşevizate ucrainene din Maramureş, de la nord de Tisa, ameninţând flancul drept al trupelor române prinse în luptă cu bolşevicii unguri în capul de pod Tokaj.
Astfel, la 22 mai 1919, M.C.G. ordonă generalului Petala din Bucovina şi C.T.T., ca div 8 să treacă frontiera bucovineană şi să înainteze între Nistru şi munţi până la linia Nadvorna – Ottynia – Niezviska, iar grupul de nord din transilvania să pună stăpânire pe linia de comunicaţii ce lega Colomeea de Sighetu Marmaţiei. Ordinul se execută în ziua de 24 mai. La intrarea în Pocuţia a div a 8-a, se dă o proclamaţiune prin care era adus la cunoştinţa populaţiei că „armata română nu se războieşte cu armata ucraineană şi nici cu populaţia civilă” şi „asigura pe toţi că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor paşnici şi că administraţia va continua să lucreze după vechile legi ale ţării, executată de funcţionarii proprii”. Rezistenţa opusă trupelor române a fost slabă. Comandamentul român a transmis şi trupelor ucrainene scopul şi necesitatea acţiunii noastre, solicitând acestora retragerea la nord de calea ferată Stanislav – Nadvorna. La 26 mai este ocupta Delatynul. La 27 mai polonezii ocupă Stanislav, ajungând în contact cu trupele române. În noaptea de 29 spre 30 mai, generalul Zadic (comandantul div a 8-a română) se întâlneşte cu generalul Kraliczek (comandantul div a 4-a polonă) la Ottynia. Ostilităţile dintre polonezi şi ucraineni continuă, iar trupele române rămân în Pocuţia până când polonezii aduc suficiente trupe cu care să ocupe provincia, aşa că trupele române încep retragerea la 17 august şi o încheie la 25 august, stabilindu-se pe frontiera estică a Bucovinei.
Pocuţia, pe care regele polonez Vladislav a dat-o zălog (iniţial a fost vorba de Halici, apoi de Pocuţia) lui Petru I Muşat, ginerele său, la 20 ianuarie 1388 pentru un împrumut de 3000 de galbeni (493, 44 kg argint fin) cu scadenţa pe trei ani. Împrumutul nu a mai fost plătit niciodată, Petru luând în stăpânire provincia, stăpânită apoi şi de Alexandru cel Bun. Când Moldova trecea prin clipe grele, polonezii reocupau Pocuţia. Ştefan cel Mare o reia parţial la 1490 şi în totalitate la 1502, dar disputa se reia la moartea domnitorului. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, alungă garnizoanele poloneze din Pocuţia la 1509, ba chiar trece Nistrul şi asediază Cameninţa, lovind cu suliţa poarta cetăţii, de a rămas semn în poartă. De-a lungul întregii istorii medievale Pocuţia a fost subiect de dispută între Moldova şi Polonia. Tot pentru Pocuţia Petru Rareş a fost înfrânt la Obertyn la 1531. În 1772 este ocupată de Austria şi va rămâne aşa până la 1918. La caestă dată, Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie orientală, era un mozaic de populaţie, ucraineni, români, polonezi, ruşi, germani, evrei. În 1919, deşi ocupată de trupele române, românii nu o revendică Antantei, cu toate că la 22 iulie 1919 Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse insistent ca „armata română să rămână în Pocuţia”. În 1921, la Riga este semnat tratatul ce stabileşte graniţele Poloniei, care includ Pocuţia şi Lvovul. După 1945, Pocuţia intră în componenţa Ucrainei.

Preliminariile ofensivei ungare de pe Tisa (8 mai – 20 iulie 1919)


La 7 iunie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris somează Ungaria „să înceteze imediat atacurile împotriva cehoslovacilor, în caz contrar, guvernele aliate şi asociate sunt ferm hotărâte să recurgă la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilităţile şi să se conforme voinţei nestrămutate a Aliaţilor”. În sfârşit, Conferinţa de Pace ia o atitudine fermă, dar nu era destul.
La 13 iunie, Conferinţa de Pace notifică guvernelor român, cehoslovac şi maghiar frontierele definitive care le vor separa, cerând ca forţele armate ale acestor state să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul acestor frontiere. Armata ungară era invitată să se retragă din Cehoslovacia, făcându-se în acelaşi timp cunoscut guvernului ungar că, după această retragere, armata română se va retrage şi ea pe noile frontiere române de la est de Tisa, în mare măsură cele din ziua de astăzi.
Răspunsul lui Bela Kuhn este de-a dreptul ilar: „Republica sovietică doreşte să trăiască în prietenie şi pace cu toată lume, ea nu are nicio intenţie să atace Republica Cehoslovacă şi nici nu a atacat-o”. Se poate să minţi chiar în faţa evidenţei. La 16 iunie comunică că a încetat orice operaţie agresivă şi va lua toate măsurile în sensul notificării, dar ţine să sublinieze că „teritorii locuite exclusiv de maghiari ar fi răpite, ca urmare a traseului frontierelor republicii ungare şi că în astfel de condiţii, chiar un sistem de guvernământ atât de solid ca cel comunist n-ar putea să împiedice ca lupta pentru existenţă în interiorul frontierelor sale să nu degenereze într-un război”.
Deci, total în contradicţie cu evenimentele. A început atacul asupra românilor în aprilie 1919, asupra cehoslovacilor în mai, şi continua atacurile asupra lor şi după 16 iunie, data comunicatului către Paris. Numai în urma somaţiilor categorice încetează ostilităţile şi încep retragerea pe noua graniţă, între 24 iunie şi 4 iulie. Despre al doilea comunicat al lui Bela Kuhn, răspunsul era suficient de clar: indiferent de guvern, ungurii nu renunţau la tendinţele de imperialism asupra teritoriilor şi naţionalităţilor care le-au ţinut subjugate, chiar dacă timpurile se schimbau. Asta se vedea şi din pregătirile de ofensivă pe care le făceau, de data asta, din nou, împotriva noastră.
Insuccesul soldat cu evacuarea teritoriului cehoslovac, deşi militar se descurcaseră bine, slăbise poziţia guvernului comunist în interior, unde lipsa de alimente şi mijloacele teroriste caracteristice regimurilor bolşevice ducea la mari nemulţumiri şi chiar tentative de revoltă, întărind poziţia guvernului maghiar contrarevoluţionar de la Szeghedin. Bela Kuhn apreciază că singura posibilitate de a-şi consolida poziţia era o nouă ofensivă, de data asta contra românilor. Astfel, începe pregătirile, rezumate prin transportarea a numeroase forţe pe frontul Tisei, de pe frontul cehoslovac, din faţa celui franco-sârb, total inactiv, şi prin ample mobilizări din interior. Se procedează la instruirea şi pregătirea trupelor, la întărirea disciplinei şi moralului.

În paralel, se intensifică acţiunea provocatoare împotriva României, prin înmulţirea atacurilor pe Tisa, încercarea de a bolşeviza şi răscula regiunile cu minorităţi din cadrul României în speranţa izbucnirii unei revoluţii bolşevice, tentativa de izolare diplomatică a ţării noastre, în aşa fel încât să nu poată primi ajutor nici de la cehoslovaci, nici de la polonezi. Concomitent, se accentuează atacurile bolşevicilor ruşi la Nistru, care de asemenea încearcă să provoace prin agenţi agitatori revoluţie în zonele locuite de minoritari în Basarabia.
În faţa acestor evidenţe, MCG şi guvernul român intervin pe lângă Consiliul de război interaliat de la Paris, arătând marile inconveniente care ar fi provocate de o retragere de pe Tisa, atât timp cât nu se obţin garanţii că trupele maghiare nu se demobilizează, sau că nu vor trece la est de Tisa până la semnarea Tratatului de Pace.
Motivele sunt strict militare: Tisa reprezintă un obstacol natural care poate fi apărat cu forţe reduse, lucru esenţial în situaţia strategică a României, prinsă în război pe două fronturi, pe Tisa şi pe Nistru. Retragerea pe noua linie de graniţă ne-ar pune în situaţia de a ne apăra cu spatele la munţi, comunicaţiile fiind puţine şi ocolitoare, prin trecători, îngreunând manevra şi posibilitatea de a întări un sector sau altul, rezervele trebuind să facă un ocol de 400-600 km pe linia Dej - Cluj – Alba Iulia. Linia ferată ce leagă Oradea de Carei nu va putea fi întrebuinţată, fiind la 10 km de frontieră, deci putând fi interceptată sau bombardată din primele momente ale atacului maghiar.

Regele şi regina pe malul Tisei

Consiliul Suprem Aliat consideră că obiecţiile României sunt întemeiate şi că ungurii nu numai că nesocotesc cererea Consiliului Suprem, dar că atacurile lor şi pregătirile de ofensivă generală reprezintă un pericol care ameninţă atât siguranţa României, cât şi pacea generală. Primul şi cel mai mare susţinător al punctelor de vedere ale României în Consiliu a fost chiar mareşalul Foch, comandantul suprem al trupelor aliate. Acesta arată Conferinţei de Pace „dacă nu se aprobă dreptele cereri ale României, se compromite siguranţa acestei aliate şi odată cu aceasta se pune în pericol pacea întregii Europe de sud”. În consecinţă intervine ca trupele române să fie autorizate să rămână pe Tisa până când Ungaria se va conforma cerinţelor armistiţiului din 13 noiembrie 1918 şi va prezenta garanţii că nu va mai lua măsuri agresive contra vecinilor ei. Consiliul suprem aliat a hotărât la 6 iulie să nu mai trateze cu Bela Kuhn şi menţină blocusul Ungariei şi status-qvo-ul, hotărâre acre este comunicată guvernului maghiar. În aceeaşi zi, guvernul Bela Kuhn remite o notă aliaţilor prin care comunică „trupele române neexecutând încă retragerea hotărâtă de aliaţi pe noua linie de frontieră, Ungaria a reluat ostilităţile contra României”. Un pretext şi o manevră pentru a justifica atitudinea belicoasă a Ungariei contra României.
Această declaraţie, coroborată cu intensificarea atacurilor bolşevici pe Nistru, ameninţa siguranţa României şi prin aceasta a întregii Europe de sud-est. Consiliul suprem aliat recunoaşte gravitatea momentului creat de mişcarea bolşevică, gravitate despre care reprezentanţii României au militat de la început la Conferinţa de Pace de la Paris. Dar a trebuit să treacă atâta timp până ce aliaţii au conştientizat iminenţa pericolului. Conferinţa de Pace apreciază, în sfârşit, că blocusul Ungariei nu este suficient şi numai printr-o acţiune militară aliată comună s-ar putea stăvili acţiunea bolşevică care s-ar putea extinde spre Occident, şi în acelaşi timp Ungaria ar putea fi constrânsă să respecte condiţiile armistiţiului, făcându-se posibilă semnarea unei păci durabile de către un guvern responsabil.
La 11 iulie Conferinţa de pace se întruneşte pentru a lua în discuţie situaţia creată. Este invitat şi mareşalul Foch împreună cu delegaţii tuturor statelor aliate. Solicitat să-şi exprime părerea asupra oportunităţii unei acţiuni militare comune contra Ungariei bolşevice, mareşalul Foch a spus: „faţă de preparativele militare ale Ungariei, care pune astfel în discuţieopera păcii întreprinsă de Conferinţa de la Paris şi faţă de năzuinţele poporului ungar de a restabili ţara în vechile sale graniţe, profitând în acest scop de demobilizarea Antantei,, singurul mijloc de a constrânge Ungaria la respectarea condiţiilor armistiţiului este o acţiune militară comună care să urmărească învingerea forţelor ungare, ocuparea Budapestei şi dezarmarea efectivă a Ungariei”. Cuvinte profetice ale mareşalului Foch, dar nu aliaţii vor duce la îndeplinire asta, ci armata română, lăsată din nou singură să se descurce ca şi în 1916. Conferinţa este de acord, dar pentru asta este nevoie de forţe importante. Cei 84000 de soldaţi aliaţi (dintre care două treimi sunt români) nu sunt suficienţi, constată Conferinţa, deoarece guvernul bolşevic ungar a întărit armata, contrar prevederilor armistiţiului, mai mult, succesele contra cehoslovacilor au ridicat moralul guvernului şi armatei. În aceste condiţii, o acţiune împotriva Ungariei, pentru a avea şanse de reuşită, reclamă o înţelegere politică şi militară între statele vecine Ungariei, comandament unic şi sporirea efectivelor disponibile, în raport cu necesităţile unei astfel de operaţiuni.
Preşedintele consiliului, Georges Clemenceau, cere părerea delegaţilor aliaţi, aceştia recunosc în unanimitate necesitatea unei acţiuni militare comune, interesul general fiind terminarea stării de lucruri de la Budapesta, dar aliaţii nu cad de acord asupra momentului acţiunii şi al forţelor implicate cu care să participe fiecare stat. În urma declaraţiilor delegaţilor rezulta că, până la hotărârea guvernelor aliate, se putea conta pe 6 divizii române, una sârbă, 2 franceze, 2 cehoslovace şi cu ce va mai contribui Anglia. Pentru a stabili modalitatea acţiunii comune, Consiliul îl însărcinează pe mareşalul Foch cu studiul şi pregătirea acestei acţiuni, cerându-i un raport în termen de opt zile. Mareşalul se adresează reprezentanţilor militari ai statelor aliate vecine Ungariei să-i comunice fără întârziere forţele pe care fiecare stat le-ar putea aloca pentru cauza comună şi momentul în care acestea vor putea fi gata pentru acţiune. Foch insista că „o acţiune de o asemenea natură trebuie să fie întreprinsă şi condusă cu maximum de mijloace pentru a prezenta o completă garanţie de succes şi pentru a se obţine rezultate rapide”. La 12 şi 13 iulie, mareşalul Foch se adresează M.C.G. român, în speranţa că M.C.G. „va aprecia ca necesar să dea pentru operaţiunea proiectată maximum de forţe şi mijloace de care poate să dispună în acest moment, dat fiind interesul pe care-l prezintă pentru România lichidarea completă a chestiunii ungureşti”. Cu alte cuvinte, grosul forţelor necesare trebuia să-l dea România, ei revenindu-i sarcina principală în eliminarea pericolului bolşevic din Ungaria. Văzând seriozitatea cu care era luată în calcul formarea unei forţe multinaţionale puternice, cu atât mai important ni se relevă efortul militar şi succesul României care va rezolva până la urmă singură problema.
Mareşalul Foch cerea de urgenţă următoarele informaţii: numărul maxim de divizii de prima linie cu care putea contribui România, efective, forţă combatantă, muniţii existente; schiţa de dislocare a forţelor române faţă de unguri; afară de trupele din Transilvania, ce alte divizii sau trupe ar mai putea aduce România pe frontul ungar şi la ce dată, pentru a servi ca rezerve, chiar dacă ar sosi după începerea operaţiunilor; lipsa de materiale care ar putea să întârzie începerea operaţiunilor.
Răspunsul M.C.G. român soseşte la 16 iulie: „MS Regele încuviinţează ca armata română să dea cel mai mare concurs cu putinţă aliaţilor pentru restabilirea ordinii în Europa centrală şi garantarea păcii. În consecinţă, România poate participa la operaţiunile contra ungariei cu 7 divizii în prima linie, dintre care două de cavalerie, şi o divizie de infanterie în linia a doua. Această divizia însă va trebui lăsată pentru paza liniilor de comunicaţie la est de Tisa, în zona pur ungurească din vecinătatea acestui râu. Divizia din linia a doua va putea lua parte şi ea la operaţiuni, în caz de absolută necesitate, şi numai dacă situaţia de pe frontul Nistrului va permite readucerea diviziei a 7-a care, actualmente, era singura rezervă pe acest front.
Trupele române pot să înceapă operaţiunile în 8 zile cel mai târziu după ce s-a hotărât definitiv întreprinderea acţiunii. Aliaţii să garanteze trimiterea muniţiilor şi materialului pe care România le are angajate în Franţa şi să ne pună la dispoziţie cel puţin 100 de locomotive, în cazul în care va fi nevoie şi se va putea transporta de pe frontul Nistrului una sau două divizii.”
Pregătirile militare ale aliaţilor cerând timp, generalul Franchet d’Esperey, în dorinţa de a ajuta România în cazul în care va fi atacată de Ungaria înaintea terminării acestor pregătiri (cum de fapt s-a şi întâmplat), cere la 19 iulie M.C.G. român să-i comunice în ce sens doreşte să se producă intervenţia Armatei de Ungaria (franco-sârbe). Românii răspund că „în eventualitatea unei agresiuni ungare, reuşita acţiunilor trupelor române va fi mai uşor asigurată dacă trupele franceze vor ataca spatele inamicului între Tisa şi Dunăre, în cazul în care trupele ungare ar reuşi să treacă la est de Tisa”. Acelaşi general Franchet d’Esperey care impunea armistiţiul de la Belgrad în 13 noiembrie, oprind avansul trupelor române în Ardeal, acum era plin de solicitudine, după ce văzuse cu cine avea de-a face.
Dar oricum, nici acest sprijin nu s-a materializat, deoarece Ungaria lui Bela Kuhn declanşează ofensiva peste Tisa a doua zi, 20 iulie 1919. Din nou, românii erau singuri, promisiunile aliaţilor cu intervenţia armată rămânând la acest stadiu, de promisiuni. Din nou, soarta României era în mâna priceperii comandanţilor şi în puşca şi baioneta soldatului român. Şi din nou acesta va învinge.

Rusia şi apărarea imperiului

Rusia a anunţat trecerea la un program de înarmare fără precedent din epoca sovietică până astăzi, este vorba de 650 miliarde de dolari până în 2020. Premiera o constituie faptul că nu este vorba numai de armament rusesc, ci şi din cel produs de Occident, dar mai sunt unele aspecte care denotă preocupările Rusiei, şi anume rolul primordial acordat Kurilelor şi Mării Negre. Dinamica imperiilor Toate imperiile se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, trec prin perioade de expansiune şi de declin, sunt confruntate cu crize şi trec prin perioade de înflorire, dar toate, absolut toate, la un moment dat, pier. Uneori, dispariţia unui imperiu este în urma unei lungi perioade de criză, poate de o pierdere a identităţii, sau este rezultatul cuceririi de către un alt imperiu. Nimeni nu face excepţie, istoria a demonstrat asta. Trecutul omenirii este plin de exemple, de imperii care au dominat lumea cunoscută, regiuni întregi până la o bună parte a globului, dar sfârşitul este inevitabil. Imperiile sunt sortite dispariţiei, unul după altul. Chiar dacă un nou imperiu apare, în zorii ridicării sale sunt prevăzuţi deja germenii dispariţiei. Mai devreme sau mai târziu, imperiul va intra în declin şi va dispărea ca şi imperiu. Istoria nu ne dă excepţii de la regulă, toate imperiile care au strălucit şi au dictat mersul lumii, toate, absolut toate, au dispărut. Cauzele dispariţiei sunt încă studiate de istorici, antropologi, economişti şi toată pleiada de înţelepţi pe care omenirea i-a putut produce, sunt o sumedenie de teorii şi de idei, dar faptele rămân. Imperiile nu sunt făcute să dureze. Fie că ne referim la zorii istoriei, la hitiţi, egipteni, romani, sau la evul mediu, cu imperiile bizantin, otoman, german, sau cele coloniale, ale spaniolilor, portughezilor, olandezilor sau britanicilor, rezultatul este acelaşi. Chiar şi în epoca modernă, care a văzut alte imperii, toate au sucombat, mai devreme sau mai târziu. Aşa a căzut imperiul francez, olandez, german, britanic, japonez, turc, austro-ungar, şi exemplele pot continua. Uneori, imperiile decad şi sucombă treptat, ca şi o evoluţie logică a mersului istoriei. Dar, în majoritatea cazurilor, se prăbuşesc în urma unor cutremure geopolitice majore, care le zdruncină din temelii. Poate cel mai cunoscut şi mai plin de urmări a fost cutremurul geopolitic al anului 1918, în urma primului război mondial. Atunci s-au prăbuşit patru imperii dintr-o dată, într-un singur an: imperiul german, austro-ungar, turc şi rus. Faliile geopolitice ce au urmat au fost imense, teritorii şi regiuni întinse au rămas pradă haosului, au urmat războaie după război (de după primul război mondial) care au provocat victime în număr comparabil cu cele din prima conflagraţie mondială. Ca şi un singur exemplu, pot spune că războiul civil din Rusia, care a durat patru ani, la fel ca şi primul război mondial, a înregistrat un număr de victime egal cu jumătatea celor din întreg războiul desfăşurat pe o arie mult mai mare, aproape pe întreg globul. La aceste victime se adaugă cele din războiul greco-turc, cu masacrele asupra populaţiilor civile, războiul sovieto-polonez, româno-ungar şi multe altele uitate astăzi. Un cutremur geopolitic major poate prăbuşi imperii, dar aduce victime şi războaie colaterale, în zonele de falie. A urmat al doilea război mondial, cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1945, când Uniunea Sovietică şi-a împins stăpânirea peste jumătate din Europa, şi în alte zone din Asia. Al treilea cutremur geopolitic major a fost anul 1989, de fapt anii 1989-1991, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice. De atunci, din nou, vorbim despre Rusia, nu despre Uniunea Sovietică, deşi putem vedea o continuitate între Rusia, Uniunea Sovietică, apoi din nou Rusia, o continuitate bizară, dar constantă. Vorbim aici de mentalităţi şi temeri. Logica imperială defensivă Rusia, de la începutul expansiunii sale, de când a devenit un imperiu, s-a confruntat cu justificarea motivelor cuceririi de noi teritorii. Fiindcă vorbim aici de o dinamică a expansiunii nemaiîntâlnită în istorie. „O istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza acestei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive... Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia (astăzi), realitate ce poate deveni materie primă pentru noi întrupări ale ideii imperiale... Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de resentiment şi umilire din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei, care ar readuce în minţi vremurile de altădată (...suferim, dar cel puţin suntem mari şi temuţi). De aceea, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei, de modernizarea sa.” (Paul Dobrescu, Geopolitica, 2008). Mai multe amănunte la Strategia Rusiei pe termen scurt (II). Când i-a cucerit pe tătarii din Kuban şi Astrahan, a spus că o face în numele creştinismului, în luptele cu polonezii, în numele ortodoxismului, când a cucerit popoare ortodoxe, în numele panslavismului, dar când a dat peste popoare slave, a găsit altă explicaţie. Anul 1917 şi următorii, au dat Rusiei, devenită Uniunea Sovietică, justificarea expansiunii, în numele comunismului. Conform lui Lenin şi Troţki, revoluţia comunistă mondială trebuia impusă, chiar cu forţa armelor. Expansiunea era justificată, chiar era o obligaţie, cea de a aduce „libertate tuturor proletarilor” din lume. De a impune puterea şi dictatura proletariatului pe întreg mapamondul. De aici a decurs Războiul Rece, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Ciudat şi paradoxal, imperiul rus se teme. În ciuda expansiunii sale din decursul secolelor, imperiul rus se teme că va fi atacat şi cucerit de alţii. Se teme de răzbunarea istoriei, de momentul în care vor vedea reversul medaliei, prăbuşirea, deoarece sunt conştienţi că o asemenea expansiune extraordinară nu are cum să nu fie urmată de reflux. Această teamă s-a perpetuat timp de secole, menţinând până şi în ziua de astăzi mentalitatea de cetate asediată. Deşi în plină expansiune, împăraţii ruşi se temeau. Numai astfel se justifică inclusiv alegerea unui alt ecartament al căilor ferate, odată cu apariţia acestui nou mijloc de transport în secolul XIX, de teamă că va fi folosit pentru transportul trupelor de invazie pe teritoriul imens al imperiului rus. Cu toate că între 1700 şi 1870, Rusia a dus doar două campanii defensive, din totalul de treizeci şi opt, conform citatului de mai sus. Această logică ar părea greu de înţeles, dacă nu am studia puţin scrierile autorilor ruşi. Leontieff făcea o largă expunere, la jumătatea secolului XIX, asupra vieţii imperiilor, încercând să justifice şi să impună preponderenţa imperiului rus, bineînţeles, aducând omagii absolutismului rusesc. Alţi scriitori ruşi încercau să impună ideea de continuitate între imperiul bizantin şi cel rus, încercând să acrediteze ideea că Moscova este a treia Romă, un imperiu ce continuă tradiţia celui roman şi bizantin. Peste tot, doar o justificare a tendinţei imperiale, continuată sub formă comunistă, şi astăzi, sub orice formă la îndemână, panslavistă sau antioccidentală. În timpul Uniunii Sovietice, expansiunea era justificată ideologic. iar apărarea era structurată pe trei cercuri. Nu vorbim doar de apărare aici, ci şi de direcţiile sau zonele din care se putea desfăşura un atac. Primul cerc era format din republicile sovietice, cele ce constituiau Uniunea Sovietică. Că vroiau sau, erau în componenţa Uniunii Sovietice, ce se întindea pe două continente, un spaţiu imens. Al doilea cerc era format din ţările satelit din Europa de est şi din Asia. Iar al treilea cerc era constituit din ţările devenite socialiste sau prietene cu concursul diplomaţiei sau armamentului şi suportului sovietic. Aici intrau Cuba, dar şi unele state din Africa, America de Sud, Asia sau Orientul Mijlociu. Cutremurul geopolitic al anilor 1989-1991a schimbat mult situaţia. Al treilea cerc, nemaifiind susţinut de Uniunea Sovietică confruntată cu probleme economice, s-a prăbuşit. La fel şi al doilea cerc, în urma revoluţiilor din Europa de Est. Primul cerc a căzut şi el, în urma imploziei Uniunii Sovietice din 1991. Mai mult, dintre cele cincisprezece state ce compuneau Uniunea Sovietică trei au intrat în UE şi NATO, respectiv ţările baltice: Lituania, Letonia şi Estonia. Revoluţiile „portocalii” au aruncat o altă fostă republică în opoziţie cu imperiul, respectiv Georgia, în urma revoluţiei trandafirilor din 2003. Ucraina a încercat şi ea calea dizidenţei, în 2004, dar a revenit de curând, democratic, prin alegerea lui Victor Ianukovici ca şi preşedinte. Moldova, ţinută aproape timp de mulţi ani, schimbă partea încet, dar sigur, după „revoluţia twitter” din 7 aprilie 2009. Fostele componente ale Uniunii Sovietice din Asia Centrală, acum republici independente, gravitează în jurul Rusiei, dar au şi tendinţe de a ieşi din orbita ei, la fel cum am exemplificat într-un alt articol (Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiză). Azerbaidjanul are şi el tendinţele de apropiere spre Turcia şi interesul de a-şi vinde gazul şi petrolul mai competitiv, nu prin intermediul Rusiei, lucru care deranjează enorm Moscova, ameninţându-i monopolul din regiune. Aici aliatul fidel rămâne Armenia, temătoare de vecinătatea cu Turcia, cu care are probleme istorice nerezolvate şi dispute diplomatice, mai ales pe tema genocidului asupra armenilor în timpul primului război mondial. Apărarea imperiului astăzi Rusia poate fi considerată ca şi un imperiu chiar şi în ziua de astăzi, nu datorită întinderii sale, de altfel apreciabilă, ci prin prisma faptului că ţine între graniţele ei peste o sută de popoare în cadrul a 21 de republici autonome, în mare parte dintre ele ponderea ruşilor fiind mai mică de 5%, în unele sub 2%. Nu este de mirare că mulţi dintre locuitorii de dincolo de Urali se declară mai nou siberieni. La fel, în Caucaz, ponderea ruşilor este redusă, (33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia) fapt care poate explica parţial mişcarea separatistă de aici. De acum douăzeci de ani, de la implozia Uniunii Sovietice, Rusia se află în defensivă. A pierdut mult pe plan politic, a pierdut multe din teritoriile pe care le controla, atât direct, cât şi indirect. Din multitudinea de clienţi din lumea a treia, i-au rămas enorm de puţini, iar pe unii nu poate să-şi permită să-i susţină, fiindcă aceştia erau total dependenţi de Uniunea Sovietică. Cele trei cercuri defensive ale Uniunii Sovietice s-au prăbuşit, chiar şi cel interior are fisuri majore, după cum exemplificam mai sus. Rusia le-a înlocuit cu ce a putut, a mai cârpit pe ici, pe acolo, încercând să menţină ce mai putea din cele trei cercuri, prin orice mijloace avea la îndemână. Astfel, susţine regimuri paria ca şi Siria, Iran, cu armament şi chiar capabilităţi nucleare (în cazul celui din urmă), încearcă să vândă armament spre regimuri ca şi cel al lui Hugo Chavez din Venezuela (prietenul lui Fidel Castro) şi multe altele. Ajutată de potenţialul de export de materii prime, mai ales produse energetice de genul gazului şi petrolului, a început să creeze dependenţă mai ales în rândul ţărilor vest-europene dezvoltate, avide de aceste produse. Cu dublu scop, obţinerea de bani şi trecerea cu vederea de către acestea a comportamentului său agresiv în propria ogradă, respectiv vecinătatea apropiată, cum numesc ruşii fosta Uniune Sovietică. Nu a fost uitat nici al doilea cerc, foştii sateliţi din grupul ţărilor foste socialiste, dar aici apare, pe lângă ideea de a le face dependente de gaze, şi tentaţia de a influenţa politic deciziile şi orientările acestora, treptat şi gradual. Se mai adaugă cumpărarea industriilor cheie ale acestor state, prin intermediul oligarhilor ruşi miliardari apăruţi peste noapte, dar obedienţi Kremlinului, care nu ezită să-i distrugă dacă nu se supun (vezi cazul Hodorkovski). În interiorul primului cerc, Rusia a avut mai multă marjă de manevră. A creat pseudostate pe teritoriul fostelor provincii devenite independente, le-a susţinut şi le susţine economic şi material, şi intervine în forţă atunci când existenţa lor este ameninţată. Aici putem exemplifica cu Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah şi altele mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin potenţial explozive. În Asia Centrală a intervenit nu o dată cu trupe, cum a fost cazul în Tadjikistan. Susţinerea regimurilor dictatoriale favorabile sunt regula, chiar dacă lucrurile iau o turnură violentă, ca şi în Belarus, Uzbekistan sau Kirghistan, excepţii sunt doar acelea unde revoluţiile au reuşit, Georgia, Moldova şi pentru o scurtă perioadă Ucraina. Dar această poziţie asumată de către imperiu este costisitoare, enorm de costisitoare. Atunci nu mai trebuie să ne întrebăm unde merg încasările uriaşe din petrol şi gaze, din moment ce, cetăţeanul de rând nu simte nicio ameliorare a condiţiilor sale de trai, serviciile publice sunt la fel de proaste sau chiar mai proaste ca şi acum douăzeci de ani, infrastructura continuă să fie la pământ. Dar Rusia raportează cu mândrie noi şi noi arme, mai moderne şi mai puternice. Totuşi, începe să cumpere armament performant din Occident, fapt care pune unele întrebări. De ce? De ce Rusia îşi sabotează indirect propria producţie de armament şi credibilitatea pieţelor sale de export de armament, riscând să le piardă în favoarea altor competitori, care vor vedea în aceasta o recunoaştere indirectă a inferiorităţii produselor fabricate de propria industrie de profil, susţinută cu costuri imense? Se teme Rusia de ceva acum mai mult ca şi cu câţiva ani în urmă? Răspunsul este afirmativ. Imperiul se pregăteşte de luptă Sunt foarte puţine, chiar infime, cazurile din istorie în care un imperiu renunţă pur şi simplu la poziţia sa predominantă. Un exemplu îl constituie imperiul britanic, care a înţeles că nu mai are cum să-şi menţină imperiul său colonial imens, ce se întindea pe toate meridianele. Totuşi, a trebuit să sângereze înainte de a înţelege pe deplin asta. A făcut-o în Palestina şi în alte părţi, dar a avut conducători înţelepţi care au perceput mersul istoriei şi s-au retras elegant, chiar dacă retragerea lor a fost presărată din loc în loc cu cadavre. Dar a fost incomparabil un cost mai mic decât dacă ar fi încercat să se cramponeze de ceea ce nu mai puteau menţine. Exemple opuse pot fi multe, francezii au fost nevoiţi să poarte războaie îndelungate şi sângeroase în Indochina şi Algeria până când a apărut Charles de Gaulle care a înţeles. Până şi cuvintele sale rostite de la un balcon din Alger, „J’y compris!”, adică “V-am înţeles!” sunt mult mai pline de substanţă decât au părut atunci. Rusia a avut parte de un caz special. Imperiul rus, pe întreaga sa perioadă de existenţă a fost un caz special. Oricum, toate imperiile au propriile caracteristici deosebite, dar Rusia le întrece pe toate. În 1918, când patru imperii se prăbuşeau, Rusia intra în zodia războiului civil. Acest război civil a rezultat cu o ideologie învingătoare care s-a suprapus peste mentalitatea imperială, dându-i proporţii globale. Revoluţia bolşevică urma să cuprindă întreg mapamondul, nu doar regiunile la care aspira Rusia imperială. Pentru rusul de rând, lucrurile rămâneau cam la fel. Din iobag devenea proletar, dar tot asuprit şi tot condamnat la o viaţă de pe o zi pe alta. În plus se mai adăugau şi dimensiunile terorii ideologice conduse de Stalin, care a împânzit Siberia cu gulaguri. Războiul Rece a fost pierdut de către Uniunea Sovietică în primul rând economic. O economie de stat, planificată şi centralizată nu avea cum să facă faţă unei economii bazate pe proprietate şi concurenţă, ca şi cea occidentală. Cei din lagărul socialist, nefiind proprietari decât cu numele, nu aveau interes să muncească, din moment ce nu vedeau beneficiile muncii lor. Iar concurenţa, care descătuşează energie, creativitate şi inovaţie, era inexistentă în lagărul socialist, unde totul era planificat. Economia socialistă nu avea cum să concureze cu cea capitalistă, bazată chiar pe concurenţă. Este o contradicţie chiar în termeni, cum să concurezi cu cineva bazat pe concurenţă. De aici apare rezultatul, economia capitalistă performantă a putut aloca bani mai mulţi pentru înarmare şi noi sisteme de armament, în timp ce economia socialistă nu a putut face acelaşi lucru. De aici a rezultat o inferioritate militară a taberei socialiste, inferioritate pe care aceştia, în doctrina lor militară, încercau să o suplinească printr-o superioritate numerică. Dar asta cerea mai mulţi militari, care trebuiau scoşi din procesul economic, şi spirala a continuat. Breşa majoră în sistemul comunist a fost Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită şi Războiul Stelelor) iniţiată de preşedintele american Ronald Reagan, care prevedea edificarea unui sistem de apărare antirachetă în spaţiu, care reducea enorm potenţialul distructiv al rachetelor balistice nucleare sovietice. Astfel, ameninţarea nucleară sovietică era eliminată. Atunci a devenit clar pentru toată lumea că sovieticii nu mai pot ţine pasul. Uniunea Sovietică a avut parte atunci de un lider suficient de inteligent care a înţeles că a pierdut cursa înarmării, şi a încercat atunci să o câştige pe cea a dezarmării. Iar pentru asta a trebuit să slăbească şurubul dictaturii, şi totul s-a prăbuşit. Odată dând frâu liber libertăţii, este greu să revii imediat la dictatură, fără să calci peste multe cadavre. Dar Rusia de astăzi a revenit pe ruinele a ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Şi nu vrea să cedeze fără luptă, chiar dacă trosneşte din toate încheieturile. Iar această pregătire de luptă este cu atât mai ciudată, cu cât nimeni din exterior nu ameninţă Rusia. Nimeni nu se înarmează ca să provoace Rusia, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, retorica belicoasă a Rusiei se îndreaptă şi spre Europa. Când s-a hotărât crearea sistemului antirachetă în estul Europei, un sistem defensiv, un înalt oficial rus a lăsat să-i scape porumbelul din gură, spunând că de fapt este preludiul unui potenţial atac asupra Rusiei. A trecut ceva vreme până când râsetele s-au potolit de la Atlantic la Marea Neagră. Totuşi, Rusia îşi menţine aceeaşi atitudine, de parcă mâine ar trebui să intre în război. Ca şi vechea Rusie, ca şi Uniunea Sovietică, Rusia de astăzi se teme. Se teme în primul rând de ideile democratice care traversează frontiere prin reţelele internetului şi ajung peste tot, ameninţând conducerea autoritară rusească. Deoarece aceasta se teme, nu Rusia în ansamblu. La fel se teme şi conducerea chineză, care nu ezită să cenzureze internetul. Şi totuşi, ideile vin, traversează frontiere şi mobilizează oameni. În revoluţia română din decembrie 1989 nu a existat internetul, dar oamenii erau informaţi prin posturile de radio occidentale, ca şi „Europa liberă”. Astăzi, este mult mai uşor, chiar revolta de la 7 aprilie 2009 a fost parţial şi rezultatul unei mobilizări prin internet. Iar dovada că ideile circulă indiferent de restricţiile pe care le-ar putea impune un regim dictatorial se văd şi în ziua de azi prin revoltele din Tunisia, Egipt şi chiar în Libia, unde puţini ar fi putut crede că regimul forte al lui Ghadafi ar fi putut fi contestat. Şi Rusia ia măsuri. Una dintre ele este revigorarea şi exacerbarea naţionalismului (vezi Zvârcolirea naţionalismului rus) pentru a-şi asigura o bază internă de susţinere. Se găsesc sau se inventează duşmani externi care sunt gata să năvălească asupra Rusiei, coagulând forţele interne în jurul conducerii. Astfel a fost zgândărit diferendul cu Japonia pentru Kurile, publicând chiar discuţiile lui Medvedev cu ministrul apărării referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru protejarea acestui „teritoriu rusesc” de la extremitatea estică a imperiului. Totuşi, Rusia sângerează, nu de pe urma unui pericol extern, ci chiar din interior. Caucazul este o rană care se extinde, nu este de ajuns că luptele şi atentatele de aici nu încetează ci se intensifică, cuprinzând noi şi noi teritorii, dar teroriştii au ajuns să lovească dur şi în Moscova, cu zeci de morţi şi răniţi. Nu este de mirare că un sondaj neoficial arată că mai bine de jumătate dintre ruşi doresc retragerea din Caucaz. Ori, când poporul şi conducerea au viziuni opuse, există o problemă majoră. De aceea conducerea încearcă să arate că este la datorie, apărând ţara împotriva ameninţărilor externe, chiar dacă acestea nu prea există, dar trebuiesc inventate, din moment ce cu ameninţările interne nu prea are succes, după cum se şi vede. Iar pentru a da greutate asigurărilor că este la datorie, Rusia trece la o înarmare fără precedent de la perioada sovietică. 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral. Este logică această importanţă dată componentei navale, din moment ce Marea Neagră, Marea Baltică, Ocenul Pacific şi cel Îngheţat sunt covârşitoare pentru securitatea Rusiei. Noile submarine (clasa Borei) vor fi dotate cu noile rachete balistice Bulava (SS-N-30), o versiune îmbunătăţită a rachetei Topol-M (SS-27) cu lansare de pe platforme submarine, dar care au picat până acum jumătate din testele la care au fost supuse. Capabilă să poarte 10 ogive nucleare la o distanţă de 8000 kilometri, Rusia speră ca această armă să fie capabilă de o reală descurajare. Politica existentă în ultimele decenii, în timpul Războiului Rece, se baza pe conceptul MAD (Mutual Assured Distruction), în sensul că ambele blocuri militare aveau suficiente capabilităţi nucleare încât în cazul unui război direct, care ar putea deveni nuclear, să nu poată exista învingători, ambele tabere fiind total anihilate. Acest concept strategic a menţinut un echilibru şi a împiedicat degenerarea într-un război direct între supraputeri: circa 50000 de ogive nucleare, dintre care 95% în mâinile celor doi principali adversari, SUA şi URSS. După încheierea Războiului Rece, numărul lor a scăzut, în urma tratatelor de dezarmare nucleară, dar şi datorită faptului că întreţinerea lor costa enorm. Aceste sisteme se degradează în timp, şi menţinerea lor costă mult. După un număr de ani, nu mai poţi fi sigur că vor funcţiona. Mai ales în cazul celor sovietice, majoritatea păstrate în condiţii necorespunzătoare. Este suficient să ne gândim la aceste rachete ca sisteme foarte complexe, dar o mare parte din dispozitive, ca şi motoarele lor, sunt mecanice, iar o cât de mică disfuncţionalitate poate genera un eşec. Mai mult, majoritatea rachetelor sovietice erau pe bază de combustibil lichid, mai predispuse eşecurilor, spre deosebire de cele bazate pe combustibil solid. Oricum, încă nimeni nu a încercat un război lansând o mulţime de rachete purtătoare de ogive nucleare, pentru a putea măsura rata de succes. Rusia are nevoie acum de o armă credibilă de a echilibra descurajarea adversarului, prin posibilitatea de a recurge la armament nuclear. Deşi mai are din vremea sovietică circa 1131 de rachete cu 4944 ogive (faţă de 1326 rachete cu 8448 ogive americane), totuşi, pentru a putea da greutate argumentelor, are nevoie de o rachetă purtătoare mai credibilă, în locul celor deja existente, dar depăşite şi care ar putea fi interceptate de elementele scuturilor antirachetă. Aici apare rolul Bulava, de a putea depăşi scuturile antirachetă, inclusiv cel care va fi construit în Europa de Est, dând astfel greutate cuvântului Rusiei. În cazul unui schimb nuclear, fiecare va încerca să anihileze rachetele celuilalt înainte de a fi lansate. Asta înseamnă că primele vizate vor fi silozurile şi bazele de lansare ale adversarului, pentru a-i distruge şansa unei riposte prin distrugerea a cea mai mare parte din rachetele şi capabilităţile existente. Deci, cine dădea prima lovitură, era în avantaj. Pentru a minimiza aceste pierderi, s-a încercat, pe lângă construirea unui sistem defensiv antirachetă (Iniţiativa de Apărare Strategică, sau Războiul Stelelor al lui Ronald Reagan) şi dispersarea ţintelor, pentru a putea rămâne suficiente pentru ripostă. Astfel au apărut rachetele tractate, care sunt dispersate şi ascunse în diferite puncte, dar gată să fie lansate la momentul oportun. Dar cel mai important factor îl constituie rachetele lansate de pe submarinele balistice. Submarinele, mai ales cele nucleare, pot sta în imersiune perioade de ordinul anilor, şi pot fi ascunse suficient de bine încât adversarul să nu ştie unde se află. Greu de detectat şi greu de urmărit, un astfel de submarin poate lansa fără veste rachete intercontinentale. De aceea Bulava vor fi armate pe submarinele clasa Borei. În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate. Adăugând sisteme GPS nu ar fi neapărat o rezolvare, deoarece ghidarea GPS se bazează pe informaţiile de la sateliţi, iar în cazul unui război nuclear este de aşteptat ca o mare parte dintre aceştia să fie distruşi. O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord. Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie. Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui dispuse la adăpost de sonarele şi marina americană. Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Se părea că scopul principal era abaterea atenţiei de la tragedia de la aeroportul Domodedovo, din februarie, când un atacator sinucigaş din Caucaz a detonat o bombă care a ucis 35 de oameni şi a rănit peste o sută. (vezi Zvârcolirea naţionalismului rus ). Dar mai era şi un alt motiv. Preşedintele Dmitri Medvedev a decis întărirea garnizoanei ruse din insulele Kurile (divizia a 18-a, 3500 militari), cu vehicule blindate şi elicoptere, deşi această divizie este destul de bine dotată, inclusiv cu tancuri T-80. Infrastructura va fi modernizată, inclusiv porturile pentru a putea găzdui porthelicopterul Mistral ce va fi alocat Oceanului Pacific. Aeroportul de pe insula Iturup va fi lărgit în aşa fel încât să permită decolarea şi aterizarea aeronavelor de transport Il-76, necesare pentru a aduce întăriri în caz de conflict. Deşi aeroportul militar de pe insula Sahalin, din vecinătate, găzduieşte un regiment de avioane de luptă ce poate interveni în câteva minute deasupra Kurilelor, garnizoana de aici va primi sisteme de rachete antiaeriene cu rază lungă de acţiune S-400, cele mai moderne din dotarea forţelor armate ruseşti. Din cele 45 de regimente de rachete antiaeriene, numai unul este echipat cu S-400, cel destinat cu apărarea Moscovei (apropos, Moscova este singura capitală din Europa permanent apărată cu rachete antiaeriene, ceea ce spune multe despre paranoia rusească). Al doilea regiment dotat cu S-400 va fi detaşat în Kurile: două divizioane cu câte opt lansatoare fiecare, fiecare lansator având opt rachete. De ce această înarmare a Kurilelor? Nu poate fi împotriva Japoniei, deoarece nu prea cred ca japonezii să atace Rusia prea curând pentru a-şi revendica stăpânirea insulelor. Nici chinezii. Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces. Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea. De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti. Rusia a simţit pe propria piele ce înseamnă să fii o ameninţare necredibilă. În Marea Neagră, flota militară turcă depăşeşte flota rusă şi ucraineană luate la un loc. În timpul conflictului cu Georgia, din august 2008, a pierdut patru avioane de luptă în cinci zile de conflict în faţa unei armate ce nu avea practic aviaţie militară. (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Dar Rusia a decis să achiziţioneze porthelicopterele Mistral, dintre care unul va fi poziţionat în Marea Neagră, din mai multe motive, unul dintre ele fiind şi instabilitatea Caucazului care începe să-i scape Rusiei din mână (vezi Caucazul şi Mistralul). Tot în Marea Neagră, Rusia intenţionează să doteze flota sa cu 15 fregate, 10 nave de suprafaţă de alte tipuri şi 5 submarine. Noile rezerve de gaze şi petrol şi rutele acestora necesită o sporită prezenţă militară. Mare parte din regimentele de apărarea antiaeriană ruseşti sunt dotate cu rachete S-300PT sau PS, nedigitale, datând din anii 80. Aşa era şi regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova. Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldaţi, doar câteva cadre militare, respectiv ofiţeri şi subofiţeri care aveau în grijă lansatoarele şi rachetele. Efectivele armatei au scăzut de la 5,2 milioane de soldaţi în timpul URSS la 1 milion astăzi, în Rusia. Confruntată în ultimii douăzeci de ani doar cu războaie în care adversarii nu puteau fi în niciun caz o ameninţare aeriană, Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel că s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de graniţă să nici nu fie monitorizate radar. Astfel, în timpul războiului cu Georgia, trupele ruseşti s-au oprit la Poti nu numai în urma presiunilor diplomatice, dar şi prin recunoaşterea faptului că nu aveau cu ce să descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute şi sistemele antiaeriene lipsite de soldaţi, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusă? Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readuşi din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fără ca Rusia să poată face ceva. În Marea Neagră începuse desfăşurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, către Tbilisi. Asta a fost forţa din spatele manevrelor diplomatice ale vestului care au oprit avansul Rusiei către Tbilisi. Iar acum Rusia nu mai doreşte să fie pusă în aceeaşi situaţie. Îşi dotează regimentele antiaeriene cu rachete şi militari, le comasează cu cele radar, cumpără armament performant din Occident, construieşte nave, corvete, submarine, fregate, ba chiar şi un portavion, rachete balistice etc. Un program de 650 miliarde dolari în următorii zece ani, doar pentru menţinerea imperiului, deşi nimeni nu se gândeşte să-l atace. Dar Moscova uită că tot printr-o astfel de cursă a înarmării a fost falimentată şi s-a prăbuşit Uniunea Sovietică. Iar în paranoia ei şi în goana după gloria şi statutul pierdut, Rusia îi calcă rapid pe urme.